Cristiana I. Stoica: Despre încrederea în arbitraj şi în instituţiile arbitrale

feature photo

Cristiana I.STOICA
Founding Partner, STOICA & Asociaţii

Anii de aur („golden age”) ai arbitrajului internaţional au început odată cu adoptarea în 1958 a Convenţiei privind Recunoaşterea şi Executarea Hotărârilor Arbitrale Străine, cunoscută şi sub denumirea de „Convenţia de la New York” (peste 150 de state sunt astăzi semnatare ale Convenţiei, iar în România aceasta a intrat în vigoare din anul 1961). De departe unul dintre cele mai de succes tratate internaţionale, Convenţia de la New York a contribuit în mod esenţial la afirmarea arbitrajului drept cea mai răspândită alternativă de soluţionare a litigiilor comerciale internaţionale. Statistica de specialitate ne arată că numărul litigiilor arbitrale internaţionale a crescut foarte mult (de exemplu, în 2008, cu 300% faţă de anii precedenţi)1.

La confluenţa dintre dreptul intern, dreptul internaţional şi conflictele de legi, dintre dreptul public şi dreptul privat, ca şi dintre dreptul material şi cel procedural, arbitrajul este fără doar şi poate un domeniu complex. Interesul faţă de arbitraj este din ce în ce mai evident în cauzele aparţinând sectoarelor economice strategice (energie, infrastructură), cu precădere izvorâte pe temeiul tratatelor bilaterale de investiţii (BIT, „bilateral investment treaties”) sau în domenii considerate multă vreme „nearbitrabile”, ori care nu acceptau în mod uzual arbitrajul ca alternativă de soluţionare a litigiilor contractuale (e.g., finanţările corporatiste, raporturile de muncă).

Arbitrii sau avocaţi, consultanţi de specialitate sau reprezentanţi ai guvernelor (statelor), comercianţi, experţi etc., oricare dintre aceştia şi-ar putea pune aceeaşi întrebare: cum se construieşte încrederea în arbitraj, precum şi în instituţia arbitrală chemată să administreze la un moment dat un litigiu?

Este o întrebare la care răspunsul diferă după cum e vorba de arbitraj intern sau internaţional, de arbitraj specializat (FIDIC, e.g.), de arbitraj regional (e.g., curţile de arbitraj comercial internaţional din Asia sau din diferite regiuni ale Europei, ori cele din SUA), de regulile procedurale proprii ale unei anumite instituţii arbitrale inspirate sau nu din Modelul UNCITRAL, sau din alte modele de reglementare procedurală în materie de arbitraj, de experienţa acelei instituţii şi de notorietatea sa în domeniu sau într-o anumită arie geografică, ca şi de multe alte elemente care ţin de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze arbitrale.

Un lucru este însă sigur: instituţiile sunt formate din oameni, iar oamenii sunt întotdeauna aceia care pot determina calificarea unei instituţii ca fiind sau nu de încredere. Cine sunt acei oameni de care depinde construirea încrederii într-o instituţie arbitrală? Cei care conduc acea instituţie? Sau cei care compun aparatul administrativ? Sau cei care dirijează organizaţia ce a creat instituţia arbitrală (de exemplu, camerele de comerţ care au înfiinţat curţi de arbitraj, sistem caracteristic şi pentru România)? Sau arbitrii recomandaţi de instituţia arbitrală ori aleşi de părţi? Sau toţi aceştia împreună, fiecare fiind răspunzător pentru partea sa de intervenţie în actul de administrare al unui litigiu arbitral?

Alexis Mourre, Preşedintele Curţii de Arbitraj Internaţional a Camerei de Comerţ Internaţionale de la Paris (ICC), una dintre cele mai însemnate instituţii arbitrale internaţionale, declara că, din păcate, arbitrajul internaţional, caracterizat ca având „un echilibru fragil”, ar fi pierdut mult din încredere, spre exemplu, pentru motive de malpraxis profesional (Mourre menţionează în acest context cauza Tapie, în care Curtea de Apel din Paris a anulat în 2015 sentinţa arbitrală pronunţată în 2008 în favoarea lui Bernard Tapie, cunoscut om de afaceri şi fost politician francez, reţinând, ca motiv de anulare, faptul că unul dintre cei trei arbitri care pronunţaseră sentinţa, nu a acţionat în mod independent, „influenţând în mod sistematic şi deliberat” completul arbitral în sensul pronunţării sentinţei arbitrale anulate, prin care Tapie urma să primească 403 milioane de euro cu titlu de daune din partea companiei de stat franceze CDR).2

La rândul său, Michael Hwang, redutabil profesor şi avocat, recunoscut în special pentru activitatea sa în domeniul arbitrajului comercial internaţional de la Curtea de Arbitraj Internaţional din Singapore, remarca efectele negative asupra arbitrajului internaţional generate de corupţie şi de încălcarea eticii profesionale de către arbitri.3

O altă discuţie în domeniu a apărut pe fondul standardelor internaţionale cu privire la aşa-numita „duty of disclosure”, ce desemnează obligaţia de dezvăluire ce incumbă arbitrilor atunci când sunt desemnaţi de părţi să îşi exercite misiunea într-o cauză determinată. În acest context, este interesantă diferenţa care se face între „standardele subiective” (cum sunt acelea ale Curţii ICC)4 şi „standardele obiective” (cum sunt cele elaborate de International Bar Association)5: în timp ce standardele obiective generează o obligaţie determinată de dezvăluire din partea arbitrilor a unor situaţii bine caracterizate în care arbitrul desemnat s-ar putea afla, limitând astfel aria de acţiune a acestei obligaţii doar la acele situaţii expres prevăzute, standardele subiective, care au o dimensiune mult mai largă, impun o şi mai atentă analiză din partea arbitrului asupra activităţii sale anterioare preluării misiunii, având legătură cu cauza sau cu părţile din cauză. Cu alte cuvinte, conform standardelor actuale ale Curții ICC, un arbitru este invitat să facă dezvăluiri cât mai ample, care să evite ulterior contestări ale părţilor (părţii interesate) cu privire la desemnarea sa sau, şi mai important, însăşi anularea sentinței arbitrale.

Durata excesivă a unei proceduri arbitrale (conducând astfel la pronunţarea unei hotărâri arbitrale cu trecerea unui timp îndelungat) este, de asemenea, considerată a fi în dezavantajul arbitrajului internaţional, afectând principiul celerităţii, caracteristic procedurilor arbitrale prin comparaţie cu procedura de drept comun6. Însăşi capacitatea profesională a arbitrilor ar putea fi pusă în discuţie într-o asemenea împrejurare, devenind criticabilă inabilitatea acestora de a pronunţa o hotărâre arbitrală în cauze ce reclamă o anumită specializare sau experienţă şi într-un termen rezonabil, potrivit cu natura şi cu complexitatea cauzei.

Citându-l din nou pe Alexis Mourre, ne întrebăm, pe bună dreptate, ce se va întâmpla cu arbitrajul în următorii 50 de ani? Va rămâne acesta calea obişnuită pentru soluţionarea litigiilor internaţionale? Şi, aş adăuga, respectarea normelor privind etica arbitrului, piatra de temelie a arbitrajului, va continua să reprezinte fundamentul independenţei şi imparţialităţii arbitrilor?
Să ne temem, aşadar, de arbitraj şi de instituţiile arbitrale? Răspunsul este categoric unul negativ. Imperfecţiunile apărute în cadrul unei instituţii arbitrale nu conduc în mod automat la descalificarea instituţiei arbitrale. Dar, nu e mai puţin adevărat, îi pot afecta imaginea, pe termen scurt sau lung, după circumstanţe.

Judecând, aşadar, după exemplele înfăţişate, am putea spune că primii chemaţi să contribuie la conservarea unei imagini pozitive a arbitrajului sunt arbitrii înşişi. Independenţa şi imparţialitatea acestora nu trebuie doar afirmată, ci efectiv şi constant garantată, în fiecare caz în parte, fără rezerve, ştiut fiind că aceştia nu sunt reprezentanţii părţilor, ci „judecătorii” cauzei.

Cum însă arbitrii nu se „autodesemnează” în cauze, ci sunt propuşi, de regulă, de părţi (sau de instituţia arbitrală, după caz), revine un rol nu mai puţin important şi acestor „jucători” ca la alegerea arbitrilor să depună diligenţele necesare pentru a cunoaşte cât mai bine profilul profesional şi moral al acestora, în raport cu situaţia de fapt, dar şi de drept a cauzei (spre exemplu, în unele situaţii s-a apreciat că, dacă un arbitru s-a pronunţat asupra unei probleme de drept prin publicarea unui articol de specialitate în materia de drept care formează obiectul unei cauze arbitrale, în acest caz arbitrul în mod automat nu ar acţiona în mod imparţial şi independent dacă ar accepta să fie numit de către partea în favoarea căreia a fost exprimată opinia sa de specialitate).

Arbitrajul intern („domestic arbitration”), chiar dacă în sine ar putea fi considerat ceva mai puţin complex şi complicat, este, totuşi, parte integrantă din arhitectura arbitrajului internaţional. Astfel, principiile fundamentale ce guvernează arbitrajul internaţional se regăsesc deopotrivă în cazul arbitrajului intern: „duty of disclosure”, precum şi toate celelalte obligaţii ce configurează etica arbitrului, sunt pe deplin incidente şi în cazul arbitrajului intern. Cu cât independenţa şi imparțialitatea sa sunt mai evidente în raport cu cauza în care a fost numit un arbitru, cu atât creşte credibilitatea acestuia şi a instituţiei arbitrale care administrează litigiul respectiv.

Încrederea în arbitraj şi în instituţiile arbitrale poate fi „povestită” la nesfârşit. Rămâne însă valabil, dincolo de orice alte discuţii sau dezbateri pe acest subiect (extrem de vast), că oricare dintre „jucătorii” din „arena” arbitrajului este dator să privească la viitorul arbitrajului cu profesionalismul caracteristic acestei misiuni, înţelegând şi acceptând că arbitrajul nu este doar un „big business” (parafrazându-l pe Bernardo Cremades, renumit avocat şi arbitru spaniol), ci şi un angajament (liber) asumat de a respecta valorile tradiţionale ale acestuia, acreditate deja la nivel internaţional.

________________________________________
1A se vedea, pentru detalii, Juris, International Arbitration Treaties, Third Edition, release no.3/2014.
2Discurs la conferinţa dedicată Transparenţei şi Eficienţei în Arbitrajul Internaţional ţinută la Paris în 2016; pentru mai multe detalii, a se vedea The Paris Journal of International Arbitration, 2016, 2, pp. 553 şi urm.
3Pentru detalii, a se vedea lucrarea Selecţie de eseuri privind Arbitrajul Internaţional, 2014, Michael Hwang S.C.
4ICC Guidance Note on conflict disclosures by arbitrators, 2016.
5Guidelines on Conflicts of Interest in International Arbitration, 2014.
6Cauza Yukos, de exemplu, a durat mai bine de 9 ani până la pronunţarea sentinţei arbitrale (care număra mai bine de 600 de pagini).

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close