Nulitatea de drept a hotărârilor judecătoreşti ce nesocotesc Deciziile Curţii Constituţionale

Prof.dr. Elena-Simina Tănăsescu

Universitatea din București

 

În iunie 2015, o iniţiativă parlamentară propunea modificarea Legii de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale[1], aparent în sensul întăririi efectelor pe care le au deciziile acesteia prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor texte din legi sau ordonanţe. Astfel, se propunea completarea art. 31 din respectiva lege organică cu prevederi prin care, pe de o parte, Ministerul Justiţiei să fie obligat să elaboreze proiectul de act normativ prin care trebuie modificat actul ce a fost constatat neconstituţional şi, pe de altă parte, deciziile instanţelor judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea deciziilor Curţii Constituţionale să fie declarate nule de drept.

În avizul său din 10 septembrie 2015, Consiliul Legislativ a elaborat îndelung asupra neconstituţionalităţii primei părţi a propunerii legislative, care contravine competenţelor decizionale ale Parlamentului şi Guvernului, libertăţii lor de a iniţia acte normative, precum şi procedurii reglementate pentru o astfel de activitate a statului. În ce priveşte a doua parte a propunerii legislative, Consiliul Legislativ s-a mulţumit să observe că nulitatea oricăror acte juridice trebuie să fie constatată de o autoritate a statului desemnată prin lege, iar nulitatea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi cerută decât prin căile de atac prevăzute tot de lege. Noul Cod de procedură civilă (art. 405) este explicit în această privinţă. Propunerea legislativă nu preciza nimic cu privire la niciunul din aceste ultime două aspecte.

Conform frazei finale din alin. (4) al art. 147 din Constituţie „De la data publicării, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” , iar conform alin. (1) al aceluiaşi articol „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.

Efectele juridice ale tuturor deciziilor Curţii Constituţionale sunt clar precizate în textul constituţional. Caracterul lor obligatoriu pentru toate autorităţile publice şi toate persoanele fizice ori juridice nu poate fi pus la îndoială. Curtea Constituţională l-a explicitat în numeroase decizii, dintre care cităm doar una pentru expresivitatea, claritatea şi concizia exprimării: „Deciziile produc efecte erga omnes, ele fiind obligatorii pentru toate persoanele şi autorităţile publice, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti”[2].

Efectele juridice ale deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor texte din legi sau ordonanţe sunt la fel de clar precizate în textul constituţional. Regimul lor juridic este detaliat prezentat. Intuind cu multă vreme înainte problema ce avea să frământe abia în 2015 pe unii parlamentari, care de bună-credinţă, dar cu oarecare tardivitate doresc sublinierea şi mai apăsată a caracterului obligatoriu al deciziilor de neconstituţionalitate ale Curţii Constituţionale, aceasta a comentat încă în 1999 soluţiile practice care pot fi găsite pentru situaţia absurdă în care astfel de decizii ale sale nu ar fi respectate: „Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe implică existenţa răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalenţă cu situaţia în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţă emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competenţelor atribuite prin Constituţie, de către o altă autoritate a statului”[3]. Altfel spus, problema căreia parlamentarii încearcă acum să îi găsească o soluţie nu este necunoscută jurisdicţiei constituţionale şi situaţia nu era diferită, cel puţin în ceea ce priveşte deciziile adoptate în urma unei excepţii de neconstituţionalitate, nici înainte de revizuirea în 2003 a legii fundamentale. Poate că tocmai de aceea au şi fost introduse noi prevederi în Constituţie, prin care s-a întărit caracterul obligatoriu al tuturor deciziilor de neconstituţionalitate date de jurisdicţia constituţională română[4].

Nulitatea de drept a hotărârilor judecătoreşti, propusă de parlamentari, poate fi însă analizată din mai multe puncte de vedere: al autorităţilor ce ar fi competente să facă o astfel de constatare, al procedurii ce ar putea fi urmată, al celor care ar putea să o iniţieze, al consecinţelor pe care le-ar putea avea asupra securităţii juridice, al corelării cu situaţia nesocotirii hotărârilor CEDO sau CJUE, al independenţei justiţiei într-un stat de drept şi democratic etc. Iniţiativa legislativă nu lămureşte niciuna dintre aceste chestiuni, făcând posibile orice speculaţii. Dintre toate, competenţa autorităţilor publice ce ar putea constata o astfel de nulitate de drept este una susceptibilă să primească şi un răspuns surprinzător: şi dacă o astfel de atribuţie nu ar reveni instanţelor înseşi, prin căile de atac prevăzute de lege, ci chiar Curţii Constituţionale? În definitiv, aceasta a început încă din 2013[5] să constate că dezlegările date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii sunt neconstituţionale. Ce ar împiedica-o să treacă direct la constatarea nulităţii de drept a hotărârilor judecătoreşti ce nesocotesc deciziile sale?

În ultimii ani, controlul efectuat de Curtea Constituţională a devenit din ce în ce mai insidios şi a vizat tot mai mult chestiuni concrete, de aplicare a normelor legale la cazuri de speţă şi mai puţin aspecte abstracte, de compatibilitate a normelor legale cu cele constituţionale. Această evoluţie poate fi citită într-o cheie optimistă, conform căreia actele normative de reglementare primară sunt tot mai conforme cu Constituţia şi singurele zone în care neconstituţionalitatea îşi mai poate afla sălaş sunt cele de la nivelul aplicării dreptului, după cum poate fi citită şi într-o cheie şi mai optimistă, conform căreia Curtea Constituţională devine instanţa supremă în statul român în măsura în care ea poate controla inclusiv hotărârile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin posibilitatea de a constata şi nulitatea lor de drept se desăvârşeşte o stare de lucruri nicăieri reglementată explicit, dar care pare posibilă inclusiv în virtutea jurisprudenţei activiste, de dată recentă, a jurisdicţiei constituţionale. Ca orice ficţiune adevărată, şi acest din urmă scenariu nu este decât o speculaţie fără temei juridic. În definitiv, Consiliul Legislativ a declarat încă din septembrie 2015 imposibilitatea adoptării unui proiect de lege care ar declara pur şi simplu că hotărârile judecătoreşti sunt nule de drept. Poate că, pentru a conturna obstacole de natură juridică de acest gen, eventuale noi iniţiative legislative vor preciza explicit autoritatea competentă să constate o astfel de nulitate de drept şi, cine ştie, poate vor gândi întreaga construcţie instituţională şi juridică în termenii normalităţii, şi nu al teoriilor de science-fiction.

 

[1] Legea nr. 47/1992, republicată (M.Of. nr. 807/03.12.2010).

[2] DCC nr. 52/1998 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă (M.Of. nr. 171/05.05.1998).

[3] DCC nr. 169/1999 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 9 alineatul ultim din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute in proprietatea statului (M.Of. nr. 151/12.04.2000).

[4] Spre deosebire de situaţia de dinaintea revizuirii Constituţiei, când obiecţia de neconstituţionalitate cu care s-ar fi putut finaliza un control prealabil putea fi răsturnată de Parlament cu votul aceleiaşi majorităţi calificate ca şi cea prin care se putea modifica însăşi legea fundamentală, după 2003 deciziile de neconstituţionalitate ale Curţii Constituţionale sunt general obligatorii indiferent că rezultă dintr-un control anterior sau ulterior intrării în vigoare a actului normativ vizat.

[5] DCC nr. 206/2013 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.4145 alin. (4) din Codul de procedură penală (M.Of. nr. 350/13.06.2013).

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close