CEDO – Cauza Johanna Huber împotriva României

Hotărârea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 2 octombrie 2008.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 37.296/04) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, doamna Johanna Huber (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 5 august 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

 

Guvernul nu contestă existenţa unei ingerinţe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. El arată în primul rând că ingerinţa este proporţională, deoarece confiscarea bunului litigios a fost însoţită de punerea la dispoziţia reclamantei a unei sume în valoare de 80.000 lei româneşti (circa 5.360 dolari americani la momentul respectiv). În al doilea rând, Guvernul apreciază că reclamanta ar fi putut obţine o despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce respectă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanta arată că autorităţile i-au vândut bunul, pe care statul şi l-a însuşit în mod abuziv, în ciuda demersurilor sale în vederea restituirii lui. În plus, ea consideră că soluţia pe care Guvernul o lasă să se întrevadă pentru a obţine o reparaţie, şi anume Legea nr. 10/2001, nu constituie un mijloc eficient.

 

Curtea observă că reclamanta deţine o hotărâre definitivă şi irevocabilă care dispune autorităţilor să îi restituie bunul în litigiu. Aşa cum a constatat deja Curtea (vezi Cauza Străin şi alţii), existenţa dreptului său de proprietate în temeiul hotărârii definitive sus-menţionate nu era condiţionată de alte formalităţi. Curtea reaminteşte că a statuat deja că vânzarea de către stat a bunului unei persoane către terţi de bună-credinţă, chiar dacă a fost anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al acelei persoane, reprezintă o privare de proprietate. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală de despăgubire, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin şi alţii).

 

În speţă, Curtea nu distinge niciun motiv de a se abate de la jurisprudenţa de mai sus, situaţia de fapt fiind aproximativ aceeaşi. Ea observă că vânzarea de către stat a apartamentului nr. 2 al reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea totuşi vânzarea bunurilor confiscate ilegal, o împiedică pe reclamantă – chiar şi în prezent – să se bucure de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Curtea observă că Proprietatea nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantei (vezi, printre altele, cauzele Radu, Gabriel împotriva României, Săvulescu împotriva României). În plus, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005, care o modifică, nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei lipse îndelungate a despăgubirii de către persoanele care, ca şi reclamanta, au fost lipsite de bunurile lor (Porţeanu împotriva României).

 

În ceea ce priveşte despăgubirea oferită reclamantei atunci când statul a apropriat imobilul în anul 1989, nu se poate susţine că suma oferită în momentul confiscării reflecta valoarea reală a bunului (vezi Konnerth) sau că era rezonabilă în sensul jurisprudenţei Curţii, şi aceasta chiar ţinând cont de valoarea pe care suma respectivă o avea la momentul respectiv.

 

Prin urmare, Curtea consideră că faptul  că reclamanta a fost lipsită de dreptul de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală a unei despăgubiri adecvate timp de circa 8 ani, a făcut-o să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

 

Curtea, reiterand jurisprudenta sa anterioara, a constatat ca reclamanta a suportat o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a lipsirii sale de dreptul de proprietate asupra bunului sau, combinat cu lipsa totala a unei despagubiri adecvate timp de circa 8 ani.

 

pentru aceste motive, în unanimitate, C u r t e a

 

   1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru rest;

   2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;

   3. hotărăşte:

   a) ca statul pârât să îi restituie reclamantei apartamentul nr. 2, în suprafaţă de 97,57 m², precum şi terenul aferent şi dependinţele casei situate în str. Anda Călugăreanu nr. 1, Bucureşti, în 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, conform art. 44 § 2 din Convenţie;

   b) ca, în lipsa acestei restituiri, statul pârât să îi plătească reclamantei, în acelaşi termen de 3 luni, 170.000 EUR (una sută şaptezeci mii euro), cu titlu de prejudiciu material;

   c) ca, în orice caz, statul pârât să îi plătească reclamantei suma de 2.000 EUR (două mii euro), cu titlu de prejudiciu moral;

   d) ca la sumele menţionate mai sus să se adauge orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit şi ca sumele respective să fie convertite în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii;

   e) ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, aceste sume să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

   4. respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru rest.