Despre evaluarea Constituţiilor

Prof. univ. dr. Elena Simina Tănăsescu

În spaţiul public românesc din ultimii ani discuţiile şi dezbaterile referitoare la revizuirea Constituţiei pot fi asemănate fluxului şi refluxului marin: cresc şi descresc, oarecum alternativ, fără a-şi înceta freamătul neliniştitor. A discuta cu o relativă lejeritate, ba chiar, uneori, într-o notă ludică, proprie postmodernismului care pare a fi cuprins nu numai artele, ci şi ştiinţa, despre revizuirea Legii fundamentale poate trezi nedumeriri pentru profesioniştii dreptului constituţional, căci nimic nu poate fi mai destabilizant pentru un jurist decât permanenta incertitudine şi eterna instabilitate. Constanta repunere în discuţie a cadrului juridic general în care se desfăşoară relaţiile sociale din stat poate fi comparată cu situaţia unei bărci care suportă reparaţii capitale în timp ce îi transportă pe cei care o repară – riscul de scufundare este inerent.

Dincolo de consideraţiile – mai mult sau mai puţin cinice sau ironice – pe care le-ar putea inspira rândurile de mai sus, ceea ce pare să caracterizeze cea mai mare parte a acestor discuţii din spaţiul public românesc contemporan este ocultarea unei întrebări care, în mod logic, cronologic şi chiar ontologic ar trebui să le preceadă, anume de ce este necesară revizuirea Constituţiei? Răspunsul la această întrebare se poate dovedi util pentru a lămuri atât cauzele, cât şi scopurile unei eventuale revizuiri. Afirmaţii apodictice din gama celor care se mulţumesc să constate că textul constituţional cuprinde potenţiale imperfecţiuni de ordin redacţional sau normativ ori false justificări care îşi extrag seva din enumerarea unor dificultăţi de funcţionare a autorităţilor publice instituite prin respectiva Constituţie nu pot servi drept substitut pentru o autentică şi riguroasă analiză a cauzelor şi motivelor pentru care Legea fundamentală ar trebui revizuită. Ignorarea finalităţilor sau acceptarea fatidică a aleatoriului în materia scopurilor pentru care ar trebui revăzute fundamentele juridice ale statului nu poate fi acceptată fără premoniţii care fac aluzie la imaginea bărcii evocată mai sus şi la absenţa instinctului de supravieţuire. Ca orice construcţie omenească şi Constituţia României este imperfectă şi poate că lista exhaustivă a deficienţelor sale ar epuiza spaţiul tipografic limitat pus la dispoziţie cu generozitate de redacţia revistei pentru acest editorial, însă înţelepciunea populară afirmă că „e mai bine să ai aproximativ dreptate decât să te înşeli în totalitate”, iar atunci când legilor li se pretinde perfecţiunea este bine să fie avută în vedere şi natura umană a creatorilor şi beneficiarilor lor. O Constituţie este un instrument juridic, util pentru autorii şi destinatarii săi, iar în această privinţă „omul este măsura tuturor lucrurilor”; utilitatea se evaluează prin adecvarea instrumentului la cauze şi scopuri.

„Măsurarea” sau evaluarea Constituţiilor este deseori realizată de profesionştii dreptului prin prisma a două esenţiale pe care acestea ar trebui să le îndeplinească, anume funcţia normativă şi cea de integrare. Funcţia normativă a Constituţiei se referă la conceptul juridic, adică acel set de reguli şi standarde de comportament ce vizează membrii unei comunităţi umane şi care produc efecte juridice mergând de la predictibilitatea conduitelor până la siguranţa personală a indivizilor şi de la garantarea unor limite eficiente pentru puterea discreţionară a statului până la echilibrata funcţionare a autorităţilor publice. Funcţia de integrare a Constituţiei face trimitere la efectele meta-juridice ale conceptului juridic, ce se manifestă prin crearea sau întărirea unei stări de solidaritate între indivizii care îşi stabilesc propriile reguli de bază. Prin identificarea şi ridicarea la rang de normă supremă a protecţiei juridice asigurată anumitor valori, comune tuturor indivizilor care alcătuiesc respectiva colectivitate umană, Constituţia nu face altceva decât să consfinţească trăsăturile definitorii ale respectivei comunităţi şi să stabilească adevărate linii de demarcaţie în plan valoric şi social. Astfel de reglementări, menite a fi (ideal) perpetue, creează un liant (solidaritate) între membrii colectivităţii umane şi, pe cale de consecinţă, pot conduce la naşterea unui sentiment de integrare şi de loialitate a tuturor indivizilor faţă de grup. De durabilitatea în timp a unor astfel de selecţii valorice poate depinde, uneori, însăşi supravieţuirea grupului de indivizi constituit în stat. Stabilitatea Constituţiei poate fi astfel interpretată ca o consecinţă a funcţiei normative, ce pontenţează însă tocmai funcţia sa de integrare. Stabilitatea Constituţiei nu este o valoare în sine şi nu trebuie fetişizată, însă absenţa ei se poate transforma într-un risc pentru orice colectivitate umană. În aceste condiţii răspunsul la întrebarea de ce trebuie revizuită o Constituţie devine stringent necesar.

Datorită faptului că o Constituţie este alcătuită, în principiu, din norme de maximă generalitate şi caracterizate prin supremaţie faţă de orice alte standarde sociale din respectiva societate, ea produce în rândul membrilor colectivităţii şi unele aşteptări care, cel mai adesea, depăşesc frontierele fenomenului juridic. Indivizii se aşteaptă ca o Constituţie să le ofere un liant, un fundament pentru solidaritate, să transceadă diferenţele şi divergenţele inerente oricărei societăţi umane şi să asigure baza unui consens „de fundal”, producând astfel coeziune şi integrare. În măsura în care o Constituţie se dovedeşte a fi o reuşită atât în privinţa funcţiei normative, cât şi a celei de integrare, ea construieşte o identitate colectivă şi conferă trăsături distinctive unei societăţi organizată în stat. Cum poate fi evaluată o astfel de reuşită? În funcţie de ce indicatori obiectivi? Şi ce se întâmplă atunci când se constată eşecul Constituţiei în una sau ambele privinţe?

„Măsurarea” reuşitei unei Constituţii include şi o inerentă componentă subiectivă. Constatarea eşecului depinde de mai multi factori, dar trebuie făcută distincţie între eşecul normativ şi cel meta-juridic. În plan strict legal, eşecul unei Constituţii se face remarcat în special prin – mult prea – desele abateri de la litera şi spiritul său. În plan meta-juridic, eşecul funcţiei integrative poate fi cauzat şi de slăbiciunile normative ale textului, dar depinde şi de realitatea socială. Integrarea unei colectivităţi umane nu poate fi în întregime creaţia unei Constituţii, dar poate fi influenţată de buna sa funcţionare în plan strict juridic. Cu toate acestea, istoria a înregistrat şi exemple de Constituţii extrem de eficiente în plan legal, dar care au produs fracturi profunde, mergând până la „dezmembrări” ale societăţilor în care au funcţionat. Cel mai bun exemplu de reuşită sub toate aspectele îl oferă Constituţia SUA, iar cel mai grăitor exemplu de eşec în planul integrării, în ciuda eficienţei juridice, îl constituie Constituţia germană de la Weimar. Pe această scală Constituţia României adoptată la 8 decembrie 1991 şi modificată în 2003 se plasează între cele două repere menţionate, viabilitatea sa de aproape două decenii fiind mai degrabă o dovadă a reuşitei decât a eşecului. Fără îndoială însă că această reuşită nu este deplină. O lege fundamentală este oricând perfectibilă, trebuie doar cântărit atent momentul (când), metoda (cum) şi doza (ce) de perfecţionare care i se administrează.

Constituţionalismul românesc a cunoscut perioade asemănătoare celor descrise de doctrina americană sub denumirea „momentul constituţional” cel puţin în faza constituirii statului modern, după cel de-al doilea război mondial şi după evenimentele din decembrie 1989. Poate că multiplicitatea lor le relativizează semnificaţia. Momentul integrării europene ar fi putut constitui un temei pentru crearea, fie şi artificială, a unui nou „moment constituţional”; acesta ar fi putut fi exploatat pentru o schimbare radicală de paradigmă normativă, însă el a fost oarecum irosit într-o revizuire constituţională vagă şi, pe alocuri, eşuată în plan juridic. În aceste condiţii, devine legitimă întrebarea de a şti de ce este necesară acum o revizuire a Constituţiei. Suntem astăzi în faţa unui „moment constituţional” care să justifice refacerea din temelii a Constituţiei sau ne aflăm în faza unei simple şi/sau necesare ajustări?

Istoria Constituţiilor României oferă o largă paletă de variante, exemple contrastante de texte democratice şi autoritare, liberale şi socialiste, rigide în mod eficace şi revizuite fără respectarea procedurilor prevăzute. Modul în care se realizează revizuirea Constituţiei are importanţă şi în plan strict juridic, dar exprimă şi o realitate socială, precum şi gradul de aderenţă al destinatarilor normelor juridice la actul normativ. De aceea nu este lipsit de semnificaţii faptul că dorinţa de schimbare a textului Legii fundamentale se face simţită în cele mai diverse straturi ale societăţii române contemporane, însă ea pare să varieze în intensitate în funcţie de natura sociologic stabilită a acestor straturi. Doctrina de drept constituţional face distincţie între puterea constituantă originară şi cea instituită, între diferite metode şi procedee utilizate pentru modificarea legilor fundamentale, însă în plan metajuridic relevant este consensul care poate genera pacea socială. De aceea este legitimă întrebarea de a şti de ce trebuie revizuită Constituţia. Care sunt motivaţiile şi finalităţile unui astfel de demers, nu lipsit de unele riscuri în plan juridic şi valoric? În ce măsură indivizii reuniţi sub stindardul Constituţiei României se simt legaţi în plan normativ şi afectiv de aceasta sau pur şi simplu ignoră soarta ei?

Nu în ultimul rând, o vorbă înţeleaptă spune că „adesea, mai binele este duşmanul binelui”. În unele privinţe revizuirea Legii fundamentale din 2003 ar putea reprezenta obiectul unui studiu de caz în acest sens. Fără a cădea în extrema imobilismului sau conservatorismului păgubos, orice revizuire constituţională trebuie fundamentată pe o atentă diagnoză şi prognoză normativă, dar şi pe o analiză de oportunitate politică. Aparent paradoxal, uneori poate fi mai bine să nu fie modificate tocmai prevederile constituţionale care ridică probleme practice dacă se dovedeşte că tocmai acelea sunt garanţiile democraţiei sau ale statului de drept. De aceea (aproape obsedanta) întrebare de a şti de ce trebuie revizuită Constituţia revine în atenţie. Legea fundamentală corespunde valorilor societăţii române contemporane? Reprezintă ea un reper juridic? În ce măsură?

Sau, într-un plan mai general şi în loc de concluzie, dar şi pentru a da o altă expresie interogaţiei obsesive de până acum: cât de eficientă a fost, până acum, Constituţia României din perspectiva funcţiei normative şi de integrare? Ce şi cât, cum şi când trebuie ea modificată?
Discursul public, incluse fiind aici atât dezbaterile organizate la nivelul instituţiilor statului cât şi cele din cadrul societăţii civile, îşi poate permite să ocolească, uneori, întrebări dificile; sunt de părere însă că analiza ştiinţifică este condamnată să le abordeze frontal.