Aspecte privind obligația de plată a remunerației cuvenită dreptului de suită

Aspecte privind obligația de plată a remunerației cuvenită dreptului de suită din perspectiva actualei jurisprudențe europene în domeniu

eduard_pavel

 

Av. Eduard Pavel Sorin

Schoenherr şi Asociaţii

 

 

Dreptul de suită reprezintă unul dintre obiectele dreptului de autor fiind reglementat la nivel european prin Directiva 84/2001 privind dreptul de suita (Directiva 84/2001), directiva ce a fost transpusa în Legea 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe dreptului de autor (Legea 8/1996)

Dreptul de suită reprezintă un drept inalienabil, care nu poate face obiectul vreunei renunțări, „cu caracter frugifer, care dă autorului/artistului posibilitatea să perceapă o remunerație pentru înstrăinările succesive” ale unei „opere de artă grafică sau plastică ori ale unei opere fotografice” [pct. 2 din preambulul Directivei 84/2001; art. 21 (1) din Legea 8/1996].

Metodologia de colectare a remunerațiilor dreptului de suită, este reglementată printr-un protocol ce a fost publicat în decizia Oficiului Roman pentru Drepturile de Autor nr. 231/2006 (numit în continuare Protocol)

Potrivit prevederilor art. 4 (1) din Directiva 84/2001, remunerația dreptului de suită se plătește de regula de vânzător, statele membre având libertatea să prevadă că această remunerație să se plătească de către „cumpărători sau intermediari, profesioniști ai pieței obiectelor de artă (ex. saloane, galerii de artă și, în general, orice comerciant de opere de artă”), în mod exclusiv sau partajat cu vânzătorul.

Ce se întâmpla în ipoteza în care, în conformitate cu prevederile art. 1 (4) din Directiva 84/2001, un stat membru adoptă o legislație în care prevede că vânzătorul sau un profesionist de pe piața artei care intervine în tranzacție este persoana obligată la plata remunerației dreptului de suită, iar aceștia în cursul tranzacției ce are ca obiect revânzarea operei de artă, să convină cu un terț sau chiar cu cumpărătorul operei, ca acesta din urmă să suporte definitiv costul remunerației dreptului de suita?

La această întrebare a răspuns Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), prin hotărârea pronunțată în cauza C-41/14 (Christieʼs France SNC vs. Syndicat national des antiquaires), statuând că art. 1 (4) din Directiva 84/2001 „nu se opune ca persoana obligată la plata dreptului de suită, desemnată ca atare de legislația națională, indiferent dacă este vânzătorul sau un profesionist de pe piața artei care intervine în tranzacție, să poată să convină cu orice altă persoană, inclusiv cumpărătorul, ca aceasta din urmă să suporte definitiv, în tot sau în parte, costul dreptului de suită, cu condiția ca o astfel de înțelegere contractuală să nu afecteze cu nimic obligațiile și răspunderea ce revin persoanei obligate la plată către autor”.

Protocolul ce stabilește metodologia de colectare a remunerațiilor dreptului de suită menționat mai sus, prevede că titularii obligației de plată sunt vânzătorul și intermediarul [definiți ca „persoane fizice autorizate care realizează activități de revânzare a unei opere originale de artă grafică sau plastică ori a unei opere fotografice” (de ex. „saloane, galerii de artă, case de licitație sau orice comerciant de opere de artă”)].

De lege ferenda, se impune armonizarea Protocolului cu decizia CJUE pronunțată în cauza C-41/14, prin extinderea sferei obligației de plată a remunerației dreptului de suită și asupra cumpărătorului operei, sau asupra oricărei alte persoane ce are calitatea de profesionist pe piața artei și care, în condițiile precizate de decizia CJUE, i-a fost transferată această obligație de plată prin convenție civilă încheiată cu vânzătorul sau cu intermediarul care tranzacționează opera de artă purtătoare a dreptului de suită.

Lipsa armonizării Protocolului cu decizia CJUE va genera o serie de controverse juridice ce pot influența finalitatea unei acțiuni în pretenții pentru neplata remunerației dreptului de suită din moment ce, cumpărătorul, sau un terț care nu este parte în tranzacția operei de artă, cărora li se transfera obligația de plată a dreptului de suită printr-o convenție civilă, sunt persoane care nu aparțin categoriei debitorilor plații remunerației cuvenite pentru acest drept, definiți de Protocol.

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close