Interferențe între anumite competențe speciale ale executorului judecătoresc și activitățile altor profesii juridice

Prof. univ. dr. Evelina Oprina
Facultatea de Științe Juridice și Administrative, Universitatea „Dimitrie Cantemir” din București
Judecător, Tribunalul llfov
Membru al Consiliului Superior al Magistraturii

 

Problematica unei presupuse ori chiar reale suprapuneri de competențe în ceea ce privește anumite activități particulare ale executorului judecătoresc prin raportare la activitatea altor profesii juridice ne prilejuiește ocazia de a realiza o incursiune în specificitatea atribuțiilor executorului judecătoresc derivate din sau aflate în strânsă legătură cu procedura de executare silită ori total distincte de un atare demers, urmând a fi tranșate limitele de competențe ale fiecărei profesii și identificate mecanismele de sancționare a eventualelor excese.

În legătură cu profesia de executor judecătoresc, art. 2 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, republicată[1], prevede că aceștia sunt învestiți să îndeplinească un serviciu de interes public, actul îndeplinit de executorul judecătoresc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege. Iar, în economia analizei de față, relevante sunt și dispozițiile art. 6 din același act normativ care statuează că executorii judecătorești nu pot refuza îndeplinirea unui act dat în competența lor decât în cazurile și în condițiile prevăzute de lege.

Sediul materiei cu referire la competența generală a executorului judecătoresc este reprezentat de prevederile art. 7 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, care enumeră activitățile pe cale legea le recunoaște sau le atribuie în competența acestui profesionist al dreptului, respectiv: a) punerea în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii; b) notificarea actelor judiciare și extrajudiciare; c) comunicarea actelor de procedură; d) recuperarea pe cale amiabilă a oricărei creanțe; e) aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanța judecătorească; f) constatarea unor stări de fapt în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă; g) întocmirea proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă; h) întocmirea, potrivit legii, a protestului de neplată a cambiilor, biletelor la ordin și a cecurilor, după caz; i) orice alte acte sau operațiuni date de lege în competența lui.

Se observă că, spre deosebire de atribuția de la litera a) care este specifică activității de executare silită, toate celelalte activități date în competența executorului judecătoresc excedează sfera procedurilor de executare silită, legiuitorul înțelegând să confere executorului judecătoresc și alte competențe particulare și accesorii în sens de atribuții care nu circumstanțiază activitatea principală a acestui profesionist. În acest sens, art. 1 alin. (2) din Legea nr. 188/2000 prevede că executorii judecătorești îndeplinesc și alte atribuții date prin lege în competența lor (în mod similar art. 1 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000).

Astfel, dacă în ceea ce privește activitatea de executare silită menționată la art. 7 lit. a) din Legea nr. 188/2000, aceasta se circumscrie unui serviciu de interes public [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000], reprezentând o componentă a autorității de stat delegată în sfera de competență a executorului judecătoresc, activitățile de la art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000 sunt reglementate în considerarea statutului profesiei de executor judecătoresc de profesie liberală (art. 12 din Statutul Uniunii Naționale a Executorilor Judecătorești și a profesiei de executor judecătoresc), care poate exercita și alte atribuții prevăzute în mod expres de lege, altele decât cele specifice fazei executării silite.

Sfera activităților așa-numite accesorii sau secundare ale executorului judecătoresc este extinsă și poate presupune o anumită interferență cu atribuțiile specifice altor profesii liberale, în special cea a avocaților, astfel încât în cele ce urmează vom identifica și analiza acele competențe ce suscită discuții sub acest aspect.

• O primă activitate a executorului judecătoresc cu potențial de suprapunere cu activitatea specifică avocatului constă în acordarea de consultanță juridică, activitate ce necesită anumite clarificări și precizări, privite din două perspective: de legalitate și de oportunitate.

Primul aspect de analiză în lămurirea acestei problematici este cel vizând legalitatea desfășurării unei atare activități de către executorul judecătoresc.

Astfel, art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, republicată[2], stabilește că activitatea avocatului se realizează prin consultații cu caracter juridic. Iar alin. (2) al textului dispune că activitățile prevăzute la alin. (1) se exercită numai de avocat, dacă legea nu prevede altfel.

Iar, în privința executorului judecătoresc, o singură reglementare expresă statuează asupra posibilității acestuia de a acorda consultații juridice, respectiv Ordinul ministrului justiției nr. 2550/C/2006 privind aprobarea onorariilor minimale și maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătorești care prevede la pct. 14 din Anexă că activitatea executorului judecătoresc de oferire de consultații în legătură cu constituirea actelor execuționale se tarifează cu suma minimă de 20 lei și suma maximă de 200 lei. Cu referire la restul reglementării specifice executării silite, este de precizat că o atare posibilitate este recunoscută executorului judecătoresc numai din coroborarea ansamblului dispozițiilor legale care statuează asupra rolului organului de executare în procedură și asupra drepturilor și obligațiilor părților.

În contextul acestei discuții, trebuie evidențiate și dispozițiile art. 113 alin. (1) și (2) din același act normativ care prevăd că: „(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviințate prin hotărâri judecătorești să desfășoare activități de consultanță, reprezentare sau asistență juridică, în orice domenii, își încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activități constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale. (2) De asemenea, la data intrării în vigoare a prezentei legi încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicțional prin care au fost recunoscute ori încuviințate activități de consultanță, reprezentare și asistență juridică contrare dispozițiilor prezentei legi”.

Așadar, o chestiune prealabilă se impune a fi rezolvată, și anume necesitatea descifrării raportului juridic dintre Legea nr. 51/1995 și reglementările care recunosc posibilitatea executorului judecătoresc de a acorda consultanță juridică prin raportare la dispozițiile tranzitorii anterior relevate, constatându-se că prevederile art. 113 din Legea nr. 51/1995 reglau situațiile juridice existente la momentul intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ. Or, toate dispozițiile care legalizează aptitudinea executorului judecătoresc de a oferi consultanță juridică sunt ulterioare Legii nr. 51/1995, fiind, așadar, pe deplin incidente în activitatea curentă și prezentă a executorului judecătoresc.

În ceea ce privește sfera de întindere a activității de consultanță juridică, apreciem că aceasta trebuie circumscrisă cu necesitate competențelor date prin lege executorului judecătoresc, care nu poate să exercite alte activități în afara celor anume conferite prin lege. Și cum activitățile date în aria de competență a executorului judecătoresc au o puternică și intrinsecă componentă juridică, opinăm ca firească opțiunea, fie și tacită pe alocuri a legiuitorului, de a recunoaște o activitate de consultanță juridică organului de executare. Afirmam că legiuitorul acționează pe acest palier inclusiv tacit întrucât posibilitatea de acordare de consultații juridice de către executorul judecătoresc rezultă cu prisosință, ca regulă nu în mod expres, ci din spiritul reglementărilor privind principiile ori normele execuționale. Astfel, în aplicarea principiului rolului activ al executorului judecătoresc, acesta trebuie să ofere părților explicații, lămuriri cu privire la drepturile și obligațiile pe care le au în procedură, să stabilească împreună cu creditorul tactica execuțională ce urmează a fi abordată, sa-l consilieze pe creditor ori pe debitor și chiar să-i sprijine în redactarea unor cereri, să arate părților care sunt consecințele acțiunilor lor, sancțiunile la care se expun, să informeze debitorul cu privire la cuantumul estimativ al cheltuielilor de executare, să stăruie pentru executarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu, inclusiv prin supravegherea unor înțelegeri privind efectuarea executării silite etc.

Se desprinde cu evidență, însă, că toate aceste activități care implică acordarea de consultații juridice trebuie să fie, pe de o parte, guvernate de principiile legalității și dreptului la un proces echitabil și, pe de altă parte, circumscrise atribuțiilor reglementate de art. 7 din Legea nr. 188/2000. Și aceasta cu atât mai mult cu cât părțile raportului juridic execuțional, fie creditor, fie debitor nu au obligația de a apela la serviciile avocațiale ale unui avocat, în procesul civil părțile având doar dreptul de a fi reprezentate ori asistate de avocat [art. 13 alin. (2) C.proc.civ.].

Prin urmare, atribuția executorului judecătoresc de a acorda consultanță juridică trebuie să fie mărginită de specificul și necesitatea activităților pe care acesta le îndeplinește în condițiile și în limitele legii.

Cu referire la sfera atribuțiilor executorului judecătoresc în cadrul cărora poate acorda consultanță juridică se ridică în mod firesc întrebarea dacă, circumstanțiat și la textul pct. 14 din Anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2550/C/2006, o atare posibilitate vizează numai constituirea actelor de executare silită sau a tuturor actelor întocmite de executorul judecătoresc, ceea ce ar configura și posibilitatea acordării de consultanță juridică în cadrul activităților prevăzute la art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000, altele decât cele de executare silită.

În acest scop, trebuie menționat faptul că, din punct de vedere al topografiei textelor, pct. 14 din Anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2550/C/2006 este amplasat la finalul actului normativ și urmează punctelor anterioare care reglementează onorariile aferente activităților de executare silită, dar și a celor corespunzătoare activităților care exced sferei executării silite. Mai învederăm în contextul acestei discuții și prevederile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 potrivit cu care „în îndeplinirea atribuțiilor și îndatoririlor sale, executorul judecătoresc va întocmi încheieri, procese-verbale și alte acte de procedură, cu formele și în termenele prevăzute de lege”.

Astfel, având în vedere că legiuitorul operează cu expresia „acte execuționale”, iar nu „acte de executare silită” opinăm că această expresie este una generică și nelimitată doar la actele întocmite în dosarele de executare silită, numai o atare interpretare putând fi în consonanță cu spiritul reglementării. Dată fiind calitatea de executor judecătoresc a celui care întocmește actele de procedură, se poate reține că noțiunea de „acte execuționale” reprezintă o denumire căreia i se subsumează toate actele de procedură îndeplinite de acesta în realizarea atribuțiilor conferite de lege, indiferent că se circumscriu sau nu unui proces de executare silită.

În plus, în ciuda expresiei folosite de legiuitor, care poate părea totuși a fi una restrictivă, nu identificăm nicio rațiune pentru care posibilitatea de a oferi consultanță juridică din partea executorului judecătoresc nu ar exista și în ipoteza aplicării măsurilor asigurătorii ori constatării unor stări de fapt ori întocmirii proceselor-verbale de constatare, în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de către debitor, rațiunea unei astfel de reglementări regăsindu-se și în ipotezele enumerate, executorul îndeplinind acte de procedură, cu formele și în termenele prevăzute de lege în cadrul tuturor atribuțiilor conferite de lege, iar nu doar în ipoteza activității de executare silită.

În concluzia acestei prime analize de legalitate, se reține că, deși este adevărat că poate exista o suprapunere de atribuții între executorul judecătoresc și avocat pe componenta de acordare de consultații juridice în faza de executare silită a procesului civil, aceasta este îngăduită de lege, executorul având, însă, obligația de a se limita în exercițiul acestei activități exclusiv la sfera sa de competență, fără excese ori interferențe în activitatea avocatului. Și, orice activitate de consultanță juridică care depășește atribuțiile ce intră în competența funcțională a executorului judecătoresc prevăzută de art. 7 din Legea nr. 188/2000 urmează a fi sancționată din punct de vedere civil, disciplinar și/sau penal, în condițiile legii.

Dincolo, însă, de aspectele de legalitate anterior analizate, se mai ridică alte două problematici în legătură cu oportunitatea perceperii de onorarii pentru activitatea de consultanță juridică pe care o acordă executorul judecătoresc.

Prima dintre ele se grefează tot pe existența raportului dintre activitatea avocatului în faza de executare silită și cea a executorului judecătoresc și a modului în care acestea pot fi conciliate. Astfel, în activitatea practică s-a conturat opinia majoritară în sensul că, atâta vreme cât cererea de executare silită a fost formulată de către creditor prin avocat, cheltuielile de executare silită constând în consultanță în legătură cu constituirea dosarului execuțional nu sunt justificate. Apreciem că o astfel de concluzie are la bază principiul neîmpovărării debitorului cu cheltuieli de executare care par a fi sporite în mod artificial pe anumite componente ale procedurii în care se suprapun atribuțiile avocatului cu cele ale executorului judecătoresc.

Deși considerăm pertinentă această viziune, se impune a fi totuși nuanțată. În primul rând, nimic nu interzice creditorului să apeleze la sprijinul ori sfatul oricărui profesionist al dreptului căruia legea îi recunoaște posibilitatea de a-l consilia din punct de vedere juridic în faza de executare silită, urmând a suporta contravaloarea acestor servicii. În strânsă legătură cu această idee, trebuie menționat și faptul că, după cum legea permite creditorului să recurgă la serviciile mai multor avocați, tot astfel nimic nu-l împiedică să uzeze atât de consilierea unui avocat pentru faza de executare silită, cât și a executorului judecătoresc însuși. Așadar, alegerea modalităților de asigurare a consilierii juridice aparține în exclusivitate creditorului, acesta urmând a fi obligat la plata cheltuielilor aferente, ca parte obligată să avanseze cheltuielile necesare în scopul îndeplinirii de către executorul judecătoresc a unei anumite activități cu care este învestit, neputându-se susține o excludere de plano a posibilității executorului judecătoresc de a acorda consultanță juridică în condițiile în care creditorul este reprezentat ori asistat în faza de executare silită de către un avocat.

Pe de altă parte, se ridică chestiunea caracterului proporțional al cheltuielilor de executare cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, respectiv executorul judecătoresc, pentru faza de executare silită, o atare analiză fiind îngăduită și chiar obligatorie, în măsura invocării acestui aspect, de prevederile art. 670 alin. (4) cu raportare la art. 451 alin. (2) C.proc.civ. Astfel, din punct de vedere al încadrării în drept a cheltuielilor de executare silită constând în oferirea de consultații în legătură cu constituirea actelor execuționale, executorul judecătoresc va invoca în cuprinsul încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare prevederile art. 670 alin. (3) pct. 7 C.proc.civ. care vizează „alte cheltuieli prevăzute de lege ori necesare desfășurării executării silite”. Pe de altă parte, aspectul vizând caracterul justificat sau nu al cheltuielilor de executare constând în onorariul pentru activitatea de consultanță juridică, indiferent că acesta se cuvine avocatului ori executorului judecătoresc urmează a fi verificat și, eventual, cenzurat numai de către instanța de executare[3] pe calea contestației la executare[4], la cererea fie a creditorului, fie, ca regulă, a debitorului nemulțumit de cuantumul acestor sume. Prin urmare, orice eventual exces, abuz ori mod greșit de apreciere a cuantumului cheltuielilor de executare va fi dedus spre analiză instanței de executare. Iar, în ipoteza unei diminuări ori înlăturări a unor asemenea cheltuieli de către instanță urmare a cererii debitorului va avea drept consecință doar o reducere corespunzătoare a cuantumului total al cheltuielilor de executare aflate în sarcina debitorului, însă cu neafectarea raportului juridic dintre avocat/executorul judecătoresc și creditorul care a solicitat sau acceptat aceste cheltuieli, partea redusă de instanță rămânând în sarcina acestuia[5].

A doua problematică pe care o presupune analiza de oportunitate a perceperii de către executorul judecătoresc a onorariului pentru activitatea de consultanță juridică pe care o acordă vizează raportul dintre onorariul executorului judecătoresc și onorariul pentru această activitate de consultanță juridică. Astfel, cu alt prilej[6], arătam că, propunerea onorariului executorului judecătoresc trebuie să reflecte complexitatea și dificultatea activității acestuia, efortul intelectual presupus de o atare activitate, valoarea creanței de recuperat, cheltuielile executorului, răspunderea acestuia pentru actul îndeplinit, timpul și volumul de muncă solicitate de activitatea de executare, natura, noutatea și dificultatea cazului, importanța intereselor în cauză, notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experiența și reputația executorului judecătoresc, precum și constrângerile de timp în care executorul este obligat de împrejurările cauzei să acționeze pentru a asigura un serviciu performant și cu rezultate pozitive pentru creditor.

Prin urmare, onorariul executorului judecătoresc reprezintă contravaloarea muncii intelectuale pusă de acesta în slujba aducerii la îndeplinire a titlului executoriu ori a altei activități cu care este învestit, iar onorariul în legătură cu constituirea actelor execuționale se raportează exclusiv la activitatea de debut a oricărei operațiuni juridice pe care executorul judecătoresc trebuie să o realizeze, neexistând suprapunere între cele două categorii de onorarii. De altfel, din amplasarea topografică a pct. 14 din Anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2550/C/2006 se reține că acesta reglementează o categorie aparte de onorariu, cel aferent consultațiilor în legătură cu constituirea actelor execuționale ce poate fi acordat împreună cu oricare dintre onorariile precedente aferente diferitelor activități cu a căror îndeplinire executorul judecătoresc este învestit.

Nu se poate reține că stabilirea onorariului pentru activitatea de bază ce trebuie dusă la îndeplinire exclude stabilirea onorariului pentru constituirea actelor execuționale, scopul acestora fiind diferit și acoperind munca depusă de executorul judecătoresc la momente diferite ale unei anumite proceduri. Este adevărat, însă, că, odată declanșată procedura de executare silită ori o altă activitate dată de lege în competența de atribuțiune a executorului judecătoresc, nu se mai poate percepe onorariul prevăzut de pct. 14 din Anexa la Ordinul ministrului justiției nr. 2550/C/2006, onorariul pentru activitatea de bază incluzând întreaga strădanie, dar și implicare intelectuală pe care executorul o depune în derularea activității cu care este învestit de creditor, consultanța acordată pe parcursul procedurii fiind înglobată astfel în onorariul de bază.

• O altă activitate ce implică o eventuală superpunere de competențe între diferite profesii este cea de mediere a conflictelor.

Sediul materiei pentru prestarea acestei activități este prevăzut în Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator[7], care în art. 1 alin. (1) prevede că medierea reprezintă o modalitate de soluționare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terțe persoane specializate în calitate de mediator, în condiții de neutralitate, imparțialitate, confidențialitate și având liberul consimțământ al părților. Condițiile pentru dobândirea calității de mediator sunt dezvoltate de lege, profesia de mediator fiind compatibilă cu orice altă activitate sau profesie, cu excepția incompatibilităților prevăzute prin legi speciale (art. 13 din lege).

Legat de suprapunerea acestei activități cu atribuțiile altor profesii juridice, învederăm că Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat statuează la art. 3 alin. (1) lit. f) că activitatea avocatului se realizează și prin activități de mediere. Iar art. 2 alin. (1³) din Legea nr. 192/2006 prevede că efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii poate fi realizată de către judecător, procuror, consilier juridic, avocat, notar, caz în care aceasta se atestă în scris.

În privința profesiei de executor judecătoresc, art. 42 lit. a) din Legea nr. 188/2000 reglementează faptul că exercitarea funcției de executor judecătoresc este incompatibilă cu activitatea salarizată în cadrul altor profesii, exceptând activitatea didactică universitară, activitatea artistică, literară și publicistică. Se reține, așadar, din coroborarea acestui text legal cu art. 13 din Legea nr. 192/2006 că, deși legea specială nu cuprinde o reglementare expresă a compatibilității profesiei de executor judecătoresc cu cea de mediator, posibilitatea exercitării concomitente a celor două activități este permisă, cu condiția ca mediatorul să nu exercite o activitate salarizată în cadrul profesiei sale[8].

Dincolo de dobândirea strict tehnică a calității de mediator autorizat de către executorul judecătoresc în condițiile legii, se observă faptul că, în condițiile art. 7 lit. d) din Legea nr. 188/2000, executorul judecătoresc are și atribuția de recuperare pe cale amiabilă a oricărei creanțe. În exercitarea acestei atribuții, executorul judecătoresc se comportă întocmai ca un mediator, fără ca, însă, legea să condiționeze realizarea acestei atribuții de dobândirea în prealabil a calității de mediator. Cu alte cuvinte, în virtutea legii, calitatea de executor judecătoresc subsumează și aptitudinea acestuia de a media anumite dispute juridice ce poartă asupra unor creanțe pe care una din părțile raportului juridic respectiv o datorează celeilalte. Se mai observă că, în înțelesul Legii nr. 188/2000, executorul judecătoresc are capacitatea de a trece la recuperarea oricărei creanțe pe cale amiabilă indiferent de natura titlului de creanță ori chiar executoriu, atâta vreme cât creditorul respectivei creanțe nu a declanșat procedura de executare silită, atribuția prevăzută de art. 7 lit. d) excedând activităților specifice executării silite.

De asemenea, în exercitarea atribuțiilor de punere în executare a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii și în aplicarea principiului rolului activ, executorul judecătoresc poate uza de aptitudinile de mediator, asimilate în mod formal sau nu, în încercarea de a-l determina pe debitor să execute de bunăvoie obligația sa, arătându-i consecințele la care se expune în cazul continuării executării silite, poate intermedia înțelegeri între creditor și debitor cu privire la veniturile sau bunurile asupra cărora va purta urmărirea ori cu privire la modalitatea de vânzare a bunurilor sau alte asemenea învoieli, stăruind prin toate mijloacele admise de lege pentru realizarea integrală și cu celeritate a obligației prevăzute în titlul executoriu.

Este de remarcat, însă, faptul că dobândirea calității de mediator în urma cursurilor de formare prevăzute de legea specială poate constitui un avantaj în ceea ce privește modalitatea de exercitare a activităților menționate, ca urmare a abilităților și tehnicilor obținute cu acel prilej și a cunoștințelor de psihologie pentru a putea înțelege fiecare tip de comportament uman și pentru a convinge părțile că cea mai bună cale în rezolvarea problemei litigioase este calea amiabilă. Însă, așa cum învederam anterior, nu există, din punct de vedere legal, nicio obligație din partea executorului judecătoresc de a deține concomitent și calitatea de mediator pentru îndeplinirea atribuțiilor specifice profesiei sale.

• Relativ la activitatea de legalizare a hotărârilor judecătorești, art. 426 alin. (6) C.proc.civ. prevede că hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se atașează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanței. Iar art. 161 alin. (2) și (3) din H.C.S.M. nr. 1375/2005 de aprobare a Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești stabilește că la cerere se pot elibera copii verificate pentru conformitate, care vor purta ștampila instanței pe fiecare filă și se va percepe taxa judiciară de timbru aferentă copiilor legalizate. În acest caz, copiile de pe hotărârile judecătorești sau alte acte emise de instanță vor purta mențiunea „conform cu originalul”, iar copiile de pe alte înscrisuri vor purta mențiunea „conform cu înscrisul aflat la dosar”. Pentru hotărârile judecătorești nedefinitive sau desființate se menționează acest aspect pe copia eliberată. La eliberarea copiilor de pe hotărâri cu mențiunea că sunt definitive sau irevocabile se arată modul în care acestea au rămas definitive sau irevocabile, precum și data rămânerii definitive sau irevocabile. În acest scop, grefierul care eliberează copia solicită, dacă este necesar, primei instanțe, informații referitoare la evidența căilor de atac. Cererile de eliberare a copiilor verificate pentru conformitate se soluționează de instanța la care se află dosarul la momentul formulării cererii.

Privitor la taxa judiciară de timbru aferentă cererilor pentru legalizarea de copii de pe înscrisurile aflate la dosar, art. 9 lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru[9] prevede că pentru fiecare exemplar de copie se va percepe o taxă de 1 leu/pagină.

Referitor la profesia de avocat, este de menționat faptul că Legea nr. 51/1995 nu reglementează posibilitatea de legalizare a hotărârilor judecătorești, ci doar eventual de certificare pentru conformitate cu originalul a unui asemenea înscris atunci când acesta este folosit în proces ca mijloc de probă de către partea pe care avocatul o reprezintă ori asistă.

Operațiunea de legalizare a hotărârilor judecătorești nu este nici în competența executorului judecătoresc, art. 7 din Legea nr. 188/2000 neenumerând printre atribuțiile date în sfera de activitate a executorului această activitate.

În fine, în ceea ce-l privește pe notarul public, art. 12 lit. i) din Legea nr. 36/1995, republicată[10], a notarilor publici și a activității notariale statuează că notarul public îndeplinește activitatea de legalizare a copiilor de pe înscrisuri. Iar, art. 152 alin. (1) din același act normativ prevede că notarul public eliberează copii legalizate numai de pe înscrisurile originale prezentate de părți, astfel cum au fost emise în starea lor inițială, după confruntarea copiei cu originalul. Având în vedere aceste dispoziții legale coroborate cu cele ale art. 426 alin. (6) C.proc.civ. se poate concluziona în sensul că notarul public nu poate proceda la legalizarea hotărârilor judecătorești având în vedere că cele două exemplare originale ale acestora se găsesc numai la instanța care a pronunțat hotărârea, dintre care unul la dosarul cauzei, iar unul la mapa de hotărâri a instanței.

Prin urmare, activitatea de legalizare a hotărârilor judecătorești este în competența exclusivă a instanțelor judecătorești, niciun alt profesionist al dreptului neavând aptitudinea legală de a îndeplini o asemenea atribuție.

• Darea de dată certă înscrisurilor constituie o operațiune ce poate fi realizată prin mai multe modalități prevăzute de art. 278 C.proc.civ. pct. 1 stabilind că aceasta este opozabilă altor persoane decât celor care le-au întocmit numai din ziua în care au fost prezentate spre a se conferi dată certă de către notarul public, executorul judecătoresc sau alt funcționar competent în această privință.

Astfel, în privința executorului judecătoresc, prevederile art. 278 pct. 1 C.proc.civ. coroborate cu cele ale art. 7 lit. i) din Legea nr. 188/2000 permit acestuia să dea dată certă înscrisurilor.

Notarul public are, de asemenea atribuția de a da dată certă înscrisurilor în condițiile art. 278 pct. 1 C.proc.civ. coroborat cu art. 12 lit. f) din Legea nr. 36/1995, republicată.

Iar, referitor la avocat, apreciem că și acestuia îi este recunoscută de lege posibilitatea de a da dată certă înscrisurilor ce-i sunt prezentate, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 51/1995.

Așadar, pe acest palier de formalități juridice, se constată existența posibilității de exercitare concomitentă a atribuției de dare de dată certă înscrisurilor atât de către executorul judecătoresc, cât și de notarul public și avocat, neputându-se invoca depășirea competențelor de către niciunul dintre acești profesioniști ai dreptului în detrimentul celorlalți.

• Atribuțiile descrise sunt unele dintre activitățile juridice importante în privința cărora se poate ridica problema apariției unor suprapuneri de competențe între diferitele profesii juridice, în special între cele de avocat și de executor judecătoresc.

Întrucât prezenta analiză este centrată în principal pe anumite atribuții speciale ale executorului judecătoresc, învederăm, cu precizările anterior făcute, că orice depășire a competențelor prevăzute de lege de către executorul judecătoresc urmează a fi sancționată prin intermediul mecanismelor legale de ordin disciplinar, civil ori penal.

Din punct de vedere disciplinar, se reține că executorului judecătoresc îi este interzis să exercite orice alte activități în afara celor expres menționate în art. 7 din Legea nr. 188/2000. Astfel, chiar dacă o asemenea interdicție nu este reglementată ca atare, ea rezultă cu prisosință din întregul act normativ ce guvernează activitatea executorului judecătoresc ori pe cea a avocatului cu ale cărui atribuții pot apărea, așa cum am arătat deja, interferențe. Nesocotirea de către executorul judecătoresc a regimului juridic al incompatibilităților și interdicțiilor prevăzute de lege este apreciată de lege drept abatere disciplinară, o asemenea conduită putând fi calificată, totodată, și ca o atingere adusă onoarei și probității profesionale. Asemenea abateri sunt prevăzute de art. 47 din Legea nr. 188/2000, consecința fiind aceea a declanșării întregului mecanism de angajare a răspunderii disciplinare.

Pe de altă parte, constatarea săvârșirii unei abateri disciplinare de către executorul judecătoresc nu exclude posibilitatea activării și a unei răspunderi civile a acestuia, pe temeiul art. 45 din Legea nr. 188/2000, prin sesizarea instanței civile, în cazul în care au fost cauzate prejudicii prin încălcarea obligațiilor profesionale.

Privitor la posibila intervenire a răspunderii penale a executorului judecătoresc în cazul intruziunii acestuia în activitatea avocatului, învederăm că dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 stabilesc că exercitarea, fără drept, a oricărei activități specifice profesiei de avocat constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale. Iar alin. (3) al aceluiași text prevede că, fapta unei persoane care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor entități care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de prezenta lege constituie infracțiune și se pedepsește potrivit legii penale.

Așadar, cele trei forme de răspundere juridică a executorului judecătoresc pot fi inițiate toate ori numai unele dintre ele, concomitent ori distinct în funcție de faptele săvârșite și de conturarea elementelor constitutive ori elementelor răspunderii civile delictuale, după caz.

____________________________________________________

[1] M.Of. nr. 738/20.10.2011.

[2] M.Of. nr. 98/07.02.2011.

[3] Pentru dezvoltări privind controlul jurisdicțional și controlul profesional asupra activității executorului judecătoresc, a se vedea E. Oprina, Limitele controlului profesional asupra activității executorului judecătoresc în raport cu verificările instanței de executare în E. Oprina, V. Bozeșan, Executarea silită. Dificultăți și soluții practice, vol. 2, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 235-245.

[4] Pentru ipoteza în care critica vizând cuantumul onorariului stabilit de executorul judecătoresc pentru activitatea de consultanță juridică se raportează la un act întocmit de executorul judecătoresc în exercitarea uneia din atribuțiile prevăzute de art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000, mijlocul procedural la care se poate apela în acest sens este plângerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 188/2000, chiar dacă, potrivit actului normativ, aceasta poate avea ca obiect numai refuzul executorului judecătoresc de a îndeplini atribuțiile prevăzute de art. 7 lit. b)-i) din Legea nr. 188/2000. Fiind, însă, singura cale procedurală pusă la dispoziție de legiuitor pentru cenzurarea activității executorului judecătoresc pe acest palier de atribuții, reținem că nu există altă procedură de urmat în ipoteza în care criticile vizează onorariul stabilit pentru consultanța juridică acordată de executorul judecătoresc.

[5] Pentru analiza instituției cheltuielilor de executare, a se vedea E Oprina, Cheltuielile de executare – cele mai importante probleme practice în E. Oprina, V. Bozeșan, op. cit., vol. 1, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 226-238.

[6] E. Oprina, I. Gârbuleț, Tratat teoretic și practic de executare silită, Vol. I. Teoria generală și procedurile execuționale, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 426.

[7] M.Of. nr. 441/22.05.2006.

[8] În același sens, C. Gagu, Compatibilitatea dintre profesia de executor judecătoresc și cea de mediator în E. Oprina, V. Bozeșan, op. cit., vol. 1, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 155-162.

[9]  M.Of. nr. 392/29.06.2013.

[10] M.Of. nr. 237/19.03.2018.