Linii principale în Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale privind abuzul în serviciu

Drd. Laura Ștefan

Facultatea de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca

Expert anticorupție, Expert Forum

 

Instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu mai multe excepții de neconstituționalitate care vizau atât prevederile vechiului Cod penal privind abuzul în serviciu[1], cât și prevederile Legii nr. 78/2000 care în art. 132 reglementează o formă specială a acestei infracțiuni[2]. Curtea a analizat în ce măsură aceste reglementări respectă condiția predictibilității – esențială pentru ca o normă incriminatorie să fie constituțională. În subsidiar, Curtea a arătat că răspunderea penală trebuie folosită doar pentru a sancționa cele mai grave încălcări ale cadrului legislativ, ea neînlăturând celelalte forme de răspundere – contravențională, disciplinară sau civilă – care sunt antrenate de abaterile de o gravitate mai redusă.

Curtea Constituțională a fost chemată să se pronunțe cu privire la mai multe aspecte legate de această infracțiune printre care: forma de vinovăție cerută de lege pentru antrenarea răspunderii penale, conținutul laturii obiective a infracțiunii (mai ales înțelesul noțiunilor de „act”, „în mod defectuos”, „folos necuvenit”). Autorii excepțiilor au susținut că reglementarea abuzului în serviciu nu are un caracter previzibil și accesibil, destinatarii normei de incriminare neavând posibilitatea să înțeleagă ce conduite le sunt interzise de lege. Or, reglementarea impredictibilă în materie penală contravine principiului legalității consfințit de art. 1 alin. (5) și dreptului la un proces echitabil asigurat de art. 21 alin. (3) din Constituție.

În privința laturii subiective a infracțiunii Curtea a arătat că răspunderea penală pentru abuzul în serviciu este antrenată doar în situația în care subiectul activ al infracțiunii acționează cu intenție, această concluzie rezultând din interpretarea coroborată a prevederilor privitoare la vinovăție din partea generală a Codului penal și a normelor de incriminare conținute de partea specială a Codului penal. Aceeași este situația și în privința formei speciale a abuzului în serviciu reglementată de art. 132 din Legea nr. 78/2000. Pentru cazurile în care subiectul activ al infracțiunii acționează din culpă se poate pune în discuție atragerea răspunderii penale pentru o infracțiune distinctă – neglijența în serviciu – în măsura în care sunt îndeplinite elementele constitutive ale acelei infracțiuni.

O discuție mai amplă a vizat noțiunea de îndeplinire defectuoasă a unui act de serviciu de către subiectul infracțiunii. Criticile formulate de autorii excepțiilor vizează mai multe aspecte care generează impredictibilitatea acestui text:

  1. din formularea sa rezultă că există o modalitate ideală de conduită cunoscută doar procurorului de caz, dar inaccesibilă subiectului activ al infracțiunii;
  2. textul nu permite diferențierea între diferitele tipuri de răspundere antrenate de îndeplinirea nesatisfăcătoare a atribuțiilor de serviciu.

În punctul de vedere al Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că noțiunea de „îndeplinire defectuoasă acoperă orice încălcare a atribuțiilor de serviciu prevăzute de legi, regulamente, fișe ale postului”, acest text fiind deopotrivă clar pentru destinatarii săi și permițând instanțelor de judecată să evalueze conduita subiecților activi prin prisma respectării atribuțiilor de serviciu prin raportare la toate aceste reguli. Curtea Constituțională arată că deși legiuitorul are dreptul să folosească aceiași termeni în norme juridice din domenii diferite având înțeles diferit, este esențial pentru constituționalitatea normelor de incriminare ca definiția tuturor termenilor folosiți să fie una neechivocă[3]. Analizând noțiunea de îndeplinire defectuoasă, Curtea observă că aceasta nu a fost definită de legiuitor lăsând o largă marjă de apreciere eminamente subiectivă destinatarilor normei penale.

În aceste condiții Curtea Constituțională a decis că această sintagmă este constituțională doar în măsura în care se referă la atribuții de serviciu reglementate de legislația primară – legi, ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență. Faptul că ordonanțele și ordonanțele de urgență sunt supuse ulterior aprobării Parlamentului acoperă condiția definirii infracțiunilor exclusiv de către legislativ.

„Curtea statuează că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară – legi și ordonanțe ale Guvernului”.

„Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice”.

Este esențial, așadar, pentru răspunderea penală, ca atribuția de serviciu pe a cărei încălcare se construiește acuzația penală să fie inclusă în legislația primară. Desigur, legislația secundară, terțiară sau fișa postului pot detalia atribuțiile prevăzute la nivel de lege.

Se pune întrebarea dacă pentru orice încălcare a atribuțiilor prevăzute de lege se poate pune în discuție răspunderea penală pentru abuz în serviciu. Curtea Constituțională reamintește în această decizie faptul că răspunderea penală este cea mai gravă formă de răspundere și că ea nu trebuie să înlocuiască celelalte forme de răspundere existente în dreptul românesc. Pentru fiecare încălcare a legii există un remediu potrivit care trebuie identificat în funcție de gravitatea încălcării și de consecințele pe care aceasta le-a produs. Curtea arată că în materie penală principiul „ultima ratio are semnificația că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Așadar, nu este suficient să se constate că faptele incriminate aduc atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancțiunea penală”.

Această interpretare dată de Curtea Constituțională este în acord cu principiile stabilite de Comisia de la Veneția care recomandă[4] ca „prevederile penale naționale cu privire la «abuzul în serviciu», «abuz de putere» și expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns și aplicate la un nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice”. „În măsura în care prevederile penale de «abuz în serviciu» și «abuz de putere» sunt invocate împotriva miniștrilor pentru acțiuni care sunt în principal de natură politică, atunci acest fapt trebuie făcut ca ultimă soluție”. Revine organelor judiciare obligația de a evalua în fiecare caz în parte dacă încălcarea legii este suficient de gravă pentru a justifica punerea în discuție a răspunderii penale. Ineficiența celorlalte forme de răspundere în România nu justifică aplicarea automata a răspunderii penale. Soluția este eficientizarea celorlalte mecanisme de tragere la răspundere care să asigure un răspuns proporțional la încălcările diverselor norme, în funcție de gravitatea lor.

Decizia Curții Constituționale privind abuzul în serviciu este una interpretativă, toate prevederile privind abuzul în serviciu – din Codul penal și din Legea nr. 78/2000 – sunt constituționale în măsura în care prin sintagma îndeplinire defectuoasă se înțelege cu încălcarea legii. Așadar, respectivele texte rămân în vigoare fără să fie necesară intervenția Parlamentului.

 

[1] Art. 246 din Codul penal: „Fapta funcționarului public, care, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, cu știință, nu îndeplinește un act ori îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani”.

Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu îndeplinește un act sau îl îndeplinește în mod defectuos și prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publică”.

[2] Art. 132 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracțiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcției, dacă funcționarul public a obținut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime”.

[3] Conform parag. 31 din DCC nr. 390/02.07.2014 (M.Of. nr. 532/17.07.2014): „o noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înțelesul acelei noțiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă și, în consecință, discreționară”.

[4] În Raportul asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală, adoptat la cea de-a 94-a ședință plenară (8-9 martie 2013).

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close