Pedeapsa Girafă

feature photo

Prof. univ. dr. Valerian Cioclei
Facultatea de Drept a Universității din București

 

Girafa este un animal bizar, adică straniu, ciudat, neobișnuit. Ceva în alcătuirea lui iese din ordinea firească a lucrurilor, din tiparul comun asupra realității. În privința impactului șocant al acestui animal asupra spiritului uman, istoria se împletește cu legenda și creația literară. Astfel, se pare că girafa adusă de Cezar la Roma pentru a celebra victoria în campania din Egipt i-a stupefiat pe romani, girafa primită în dar de Lorenzo de Medici în 1486 i-a lăsat cu gura căscată pe cetăţenii Florenţei, iar tânăra girafă pe care, în anul 1827, sultanul Egiptului a trimis-o cadou regelui Franței a atras sute de mii de parizieni cărora nu le venea să creadă că un astfel de animal poate exista în carne și oase. Sugestivă este și reacția unuia dintre personajele create de Marin Preda, un țăran care ajunge la grădina zoologică în fața unei girafe și, după ce o privește uluit o zi întreagă, pleacă murmurând: așa ceva nu există! Toată mitologia creată în legătură cu girafa are un sens comun: suntem confruntați, uneori, cu realități ce nu pot fi incluse în ideea noastră despre realitate.

Am avut aceeași reacție de uluire, în urmă cu ceva timp, în fața unei hotărâri judecătorești: O pedeapsă de 22 de ani de închisoare pentru fapte de corupție? Imposibil. Așa ceva nu există!

Contextul aproape că nici nu contează. Că era vorba despre un judecător, că era vorba despre trafic de influență sau luare de mită, că era vorba de un concurs de infracțiuni etc. Departe de mine gândul că infracțiunile de corupție nu merită a fi sever sancționate. Cu certitudine, corupția în rândul magistraților este una dintre cele mai grave și periculoase forme de corupție. Lupul ajuns paznic la stână este semnul dezastrului pentru orice „turmă”. Dar o pedeapsă de 22 de ani pentru fapte de corupție, pedeapsă mai mare decât maximul ce poate fi aplicat pentru un omor, nu poate să intre sub nicio formă în reperele mele despre justiția penală, despre rolul și locul sancțiunii penale într-o societate normală.

Atât de ireală mi se pare o astfel de pedeapsă încât orice argument împotriva ei ar părea derizoriu. Ce se poate invoca împotriva unei astfel de pedepse? Principiul formulat de Beccaria și unanim admis de la el încoace, potrivit căruia pedeapsa trebuie să fie proporțională cu delictul și că ea nu trebuie să devină o chinuire inutilă a condamnatului? Un veac și jumătate de cercetare criminologică începută din vremea pozitiviștilor italieni, care ne spuneau că baza și proporția pedepsei trebuie să fie dată de periculozitatea infractorului, de posibilitatea acestuia de a mai dăuna societății? Toate teoriile și doctrinele de politică penală ale lumii civilizate care admit că trebuie să existe un echilibru între fenomenul criminal și reacția represivă împotriva acestuia? Chiar și argumentul utilitarist – economic ar părea superfluu, căci, evident, este o „afacere” păguboasă a ține pe cheltuiala statului, o perioadă așa mare de timp, un condamnat care, oricum, nu va mai putea repeta aceeași transgresiune a legii, deoarece niciodată nu va mai ocupa o poziție care să îi permită recidiva în acel domeniu. Da, orice argument mi se pare derizoriu pentru că, involuntar, îl raportez la „ceva care nu există”.

Dacă din punct de vedere, să zicem, criminologic, pentru a folosi un singur cuvânt, pedeapsa în discuție nu are nicio justificare, din punct de vedere tehnico-juridic, în favoarea ei ar putea fi adus un argument aparent solid: reglementarea concursului de infracțiuni în noul Cod penal.

Din informațiile apărute în media, fostul magistrat, despre pedepsirea căruia este vorba în aceste rânduri, a fost condamnat pentru mai multe fapte de corupție, pedeapsa de bază fiind de 6 ani și 10 luni închisoare, la care s-a adăugat un spor de 15 ani și două luni închisoare (o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite), astfel încât el va executa în final pedeapsa de 22 de ani închisoare. Rezultă că pedeapsa a fost aplicată în baza dispozițiilor noului Cod penal care, prin articolul 39 alin. (1) lit. b), stabilește că sporul de pedeapsă este obligatoriu: „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”. Se poate susține așadar, că dispozițiile noului Cod penal, care prevăd obligativitatea sporului, sunt ”vinovate” de apariția unor pedepse bizare.

Trebuie să reiau și de această dată câteva precizări pe care le-am făcut cu numeroase alte prilejuri, inclusiv în întâlnirile cu magistrați, la diferitele conferințe dedicate dezbaterii dispozițiilor noului Cod.

Pe de o parte, trebuie să reamintesc faptul că în Proiectul de nou Cod penal elaborat de comisia de specialitate, tratamentul sancționator al concursului nu obliga la aplicarea sporului, ci lăsa la aprecierea judecătorului dacă aplică sau nu un spor și în ce cuantum. Astfel, conform art. 38 alin. (1) lit. b) din Proiect: „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se poate adăuga un spor de până la jumătate din totalul celorlalte pedepse stabilite”. Soluția era corectă, lăsând la latitudinea judecătorului, în funcție de cauza concretă, utilizarea acestei „arme” a sporului de pedeapsă. În „înțelepciunea” lui, legiuitorul „specialist” (mai precis comisia parlamentară) nu a acceptat propunerea specialistului „legiuitor” (mai precis comisia de specialitate) și a refuzat să se bazeze pe „înțelepciunea” judecătorului, sporul devenind în noul Cod obligatoriu. Sigur că, în aceste condiții, logica pedepselor din noul Cod a fost afectată, dar nu este locul aici pentru a dezvolta acest subiect… Este evident, însă, și a fost încă de la început pentru mulți practicieni, că această soluție aleasă pentru sancționarea concursului de infracțiuni este greșită și poate duce la soluții de nedorit.

Pe de altă parte, trebuie să precizez că și în aceste condiții, ale sporului obligatoriu, se poate ajunge la pedepse adecvate, dacă operațiunile logice pe care le efectuează judecătorul se înscriu într-o nouă paradigmă, adecvată contextului legislativ. Astfel, spre deosebire de raționamentul cu care eram obișnuiți conform vechiului Cod și doctrinei vechi, în contextul actual, judecătorul ar trebui să evalueze gravitatea globală a întregii activități infracționale, să stabilească „zona” de pedeapsă care ar fi adecvată, după care, în funcție de aceasta, să stabilească cuantumul fiecărei pedepse în parte, astfel încât să ajungă la o pedeapsă finală corectă, conform evaluării. Nu este o cale tocmai „ortodoxă”, conform principiilor clasice de individualizare, dar este singura cale prin care se poate ajunge la o pedeapsă rațională. În acest caz, scopul scuză mijloacele…

Din păcate, pedeapsa evocată mai sus nu reprezintă decât un exemplu. Practica judiciară în materie penală din ultima vreme ne oferă și alte pedepse care, fie în cuantumul lor, fie în modalitatea de executare, sunt greu sau imposibil de înțeles: pedepse Girafă.

Dar dacă nu există nici argumente criminologice și nici „servituți” tehnico-juridice inevitabile, de unde vin, totuși, pedepsele Girafă? În căutarea unui răspuns, mi-am amintit o ipoteză emisă de Freud în legătură cu originea și caracteristicile sistemului penal: „Dacă unul a reuşit să‑şi satisfacă o dorinţă refulată, este obligatoriu ca toţi ceilalţi tovarăşi de comunitate să se simtă animaţi de aceeaşi tentaţie; pentru a o reprima, trebuie sancţionată cutezanţa celui vinovat, şi adesea se întâmplă ca actul pedepsirii să le dea celor care îl execută prilejul de a comite, la adăpostul expierii, acelaşi fapt nelegiuit. Este aici unul dintre principiile fundamentale ale sistemului penal omenesc, care decurge în mod firesc din ipotetica identitate dintre dorinţele refulate şi cele ale acelora însărcinaţi să răzbune societatea”. (S. Freud, Totem şi Tabu, Ed. Mediarex, 1996, p. 86) Altfel și pe scurt spus: pedeapsa reflectă teama pedepsitorului (a societății) de a avea aceleași porniri condamnabile ca și cei pedepsiți. Dacă acesta ar fi răspunsul (sper că nu), ar fi trist și ar naște o altă întrebare:

Spre ce se îndreaptă societatea și justiția noastră penală?

 


 

Redacția revistei Curierul Judiciar vă recomandă lucrarea:

Opinii juridice în cauze penale controversate
sub semnătura dlui profesor Valerian CiocleiOpinii_Cioclei

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close