155 de ani de control al constitutionalitatii legilor in Romania
Editorial publicat in Curierul Judiciar nr. 12/2013
Prof. univ. dr. Cristian Ionescu
Facultatea de Stiinte Juridice si Administrative,
Universitatea crestina Dimitrie Cantemir din Bucuresti
In anul 2012 doctrina de specialitate a marcat implinirea unui veac de la recunoasterea (admiterea) pe cale pretoriana a controlului constitutionalitatii legilor in Romania. Ca punct de pornire s-a luat Decizia nr. 261 din 26 martie 1912 a Curtii de Casatie care a admis competenta puterii judecatoresti de a se pronunta in materie de contencios constitutional doar in fata unei instante judecatoresti[1]. Chiar si autorii straini considera anul 1912 si Decizia din 16 martie 1912 a Curtii de Casatie ca debut al admiterii unei proceduri de solutionare a unui contencios constitutional intre Legea fundamentala si o lege adoptata de Parlamentul ordinar[2].
De fapt, suprema instanta declarase inca din 1902 o lege votata de Parlament in 1900 ca fiind neconstitutionala[3].
In Romania, insa, a fost introdus inca din 1858 o forma de control politic si preventiv al controlului constitutionalitatii legilor, preluat si de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza in 1964. Prin urmare, istoria controlului constitutionalitatii legilor in Romania ia nastere inca din 1858 si are o vechime de 155 de ani.
Ideea ierarhiei actelor juridice si locul supraordonat al Consti¬tutiei in cadrul acesteia a fost un bun castigat pentru gandirea politico juridica europeana inca din Evul Mediu. Legea sau actul normativ cu forta juridica inferioara nu putea contrazice legea care exprima o vointa juridica superioara. Aceasta conceptie formulata ca valoare de principiu in procesul de formare a constitutionalismului francez si non-american nu putea lipsi din esafodajul teoretic al modernizarii dreptului romanesc de la inceputul secolului al XIX lea. Aplicarea ei avea sa constituie radacinile institutionalizarii in forme embrionare a unui tip particular de control politic al constitutionalitatii legilor in cele doua Principate Romanesti. Ne referim la Conventia de la Paris din 1858, ale carei prevederi echivaleaza cu dispozitiile unei veritabile Constitutii a Principatelor Romane, desi ea este un act international[4]. Conventia prevedea in art. 37 ca „legile de interes special pentru fiecare Principat nu vor fi sanctionate de Hospodar decat dupa ce vor fi comunicate de dansul Comisiei Centrale, care va avea a pretui de sunt potrivite cu dispo¬zitiile constitutive ale noii organizatiuni”[5]. Prerogativele Comisiei Centrale de la Focsani au fost apoi preluate de Corpul Ponderator, creat in 1864 prin Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris[6].
Chiar in preambulul Statutului se stipuleaza dispozitia conform careia, Conventia de la Paris „este si ramane legea fundamentala a Romaniei” si ca statutul constituie un act aditional al Conventiunii” Potrivit Statutului, proiectele de lege, cu exceptia bugetului de venituri si cheltuieli erau votate de Adunarea Electiva (Camera inferioara), urmand a fi apoi supuse Corpului Ponderator investit prin art. 13 cu prerogativa de a evalua constitutionalitatea acestora. in acest fel, a doua Camera putea exercita un control politic preventiv al conformitatii proiectelor de lege votate de Adunarea Electiva cu „dispozitiile constitutive ale noii organizatiunii a statului”[7].
Constitutia din 1866 nu a prevazut institutia controlului consti¬tutionalitatii legilor. Practica judiciara, precum si doctrina de specia¬litate nu au ocolit insa acest subiect. Solutiile date de unele instante, sesizate cu plangeri impotriva unor legi a caror constitutionalitate era contestata, precum si opiniile unor practicieni si teoreticieni ai drep¬tului, au diferit, dupa cum neconstitutionalitatea invocata era extrin¬seca sau intrinseca. Cei mai multi dintre autorii care au abordat aceasta tema, au admis dreptul instantelor de a se pronunta in lega¬tura cu neconstitutionalitatea formala a legilor votate de Parlament. Profesorul Dimitrie Alexandresco a admis, de pilda, ca in lipsa sanctionarii si promulgarii unor legi, acestea „isi pierd caracterul de lege, simpla publicare in foaia oficiala a unor liste de pensiuni reduse de Camera nefiind suficienta spre a constitui o promulgare in sens constitutional, daca nu poarta ordinul de promulgare si semnatura lui. Prin urmare, puterea judecatoreasca poate judeca constitutionalitatea unei masuri luate de Camera, de a reduce o pensiune, spre a vedea daca constituie sau nu o lege”[8]. Si profesorul Constantin Dissescu aprecia ca atunci „cand e vorba de a se judeca inconstitutionalitatea externa a unei legi, fara indoiala judecatorul e competent. De exemplu, tribunalele pot refuza aplicarea unei legi care ar fi votata numai de Senat, sau care nu ar fi sanctionata”[9]. Si unele instante au admis ca puterea judecatoreasca este competenta sa judece neconstitutionalitatea externa a legilor[10].
Cat priveste caracterul intrinsec al controlului constitutionalitatii legilor, doctrina constitutionala a oscilat intre admiterea controlului si respingerea lui. Astfel, profesorul Constantin Dissescu afirma ca un asemenea control este cat se poate de justificat, instantele judeca¬toresti fiind competente sa l exercite. „Constitutiunea – spunea profesorul Dissescu – fiind baza fundamentala a organizarii sociale, tot ceea ce este in contradictiune cu dispozitiile ei, e nul. Nu ni se poate obiecta ca se violeaza principiul separatiunei puterilor; tribu¬nalele judeca pe cale speciala; ele nu anuleaza legea pe cale generala. Tocmai nerecunoscand tribunalelor dreptul de a se pronunta asupra constitutionalitatii, se permite violarea principiului diviziunei puterilor, caci se lasa in vigoare o lege inconstitutionala, confun¬dandu se legislativul cu puterea constituenta”[11].
In sustinerea opiniei sale, profesorul Dissescu pleaca de la urmatorul rationament: legile ordinare trebuie sa fie conforme cu dispozitiile inscrise in Constitutie. in caz contrar, legea respectiva este nula si inexistenta. intr o atare situatie, judecatorul nu este dator sa aplice legea neconstitutionala, intrucat aceasta contravine Pactului fundamental. Daca se refuza judecatorului sa verifice si sa constate – daca este cazul – neconstitutionalitatea unei legi, Constitutia nu mai ofera nicio garantie si securitate pentru drepturile omului si regimul politic democratic. „Din moment ce organizarea noastra sociala e netagaduit bazata pe existenta unei puteri constituente supreme – spune profesorul Dissescu – orice lege contrarie Constitutiunii e nula, dupa cum e nul orice regulament care depaseste legea. Fara aceasta ierarhie nu avem guvernamant constitutional”[12].
Sub imperiul Constitutiei din 1866, dar anterior admiterii de catre Curtea de Casatie, in 1912, a competentei puterii judecatoresti de a examina conformitatea legilor ordinare cu dispozitiile cuprinse in Constitutie, in literatura de specialitate s a afirmat ca judecatorul da prioritate textului Constitutiei daca legea ordinara contravine acestuia. Contradictia intre Constitutie si lege trebuie sa fie insa evidenta si sigura[13]. S-a sustinut, de asemenea, ca „nu se poate refuza aplicarea unei dispozitiuni legale, care ar fi contrarie spiritului general al Constitutiei; justitia are insa dreptul sa faca o interpretare rationala, iar nu una strict literala”[14].
Si profesorul Dimitrie Alexandresco a admis initial acest punct de vedere, impartasit, de altfel, si de alti autori. „Cand judecatorul se afla fata cu o lege care este in contradictie cu Constitutia – spunea Dimitrie Alexandresco –, nu mai incape, dupa noi, nicio indoiala ca el trebuie sa inlature legea si sa aplice Constitutia care, pentru a intrebuinta cuvintele lui Ed. Laboulay, este sicriul sfant in care poporul si a depus libertatile sale, pentru ca nimeni, nici chiar legiuitorul, sa nu le poata atinge”[15]. Ulterior insa, acelasi autor revine asupra opiniei initiale, atat pe plan doctrinar, cat si in dezbaterile parlamentare, in calitate de senator. Iata ce scrie profesorul Alexandresco in tratatul sau consacrat explicatiilor teoretice si practice ale dreptului civil roman: „in adevar, Constitutia noastra din 1866 nu confera judecatorilor, ca alte Constitutii straine, dreptul de a pipai constitutionalitatea interna a legilor, si in lipsa unui text expres in aceasta privinta ei nu pot avea acest drept. Judecatorii au, deci, numai misiunea de a aplica legea, iar nu de a o judeca, de a o controla si de a o inlatura. Secundum leges, non de legibus judicandum est. Printr un asemenea control, judecatorul ar uzurpa prerogativele puterii legiuitoare, incat principiul separatiunei puterilor in Stat ar fi compromis, iar confuziunea si anarhia ar fi tristul si fatalul rezultat al unei asemenea desordini morale”[16].
In 1902, Curtea de Casatie a declarat neconstitutionala o lege votata in 1900, considerand ca aceasta contravenea art. 132 din Constitutia din 1866 si, in consecinta, nu are efecte juridice[17].
De abia in 1912, Tribunalul Ilfov, Sectia a II a, si Curtea de Casatie recunosc, prin solutie de jurisprudenta, legitimitatea controlului constitutionalitatii legilor exercitat de oricare instanta de judecata sesizata cu o astfel de actiune[18].
Sesizat de Societatea Comunala de Tramvaie Bucuresti, in litigiul acesteia cu Ministerul de Interne, Tribunalul Ilfov, Sectia a II a, hotaraste ca tribunalele au competenta de a se pronunta asupra constitutionalitatii legilor pe care urmeaza sa le aplice in cauzele aflate pe rolul acestora[19].
Tribunalul isi motiveaza hotararea pronuntata prin urmatoarele argumente teoretice:
a) principiul separatiei puterilor statului consacrat in Constitutie presupune ca aceste puteri sa se controleze si sa se cenzureze intre ele;
b) nu este necesar sa existe in Constitutie un text formal care sa prevada competenta instantelor de a controla constitutionalitatea unei legi, intrucat acestea au in general atributia de a aplica, in litigiile pe care le judeca, orice lege, indiferent de natura acesteia;
c) nu exista o interdictie penala pentru judecatorii care, sesizati cu o problema de neconstitutionalitate a unei legi, ar da intaietate Constitutiei fata de o lege care stabileste un alt regim juridic decat cel statuat in Legea fundamentala;
d) chiar in juramantul prestat de catre judecatori, potrivit art. 77 din Legea privind organizarea judecatoreasca, se stabileste obligatia judecatorilor de a respecta Constitutia si legile tarii, ceea ce in-seamna ca Parlamentul a admis, din principiu, ca puterea judeca¬to¬reasca este indreptatita sa decida in caz de contrarietate intre Constitutie si o lege[20].
in consecinta, Tribunalul Ilfov a decis in litigiul dintre Socie¬tatea Comunala de Tramvaie Bucuresti si Ministerul de Interne, declansat de aplicarea unei legi de interpretare, ca legea respectiva este neconstitutionala[21].
Nemultumit de solutia tribunalului, Ministerul de Interne se adreseaza pe calea recursului Curtii de Casatie. Sectia I a instantei supreme respinge actiunea recurentului, statuand definitiv „ca tribunalele si Curtile au dreptul de a verifica constitutionalitatea legilor in tara romaneasca”.
In motivarea hotararii sale, Curtea de Casatie a avut in vedere urmatoarele considerente:
a) tribunalul s a pronuntat in cauza la sesizarea unui petent pe calea unei actiuni civile obisnuite si nu din oficiu si din proprie actiune – actiune care ar fi putut fi interpretata ca un amestec al puterii judecatoresti in atributiile puterii legislative;
b) instantele nu se pot sustrage judecarii unui proces in care, incidente fiind Constitutia si o lege, aceasta din urma ar fi contrara Constitutiei;
c) Constitutia nu interzice formal puterii judecatoresti sa verifice constitutionalitatea legilor;
d) Constitutia fiind legea suprema si suverana in raport cu toate celelalte legi ordinare, judecatorul este dator sa i acorde acesteia preferinta[22].
Decizia nr. 261 din 16 martie 1912 a Curtii de Casatie a transat definitiv problema admiterii competentei puterii judecatoresti de a controla constitutionalitatea legilor, astfel incat aceasta nu a mai fost contestata de nimeni, nici pe plan doctrinar, nici in practica instantelor judecatoresti[23]. Desi inatacabila, Decizia nr. 261 din 16 martie 1912 a Curtii de Casatie prezenta dezavantajul ca, apartinand unei singure puteri a statului, nu provenea din exprimarea vointei suverane a natiunii. Pentru a fi pe deplin legitima, prerogativa puterii judecatoresti de a supune unui control de legalitate consti¬tutionala un act normativ de interes general al Parlamentului, trebuia prevazuta ca atare in Constitutia tarii.
Este o regula fundamentala a organizarii constitutionale a unui stat ca marile principii care reglementeaza functionarea societatii sa fie stabilite de puterea constituanta, ci nu de puterile constituite, aflate intr o relativa concurenta.
De aceasta problema s a tinut seama in doctrina de specialitate in perioada premergatoare adoptarii Constitutiei din 1923. Astfel, unul dintre cei mai proeminenti juristi, profesorul Andrei Radulescu, membru al Academiei Romaniei, a sustinut ca „trebuie inscris, in mod formal, in Constitutie, dreptul pentru puterea judecatoreasca de a judeca constitutionalitatea legilor”[24]. Dintre argumentele aduse de profesorul Andrei Radulescu in sprijinul opiniei sale ne referim doar la acela potrivit caruia „daca nu se interzice, in mod expres, justitiei dreptul de a cerceta constitutionalitatea legilor, ea tot va avea acest drept pentru ca el deriva din insusi dreptul de a interpreta. Cand va fi chemata – cum s a spus – sa aleaga intre o lege fundamentala si o lege ordinara, nu va sta la indoiala sa dea toata preferinta legii fundamentale”[25].
Cat priveste gradul de jurisdictie al instantei care ar urma sa fie investita formal prin textul Constitutiei sa controleze constitutio¬nalitatea legilor, profesorul Andrei Radulescu a sustinut „ca trebuie lasat judecatorului de orice treapta dreptul de a discuta si hotari asupra constitutionalitatii legilor. Hotararea va fi supusa tuturor gradelor obisnuite de jurisdictie si va ajunge astfel si la Curtea de Casatie”[26].
Dupa cum se poate observa, solutia propusa de profesorul Andrei Radulescu implica o procedura greoaie si de durata, in care ar fi incluse, din treapta in treapta, toate tipurile de instante judecatoresti, pana la Curtea de Casatie.
Solutia respectiva prezinta marele dezavantaj ca pe parcursul constatarii definitive a neconstitutionalitatii unei legi, aceasta isi produce efectele nocive pana la decizia supremei instante. Una dintre propunerile facute de eminentul jurist merita insa toata atentia. Astfel, profesorul Andrei Radulescu opina ca „pentru a se da toata dezvoltarea chestiunii si spre a se evita reveniri, s ar putea lua anumite masuri la Casatie, de pilda, sa se judece in sectiuni unite, sa aiba dreptul ca afara de parti si de ministerul public, sa puna concluzii si reprezentanti ai puterii legiuitoare, ai guvernului. Hotararea prin care s ar declara legea, sau anumite parti din ea, neconstitutionala, sa fie publicata in Monitorul Oficial si in urma sa inceteze de a mai avea vreun efect”[27].
Optiunea pentru inscrierea formala in Constitutie a competentei instantelor judecatoresti de a exercita controlul constitutionalitatii le¬gilor a fost exprimata si de profesorul Constantin Stere, in ante¬pro¬iectul de Constitutie intocmit de Sectia de studii a Partidului taranesc, publicat in 1922. Anteproiectul prevedea, in art. 135 alin. (1), ca „instantele judecatoresti sunt datoare in cazurile supuse judecatii lor sa examineze constitutionalitatea textului de lege invocat, si sa refuze aplicarea lui in masura in care el calca prescriptiile Constitutiei, fara a avea dreptul de a statua in general[28].
Constitutia adoptata in 1923 a prevazut, in art. 103 alin. (1), ca „Numai Curtea de Casatie in sectiuni unite are dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrarii Constitutiunii. Judecata asupra inconstitutionalitatii legilor se margineste numai la cazul judecat”.
In cadrul lucrarilor parlamentare pregatitoare ale proiectului de Constitutie, desfasurate in comisia delegatilor, s a exprimat opinia minoritara potrivit careia judecarea neconstitutionalitatii legilor ar trebui sa fie un incident procedural lasat la indemana „tuturor organelor judecatoresti, iar nu numai inaltei Curti de Casatie si Justitie”[29]. Propunerea respectiva nu era lipsita de argumente constitutionale, unele dintre ele fiind reluate in cadrul dezbaterilor parlamentare. Astfel, s a sustinut, cu aceasta ocazie, ca puterea jude-catoreasca se exercita de catre organele ei (instantele judeca¬toresti) avand grade diferite de jurisdictie. Acestea „au in limitele compe¬tentei acestor grade de jurisdictiune, in mod egal, plenitudinea dreptului de a interpreta si aplica textele de legi invocate de parti in litigiile supuse judecatii lor, sub controlul ultim si unic al casatiei”[30].
Si profesorul Constantin G. Dissescu, in calitate de senator, s a opus in dezbaterile parlamentare, punctului de vedere majoritar care recunostea doar instantei supreme dreptul de a controla neconstitutionalitatea legilor[31]. Raportor al proiectului de Constitutie, profesorul Dissescu a argumentat, intre altele, ca textul art. 103 incalca principiul egalitatii judecatorilor. Si la Camera Deputatilor s a sustinut caracterul difuz al controlului, dar fara succes.
Ministrul justitiei, Ion Th. Florescu, a precizat in dezbaterile care au avut loc la Camera Deputatilor ca „partea va avea drept, cum se va spune in viitoarea lege, sa se adreseze direct inaltei Curti de Casatie, adica sa faca separat actiune de neconstitutionalitate inaintea Curtii de Casatie, care va judeca de urgenta si cu precadere, precum se va spune in lege, daca legea este sau nu constitutionala”[32].
Constitutia din 1923 a instituit, prin urmare, dreptul puterii judecatoresti, reprezentata de Curtea de Casatie in sectiuni unite, de a judeca neconstitutionalitatea legilor si de a declara inaplicabile pe acelea care erau contrare Constitutiei. Controlul era concentrat, concret si se exercita a posteriori. Efectele deciziei Curtii de Casatie se margineau la partile aflate in proces.
Este de observat ca textul constitutional nu a facut nicio precizare privind procedura ce s ar fi impus in situatia in care una dintre parti, aflata in proces pendinte inaintea instantelor de judecata, ar fi invocat neconstitutionalitatea unei legi ce urma sa se aplice in cauza, dedusa judecatii instantei respective. in practica judiciara, cererea de suspendare a procesului facuta de recurent a fost respinsa[33]. Este adevarat, insa, ca cele mai multe instante sesizate cu exceptia de neconstitutionalitate au suspendat judecarea fondului, pana la pronuntarea inaltei Curti de Casatie si Justitie in sectiuni unite.
Problema a fost transata de Legea Curtii de Casatie din 20 decembrie 1925[34], care, in art. 29, prevedea ca „instanta inaintea careia se va fi ridicat chestiunea de constitutionalitate a unei legi, va continua sa judece procesul, ramanand ca chestia de constitutio¬nalitate sa fie adusa in judecata sectiunilor unite ale Curtii de Casatie, dupa ce procesul va fi fost rezolvat in mod definitiv, chiar si in casatie prin rezolvarea altor motive de recurs de sectiunea competenta”. in alin. (4) al art. 29 din legea mentionata se preciza ca sesizarea instantei supreme inainte de solutionarea definitiva a cauzei era posibila doar „in cazul cand reclamantul consimte la suspendarea judecatii afacerii, cu ocazia careia s a ridicat chestia constitutio-nalitatii unei legi”. intr o atare situatie, instanta de judecata urma sa suspende cursul judecatii si sa trimita de indata dosarul cauzei, Curtii de Casatie. Curtea, in sectiuni unite, judeca aceasta chestiune inaintea oricarei alte cauze.
In practica judiciara s a pus intrebarea daca exceptia de neconstitutionalitate putea fi ridicata direct in fata Curtii de Casatie in sectiuni unite, fara a se sesiza si instanta judecatoreasca pe rolul careia se afla judecarea litigiului. Jurisprudenta a oscilat. Initial, inalta instanta a decis ca exceptia trebuie ridicata pana in momentul in care procesul nu s a incheiat, dupa acest moment nemaiputandu se sesiza Curtea de Casatie in sectiuni unite. Ulterior, s a admis ca exceptia poate fi ridicata si inaintea sectiunilor unite ale Curtii de Casatie[35].
Textul inscris in art. 103 alin. (1) din Constitutia din 1923 nu facea nicio referire la caracterul intrinsec sau, dimpotriva, extrinsec al neconstitutionalitatii legilor. in practica judecatoreasca, s a admis ca regula generala ca neconstitutionalitatea extrinseca a legilor putea fi contestata in fata instantelor ordinare, pe considerentul ca aceasta nu consta in incalcarea unui principiu constitutional, ci doar in nerespectarea unor conditii de forma cerute pentru adoptarea legii[36].
Consiliul Legislativ infiintat in 1925 a capatat competenta de a propune Adunarilor legiuitoare modificari ale initiativelor legislative aflate in procedura de examinare, in vederea dezbaterii si adoptarii lor de catre Reprezentanta Nationala. Cu aceasta ocazie, Consiliul Legislativ exercita prin avizele sale un control preventiv asupra constitutionalitatii proiectelor de lege si a propunerilor legislative, dar concluziile si propunerile acestuia aveau doar un rol consultativ[37].
Sistemul si procedura de exercitare a controlului constitutiona¬litatii legilor statuat in Constitutia din 1923 s au pastrat si sub imperiul Constitutiei din 1938.
Neconstitutionalitatea extrinseca a legilor a continuat sa fie controlata de catre instantele judecatoresti ordinare pe calea unui control difuz, concret si a posteriori. Sesizarea instantei se facea prin ridicarea unei exceptii de neconstitutionalitate de catre partea interesata, aflata intr un proces judecat de instanta ordinara, indife¬rent de gradul de jurisdictie. in lucrarea consacrata comentariului Constitutiei din 1938, profesorul George Alexianu se declara partizanul opiniei „care cere sa se dea judecarea constitutionalitatii legilor in caderea tuturor instantelor judecatoresti”[38].
Garantia suprematiei Constitutiei, exprimata prin exercitarea controlului de constitutionalitate, a fost inlaturata de Constitutia din 1948, care nu a mai statuat principiul separatiei puterilor in stat. Disparand acest principiu, inlocuit cu principiul, de esenta marxista, potrivit caruia puterea este unica, s a renuntat si la procedura controlului constitutionalitatii legilor. Parlamentul a primit titulatura si caracteristicile de fond ale unui organ suprem al puterii de stat.
Constitutia din 1965 a prevazut, in art. 43, printre atributiile Marii Adunari Nationale (Parlamentul) ca aceasta exercita controlul general al aplicarii Constitutiei si ca numai ea hotaraste asupra constitutionalitatii legilor. Art. 53 din Constitutie a prevazut ca „in exercitarea controlului constitutionalitatii legilor, precum si pentru pregatirea lucrarilor privind adoptarea legilor, Marea Adunare Nationala alege pe durata legislaturii o comisie constitutionala si juridica”. Comisia respectiva avea competenta de a prezenta forului legislativ rapoarte sau avize cu privire la constitutionalitatea legilor, precum si de a examina constitutionalitatea decretelor Consiliului de Stat cuprinzand norme cu putere de lege si a hotararilor Consiliului de Ministri, potrivit Regulamentului de organizare a Marii Adunari Nationale.
In sistemul consacrat de Constitutia din 1965, cu modificarea art. 53 operata prin Legea nr. 1 din 13 martie 1969, controlul constitutionalitatii legilor se exercita prin doua proceduri distincte:
a) controlul posterior, care se exercita asupra legilor aflate in vigoare;
b) controlul prealabil, care avea ca obiect proiectele de lege intrate in procedura legislativa[39].
Controlul posterior se exercita tot prin comisia constitutionala, fie din oficiu, fie la sesizarea Consiliului de Stat, a Consiliului de Ministri, Tribunalului Suprem, Procurorului General sau a Biroului Marii Adunari Nationale. Acest din urma organism, care era organul de conducere al forului legislativ, sesiza comisia constitutionala din proprie initiativa sau la propunerea comisiilor permanente[40].
Controlul prealabil se exercita asupra tuturor proiectelor de lege examinate de Marea Adunare Nationala potrivit procedurii legislative.
Adunarea Constituanta aleasa in mai 1991 a trebuit sa opteze intre controlul jurisdictional al constitutionalitatii legilor si controlul politic al acestora, fiecare dintre ele avand avantajele si dezavantajele sale[41]. In final, Legiuitorul constituant a optat pentru un tip de control al constitutionalitatii legilor exercitat de catre o autoritate publica politico-jurisdictionala, special instituita cu acest scop. Aceasta autoritate publica este Curtea Constitutionala, care, ca si alte autoritati, cum ar fi Curtea de Conturi, inalta Curte de Justitie si Casatie, Avocatul Poporului s.a., are un statut constitutional, intrucat principiile sale de organizare si functionare sunt stabilite de Constitutie. insasi ideea de control al constitutionalitatii legilor presupune de la sine ca institutionalizarea formelor concrete de control sa fie prevazuta chiar in textul Legii fundamentale. Pentru exercitarea controlului de constitutionalitate a legilor este necesar sa se exprime formal si neechivoc acordul natiunii – chiar si prin reprezentantii sai legitimi – intrucat legea reprezinta vointa suverana a natiunii. Acordul cetatenilor de a li se controla forma legislativa a vointei lor suverane – Legea – este o conditie a legitimitatii controlului de constitutionalitate. in absenta acestui acord formal sau exprimat direct prin referendum, ori prin mijlocirea parlamentarilor, instantele judecatoresti ori, dupa caz, curtile constitutionale, nu ar fi indreptatite sa cenzureze legile votate de Parlament – calitate care le-ar situa discretionar deasupra vointei suverane a Adunarilor Legislative. Acesta este si motivul pentru care Curtea Constitutionala a Romaniei este o autoritate publica care se supune numai Constitutiei si legii privind organizarea si functionarea sa.
___________________________________________________________________________________________
1.A se vedea C. Ionescu, Contencios constitutional, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2010.
2.A se vedea G. Conac, O anterioritate romana: controlul constitutionalitatii legilor in Romania de la inceputul secolului XX pana la 1938, in Revista de Drept Public nr. 1/2001.
3.Decizia nr. 227/1902, publicata in Buletinul Curtii de Casatie din 1902, p. 446-447, apud A. Valeanu, Controlul constitutionalitatii legilor in dreptul roman si comparat. Studiu juridic, Tip. „I.C. Vacarescu”, Bucuresti, 1936, p. 446-447.
4.G. Alexianu, Curs de drept constitutional, vol. I, Casa scoalelor, Bucuresti, 1930, p. 423.
5.C. Ionescu, Dezvoltarea constitutionala a Romaniei. Acte si documente. 1741 1991, Ed. R.A.M.O., Bucuresti, 2000, p. 316.
6.Art. 12 din Statut prevedea ca „dispozitiile constitutive ale noii organizatiuni a Romaniei sunt puse sub ocrotirea Corpului Ponderator”.
7.C. Ionescu, Tratat de drept constitutional contemporan, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 563.
8.D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil roman, vol. I, Tip. „Romania Noua”, Bucuresti, 1926, p. 58.
9.C.G. Dissescu, Dreptul constitutional, Ed. Librariei Socec et Co., Bucuresti, 1915, p. 661.
10.Prin Decizia Curtii de Casatie, Sectia a II a, nr. 110/1886, publicata in Buletinul Curtii de Casatie din 1886 (p. 217) se stabileste ca „instantele judecatoresti nu pot pipai constitutionalitatea legilor ordinare, decat din punctul de vedere al indeplinirii formelor si conditiunilor prescrise de Constitutie (deci constitutio¬nalitatea extrinseca), iar cand exista contrarietate intr o lege ordinara, se va aplica pe baza principiului ca regulile generale nu deroaga celor speciale”, apud 11.A. Valeanu, op. cit., p. 268.
12.C.G. Dissescu, op. cit., p. 661.
13.Idem, p. 663.
14.A. Valeanu, op. cit., p. 266.
15.A se vedea D.N. Comsa, Tribunalele si curtile sunt datoare sa nu aplice o lege neconstitutionala, in Curierul Judiciar nr. 4/1912, p. 45, apud A. Valeanu, op. cit., p. 266.
16.D. Alexandresco, op. cit., p. 87.
17. Idem, p. 88.
18. A se vedea Decizia nr. 227/1902, in Buletinul Curtii de Casatie din 1902, p. 446 447, apud A. Valeanu, loc cit.
19.A se vedea Jurnalul Trib. Ilfov, Sectia a II a, nr. 119/02.02.1912, in Curierul Judiciar nr. 13 din 16 februarie 1912, apud A. Valeanu, op. cit., p. 276.
20.Ibidem.
21.A se vedea A. Valeanu, op. cit., p. 276 277.
22.Jurnalul nr. 119 din 2 februarie 1912 al Trib. Ilfov, Sectia a II a, in Curierul Judiciar nr. 13 din 16 februarie 1912.
23. A se vedea Deciziunea nr. 216 din 16 martie 1912 a inaltei Curti de Casatie, Sectia I, in Curierul Judiciar nr. 32 din 29 aprilie 1912. A se vedea si: A. Valeanu, op. cit., p. 279; I. Muraru si altii, Contencios constitutional, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 5 6; G. Conac, O anterioritate romana: Controlul constitutionalitatii legilor in Romania de la inceputul secolului XX pana la 1938, in RDP nr. 1/2001.
24.A se vedea si A. Valeanu, op. cit., p. 280 si 285.
25.A. Radulescu, Puterea judecatoreasca, conferinta sustinuta in ciclul de 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Roman, in 1922, si publicate in volum, in 1923, sub titlul Noua Constitutie a Romaniei. Din lucrarea, reeditata la Ed. Humanitas, Bucuresti, 1990, sub titlul Constitutia din 1923 in dezbaterea contem¬poranilor, am citat pagina 278.
26.Idem, p. 288.
27.Idem, p. 290.
28.Ibidem.
29.Ante proiect de Constitutie intocmit de Sectia de studii a Partidului taranesc, Tipografia „Viata Romaneasca”, Bucuresti, 1922, p. 162.
30.A se vedea A. Lascarov Moldovanu, S.D. Ionescu, Constitutiunea Romaniei din 1923 adnotata cu dezbateri parlamentare si jurisprudente, Ed. Tipografiei „Curierul Judiciar”, Bucuresti, 1925, p. 384.
Idem, p. 385. Senatorul Grigore Procopiu a propus ca textul art. 103 alin. (1) sa aiba urmatoarea formulare: „Instantele judecatoresti, in exercitiul drepturilor lor de a aplica si interpreta legile, vor putea cand ar exista contrazicere intre o dispozitiune legala si intre un text formal, imperativ al Constitutiunii, sa inlature in speta judecata si intre partile in proces, aplicatiunea acelei dispozitiuni neconsti¬tutionale, recunoscand precaderea in aplicare a textului constitutional” (Ibidem). Amendamentul a fost respins la vot.
31.Idem, p. 389 390.
32.Idem, p. 399.
33.Idem, p. 405.
34.M.Of. nr. 282 din 20 decembrie 1925.
35.G. Alexianu, Principii de drept constitutional, Ed. Librariei „Universala”, Bucuresti, 1939, p. 123.
36.A se vedea A. Valeanu, op. cit., p. 326 si Decizia nr. 17/24.09.1925 a inaltei Curti de Casatie in Sectiuni Unite, in Pandectele Saptamanale nr. 25/1925, p. 577.
37.A se vedea si I. Muraru si altii, Contencios constitutional, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 7.
38.G. Alexianu, op. cit., p. 122.
39.A se vedea I. Muraru si altii, op. cit., p. 8, si M. Lepadatescu, Teoria generala a controlului constitutionalitatii legilor, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1974, p. 410.
40.A se vedea, pentru detalii procedurale ale controlului, M. Lepadatescu, op. cit., p. 411 si urm.
41.C. Ionescu, Tratat de drept constitutional contemporan, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 847. A se vedea si C. Ionescu, Contencios constitutional, op. cit., p. 126.