Zoom IN: Situaţiile în care o cerere de intervenţie este nefondată ori vădit nefondată

feature photo

Acest text constituie un fragment din articolul Cererea de intervenţie vădit şicanatorie publicat în revista Curierul Judiciar nr. 2/2017.

Autor: Robert-Adrian Deliu

 

Articolul este publicat în rubrica Drept privat

Sumar:

I. Elemente preliminare generale

II. Situaţiile în care o cerere de intervenţie este nefondată ori vădit nefondată

  1. Aprecierea asupra interesului şi dreptului pretins de terţ
  2. Cererea terţului are legătură cu cererea principală, astfel încât să se justifice judecata lor împreună
  3. Cererea de intervenţie principală este făcută în termen, iar dacă este făcută în apel, trebuie să se constate că părţile din apel şi-au exprimat în mod expres acordul cu privire la primirea cererii
  4. În raport cu natura litigiului dintre reclamant şi pârât, intervenţia voluntară este admisibilă în anumite materii

III. Eventuala aplicare a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 6 C.proc.civ

IV. Scurte concluzii

Rezumat: Intervenţia voluntară reprezentând, instrumentul juridic pus de lege la dispoziţia terţului care solicită participarea în cadrul unui proces aflat în curs de judecată, rămâne să stabilim dacă scopul acestuia este unul legitim şi moral. În cele ce urmează, vom analiza premisele în care, terţul intervenient a cărui cerere de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă, încearcă cu rea-credinţă suspendarea procesului. Apreciem că, o cerere de intervenţie este inadmisibilă atunci când autorul ei nu îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate ori, cu rea-credinţă urmărind interesul propiu ori al uneia dintre părţile raportului juridic litigios doreşte suspendarea cursului judecăţii în mod vădit. Rămâne astfel să răspundem de câte ori, şi dacă instanţa este obligată să suspende cursul judecăţii atunci când este învestită cu cereri de intervenţie vădit nefondate, iar terţul formulează calea de atac împotriva soluţiei primei instanţe.

Extras: 

Aprecierea asupra interesului şi dreptului pretins de terţ

Aprecierea asupra interesului şi dreptului pretins de terţ Cum şi cererea de intervenţie reprezintă o cerere în justiţie, producătoare de efecte juridice, titularul acesteia trebuie să întrunească cerinţele imperative ale dispoziţiei art. 32 C.proc.civ., în sensul că titularul cererii – terţul intervenient – este supus aceloraşi condiţii ca şi reclamantul ori pârâtul din cererea principală.

Drept urmare, persoana care intervine în proces trebuie să facă dovada capacităţii procesuale de exerciţiu, calitatea procesuală, să justifice un interes şi să formuleze o pretenţie.Astfel, judecătorul este suveran în verificarea condi-ţiilor pentru a se pronunţa asupra admisibilităţii în principiu.

O cerere de intervenţie nefondată poate să provină de la terţul care nu justifică niciun interes legitim, serios, material, personal, actual şi determinat ori să justifice dreptul pretins. Putem afirma că interesul de a interveni este mai complex decât interesul de a acţiona, el implicând, pe lângă justificarea unui folos practic de pe urma activităţii judiciare, şi justificarea interesului de a intra într-unproces pendinte [1].În cazul intervenţiei principale, interesul de a inter-veni rezultă din chiar cuprinsul normei art. 61 alin. (2) C.proc.civ.: „Intervenţia este principală, când interve-nien tul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptuldedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta”.

Astfel, interesul personal al intervenientului rezultă chiar din definiţia legală a intervenţiei principale, chiar dacă a suferit o modifi care faţă de reglementarea Codului de procedură civilă din 1865, care se referea la „interesul propriu” pe care intervenientul trebuia să îl dovedească la momentul formulării cererii. Spre deosebire de intervenţia principală, unde inte-resul terţului se cere a fi personal, în cazul intervenţiei accesorii, legea nu impune condiţia ca interesul terţului să îi fie personal: „(3) Intervenţia este accesorie, când sprijină numai apărarea uneia dintre părţi”, de vreme ce intervenientul intră în litigiul pendinte cu scopul de a ajuta şi sprijini protecţia şi realizarea dreptului părţii pentru care intervine.

Dacă instanţa constată la momentul soluţionării cererii de intervenţie că terţul nu face dovada interesului pentru care a promovat cererea, soluţia de respingere a intervenţiei este inevitabilă. Aceeaşi soluţie va fi adoptată şi în ipoteza în care terţul intervenient nu dovedeşte legătura jurdică asupra dreptului pretins şi a cărui protecţie din partea statului o cere.

Aşa fiind, lipsa interesului de a interveni, precum şi lipsa invocării unui drept propriu ori a dreptului uneia dintre părţi conduc la catalogarea cererii ca fiind una şicanatorie, de vreme ce introducerea unei astfel de cererii provoacă cheltuieli suplimentare din partea instanţelor de judecată şi a părţilor, precum şi întârzieri în judecata cererii principale prin acordarea de termene în vederea soluţionării cererilor de intervenţie.

[…]


[1] I. Leş, Tratat de drept procesual civil,vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 160.

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close