RIL-uri admise de ICCJ

Decizia nr. 7/2009

Prin decizia nr. 7/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii privind admisibilitatea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, din perspectiva îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 160² alin. (1) teza ultimă, respectiv art. 160⁴ alin. (1) teza ultimă C.proc.pen., în ipoteza săvârşirii, printre altele, şi a infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, ţinând seama de dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol.

În activitatea instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de practică în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 160² alin. (1) teza ultimă şi ale art. 160⁴ alin. (1) teza ultimă C.proc.pen. referitoare la liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.

Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, prin care este incriminată „iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup”, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 160² alin. (1) teza ultimă şi ale art. 160⁴ alin. (4) teza ultimă C.proc.pen. referitoare la posibilitatea acordării liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 160² alin. (1) teza ultimă şi, respectiv, ale art. 160⁴ alin. (1) teza ultimă C.proc.pen. ori de câte ori infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este săvârşită în condiţiile reglementate la alin. (2) din acelaşi articol, potrivit căruia „pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat”.

Înalta Curte a stabilit că aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. În aplicarea dispoziţiilor art. 160¹ alin. (1) teza ultimă şi ale 160⁴ alin. (1) teza ultimă C.proc.pen., Secţiile Unite stabilesc că cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani.

Decizia nr. 7/2009 a fost publicată în M.Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009.

Decizia nr. 8/2009

Prin decizia nr. 8/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii privind incidenţa art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C.proc.pen. în ipoteza particulară a recurării hotărârilor pronunţate în apel pentru motivul greşitei aplicări a art. 18¹ C.pen. sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii.

În activitatea de judecată a instanţelor s-a ivit practică neunitară în aprecierea incidenţei cazului de casare prevăzut la art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C.proc.pen. în situaţia când se invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 C.pen. referitoare la fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că, prin modul în care a fost reglementat, cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C.proc.pen. poate fi invocat numai dacă eroarea gravă de fapt comisă a determinat reţinerea unei situaţii de fapt infirmate de probe în punctele ei esenţiale, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare, iar nu şi atunci când se invocă încălcarea prevederilor art. 18¹ C.pen. ca urmare a aprecierii necorespunzătoare a gradului de pericol social al faptei.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C.proc.pen. sunt incidente şi în cazul verificării în recurs de către instanţa de control judiciar a modului în care s-au aplicat prevederile art. 18¹ C.pen. în legătură cu aprecierea gradului de pericol social al faptelor în raport cu susceptibilitatea lor de a fi considerate infracţiuni.

Înalta Curte a stabilit că aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Dispoziţiile art. 385⁹ alin. (1) pct. 18 C.proc.pen. se interpretează în sensul că sunt incidente şi în ipoteza recurării hotărârilor pronunţate în apel, pentru motivul greşitei aplicări a art. 18¹ C.pen. sau, dimpotrivă, al neaplicării acestei dispoziţii legale.

Decizia nr. 8/2009 a fost publicată în M.Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009.

Decizia nr. 9/2009

Prin decizia nr. 9/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului împotriva încheierii prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a soluţiona excepţia de neconstituţionalitate, dispunând totodată suspendarea judecăţii cauzei, întemeiată pe art. 303 alin. (6) C.proc.pen.

În activitatea instanţelor judecătoreşti s-a ivit o diversitate de soluţii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 303 alin. (6) C.proc.pen. în cazul recursului declarat împotriva încheierii   de   admitere   a   cererii   de   sesizare   a   Curţii Constituţionale şi de suspendare a judecaţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că încheierea prin care se admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi se dispune suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate este supusă căii de atac a recursului.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat ca încheierea prin care se admite cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi se suspendă judecarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă recursului.

Înalta Curte a stabilit că aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Dispoziţiile art. 303 alin. (6) C.proc.pen. se interpretează în sensul că încheierea prin care instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus suspendarea judecăţii până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu este supusă căii de atac a recursului.

Decizia nr. 9/2009 a fost publicată în M.Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009.

Decizia nr. 10/2009

Prin decizia nr. 10/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii declarat pentru a stabili dacă examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, conform art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În activitatea instanţelor judecătoreşti s-au exprimat puncte de vedere diferite, determinând adoptarea de soluţii contrare, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C.proc.pen. referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu, a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor.

Astfel, unele instanţe au considerat că faza procesuală în care este examinată admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât cu citarea părţilor.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că în etapa examinării admisibilităţii în principiu, instituită doar pentru verificarea respectării termenului de introducere a cererii, a existenţei cazurilor de contestaţie în anulare, precum şi dacă s-au depus ori invocat dovezi în sprijinul contestaţiei, nu este necesară citarea părţilor, un atare mod de a proceda, prevăzut expres în art. 391 alin. (1) C.proc.pen., necontravenind principiilor reglementate în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Înalta Curte a stabilit că aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. În aplicarea dispoziţiilor art. 391 alin. (1) C.proc.pen., Secţiile Unite stabilesc că examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor, nu încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia nr. 10/2009 a fost publicată în M.Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009.

Decizia nr. 11/2009

Prin decizia nr. 11/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind incidenţa cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 49 alin. (4) C.proc.pen. în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 278¹ alin. 8 lit. b) cu referire la art. 273 alin. (1¹) C.proc.pen.

În activitatea de judecată a instanţelor s-a ivit diversitate de practică în aplicarea dispoziţiilor art. 49 alin. (4) C.proc.pen. privind incompatibilitatea persoanei care a efectuat urmărirea penală de a proceda la refacerea acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă, în cazul soluţiei întemeiate pe dispoziţiile art. 278¹ alin. (8) lit. b) cu referire la art. 273 alin. (1¹) C.proc.pen., de trimitere a cauzei de către judecător la procuror, în vederea redeschiderii urmăririi penale.

Astfel, unele instanţe au considerat că în cazul admiterii plângerii, de către judecător, împotriva soluţiei de netrimitere în judecată şi a trimiterii cauzei procurorului, în vederea redeschiderii urmăririi penale, persoana care a efectuat urmărirea penală, în calitate de procuror sau de organ de cercetare penală, devine incompatibilă de a prelua acea cauză pentru a efectua acte de urmărire în vederea redeschiderii urmăririi penale.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că soluţia judecătorului de trimitere a cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, întemeiată pe dispoziţiile art. 278¹ alin.  (8)  lit.  b) C.proc.pen.,  nu atrage incompatibilitatea persoanei care a efectuat urmărirea penală până în acel moment procesual.

Înalta Curte a stabilit că aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Dispoziţiile art. 49 alin. (4) C.proc.pen. se interpretează în sensul că nu există incompatibilitate a persoanei care a efectuat urmărirea penală, în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, prevăzută de art. 278¹ alin. (8) lit. b) cu referire la art. 273 alin. (1¹) C.proc.pen.

Decizia nr. 11/2009 a fost publicată în M.Of. nr. 691 din 14 octombrie 2009.