CJ nr. 11/2009

 Preţ: 29,90 lei

ISSN: 1582-7526
Nr. pagini: 60 (601-660)

Editorialul lunii Noiembrie

Prof. univ. dr. Ioan Leş

Spre un mare Cod de procedură civilă?

     Anul 2009 ar putea intra în istoria României ca anul celor 4 coduri – civil, penal, de procedură civilă şi de procedură penală – primele două fiind deja adoptate la data redactării acestui Editorial. Ultimele două s-ar putea să fie adoptate până în momentul în care aceste rânduri vor vedea lumina tiparului.
     Istoria umanităţii ilustrează eforturile extraordinare şi responsabilitatea de care au dat dovadă unii legiuitori atunci când au adoptat coduri ce au influenţat progresul societăţii umane şi viaţa a zeci sau chiar sute de milioane de locuitori ai Terrei. Este suficient să ne reamintim condiţiile în care a fost elaborată legislaţia napoleoniană, îndeosebi Codul civil din anul 1804, la a cărei elaborare a participat şi împăratul francezilor.   Reputaţia Codului civil francez este şi azi de necontestat, iar receptarea lui într-o parte importantă a Europei, Africii şi Americii Latine este o dovadă indubitabilă a perenităţii sale. Forţa Codului civil francez a fost prefigurată şi de Napoleon, care a recunoscut că adevărata lui glorie nu constă în faptul că a câştigat 40 de bătălii, Waterloo fiind de natură „să şteargă amintirea atâtor victorii”. Marele împărat al francezilor a intuit însă eternitatea Codului său civil. Extraordinară previziune, fără îndoială.
     Dar Codul de procedură civilă francez nu s-a bucurat de aceleaşi aprecieri din partea unor prestigioşi autori. S-a spus chiar că el „nu este demn de Codul civil” sau că „nu este o mare operă”. Asemenea aprecieri trebuie privite totuşi cu rezerve, având în vedere că şi Codul de procedură civilă francez a avut un destin apropiat de cel al Codului civil în privinţa receptării lui pe diferite continente.
     Editorialul nostru nu-şi propune să facă o analiză a celor patru coduri menţionate şi nici o comparaţie detaliată cu alte coduri care au dobândit o celebritate greu de contestat. Totuşi, o întrebare legitimă pe care şi-o poate pune orice jurist onest este aceea de a şti dacă viitorul nostru Cod de procedură civilă este „o mare operă”, dacă este demn de Codul actual sau de alte coduri de procedură din spaţiul european?
     Un răspuns extrem de pertinent ar implica o analiză mai aprofundată a instituţiilor cardinale ale Codului de procedură civilă, cum sunt cele privitoare la competenţă, la acţiunea civilă, la sancţiunile procedurale, la căile de atac, la procedurile speciale şi la executarea silită. Un atare demers este dificil de realizat în cadrul unui Editorial. Pe de altă parte, viabilitatea unei opere legislative majore nu poate fi statornicită înainte de aplicarea ei, practica fiind cea care poate confirma sau infirma eficienţa unor instituţii juridice. Aşa fiind, analiza noastră, în mod necesar, se cantonează la nivelul unor principii esenţiale şi a unora dintre instituţiile procedurale de maximă importanţă.
     În primul rând, o subliniere prealabilă este indispensabilă în legătură cu necesitatea stringentă de a avea un nou Cod de procedură civilă. Elaborarea unui nou Cod de procedură civilă este de mult aşteptată de lumea juridică, actuala reglementare procesuală având o vechime de aproape un secol şi jumătate. Codul român de procedură civilă este unul dintre cele mai vechi coduri europene în vigoare, majoritatea ţărilor europene adoptând coduri noi în cursul secolului al XX-lea, în special după al doilea război mondial (Portugalia, Belgia, Franţa, Spania etc.) sau chiar la începutul actualului mileniu (Bulgaria, Republica Moldova etc.).
     Adoptarea noului Cod de procedură civilă este necesară şi din punct de vedere redacţional, având în vedere fie numai evoluţia limbii în perioada scursă de la adoptarea actualului Cod de procedură civilă şi până în prezent. Argumentele cele mai importante şi care fundamentează imperativul promovării şi adoptării unui nou Cod de procedură civilă sunt cele care se referă la ameliorarea generală a actului de justiţie. Reformarea unor coduri vechi nu este o problemă particulară, ci una cu care se confruntă multe ţări democratice din spaţiul european şi nu numai. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa reformelor ce tind să se eternizeze şi care vizează sistemul judiciar sau chiar statutul magistraţilor.
     Evoluţia spectaculoasă a dreptului comunitar în materie procedurală a făcut şi ea necesară elaborarea unui nou Cod de procedură civilă. Cu titlu exemplificativ enunţăm câteva reglementări comunitare semnificative nu doar prin conţinutul său normativ, ci şi prin faptul că impun o viziune modernă asupra dreptului procesual civil şi tind chiar spre un drept procesual european. Avem în vedere: Regulamentul (CE) nr. 861 din 11 iulie 2007 privind stabilirea unei proceduri europene cu privire la cererile de valoare redusă; Regulamentul (CE) nr. 1896 din 12 decembrie 2006 privind instituirea unei somaţii europene de plată şi Regulamentul (CE) nr. 805 din 21 aprilie 2004 privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate.
     Proiectul Codului de procedură civilă beneficiază de o bună sistematizare a materiei concretizate în cele VII Cărţi, număr identic cu cele cuprinse în actualul Cod, fără ca problematica tratată în fiecare să fie întru totul identică. Astfel, ultima Carte a Proiectului este consacrată procesului civil internaţional. Mai remarcăm şi existenţa unui Titlu preliminar consacrat domeniului de reglementare a Codului, principiilor fundamentale ale procesului civil şi aplicării legii de procedură civilă. O atare sistematizare a materiei corespunde reglementărilor cuprinse în codurile moderne adoptate în ultimele decenii şi care, în mod firesc, sistematizează principiile fundamentale ale Codului în chiar prima sa parte (Codul de procedură civilă francez, portughez, venezuelean etc.).
     Remarcăm însă o manieră parţial diferită de redactare a unor părţi din Proiectul Codului de procedură civilă. Astfel, dacă majoritatea cărţilor din Cod beneficiază de o redactare, în general, extrem de riguroasă, care trebuie să fie o particularitate fundamentală a unui Cod de procedură civilă, caracterul extrem de tehnic al materiei fiind de necontestat, Cartea a V-a cuprinde o redactare parţial diferită. În opinia noastră, această parte a Codului cuprinde o reglementare extrem de detaliată a materiei (art. 601-883), care ar fi putut forma chiar obiectul unui veritabil Cod de executare silită. Specificul executării silite şi importanţa acesteia putea constitui un temei chiar pentru adoptarea unui Cod al executării silite, mai cu seamă că asemenea tendinţe se manifestă şi în alte ţări democratice, în care se vorbeşte tot mai mult de o anumită evoluţie a materiei, respectiv de la „dreptul la executare” la „dreptul executării silite”.
     De altfel, în doctrină s-a remarcat deja şi de alţi autori că „Proiectul a extins sfera normelor procesuale şi asupra unor chestiuni care aparţin spaţiului doctrinar” (A. Tabacu, C. Ioana, Scurte consideraţii asupra dispoziţiilor Noului Cod de procedură civilă în materia executării silite – o reglementare în favoarea debitorului?, în Pandectele Române nr. 6/2009, p. 83).
     Conservarea unor soluţii legislative actuale în varii materii ale procedurii civile constituie, de asemenea, un reper extrem de important al Proiectului noului Cod de procedură civilă. O atare abordare este întru totul firească, în opinia noastră, căci abandonarea unor reguli procedurale care şi-au dovedit viabilitatea în decursul ultimelor decenii, fiind validate şi de doctrină, ar fi fost o eroare regretabilă. Textele preluate din actualul Cod de procedură civilă şi cărora, în general, li s-a conferit o redactare ameliorată, atât din punct de vedere lingvistic, cât şi din punctul de vedere al tehnicii legislative au o pondere importantă în economia noului Cod.
     Autorii Proiectului au introdus însă şi unele instituţii noi, cum sunt: sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept, contestaţia privind tergiversarea procesului, procedura de soluţionare a cererilor cu valoare redusă, procedura de evacuare din imobilele folosite sau ocupate fără drept etc. În reglementarea instituţiilor menţionate au fost avute în vedere şi soluţiile promovate în alte ţări democratice sau la nivelul instituţiilor comunitare.
     Preluarea unor soluţii din cele mai moderne coduri de procedură civilă (de exemplu, din Codul de procedură civilă francez, al provinciei Quebec etc.) poate constitui un procedeu salutar. Un Cod modern de procedură civilă nu poate fi cantonat la soluţiile vechilor reglementări sau a evoluţiilor doctrinare şi jurisprudenţiale interne. O atare abordare credem că reprezintă chiar un imperativ inevitabil determinat de necesitatea racordării legislaţiei noastre la legislaţia europeană.
     Totuşi, constatăm că în unele cazuri autorii Proiectului Codului de procedură civilă au preluat anumite soluţii din alte legislaţii, fără a le armoniza cu celelalte dispoziţii procedurale. Pe de altă parte, constatăm şi faptul că Proiectul cuprinde şi unele soluţii care nu au ţinut seama de evoluţiile jurisprudenţiale şi doctrinare de ultimă oră din spaţiul european la care s-au raportat cu precădere (avem în vedere Codul de procedură civilă francez). Câteva exemple pot justifica aserţiunile noastre.
     În privinţa acţiunii civile este pozitivă încercarea de definire, după modelul art. 30 C.proc.civ. francez, a acţiunii civile. Potrivit art. 28 din noul Cod: „Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces”. Definiţia este foarte asemănătoare celei statuate de art. 30 C.proc.civ. francez. Referirea art. 28 din Proiectul Codului român de procedură civilă la un ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege sugerează că ne aflăm în prezenţa unui drept de natură procesuală. Situaţia este identică şi în cazul art. 30 C.proc.civ. francez, care se referă expres la un drept, dar în raport cu o prerogativă procesuală: „dreptul autorului unei pretenţii de a fi ascultat asupra fondului acesteia”.
     Cu toate acestea, controversa existentă în doctrina noastră privitoare la natura juridică a acţiunii este departe de a fi epuizată, astfel cum ne-am fi aşteptat în considerarea noii definiţii date de art. 28 din Proiectul Codului de procedură civilă. Aceasta deoarece nu lipsesc din Proiect referirile la dreptul material la acţiune [art. 682 alin. (3), art. 683 alin. (1) pct. 1 şi art. 686]. Noul Codul civil ne sugerează faptul că în concepţia acestuia dreptul la acţiune are o componentă materială şi implicit una procesuală. Or, art. 28 din Proiectul Codului de procedură civilă pare a se ataşa concepţiei unitare a acţiunii civile (procesuale). Pe de altă parte, constatăm că prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este tratată ca o instituţie de drept procesual civil atât de Proiectul Codului de procedură civilă (art. 682-686), cât şi de noul Cod civil (art. 2525).
     De asemenea, Proiectul Codului de procedură civilă a căutat să soluţioneze şi controversa privitoare la partea din hotărâre care se bucură de puterea lucrului judecat, dar soluţia adoptată este diferită de cea promovată de Codul de procedură civilă francez şi de jurisprudenţa foarte recentă a Curţii de Casaţie. Consacrarea pe plan legislativ a soluţiei doctrinare potrivit căreia şi considerentele pot dobândi, în anumite condiţii, autoritate de lucru judecat va crea, în opinia noastră, şi mai multe dificultăţi practice.
     O reglementare diferită de cea actuală întâlnim şi privinţa acţiunilor posesorii (art. 957-959). Din acest punct de vedere remarcăm mai întâi o reglementare extrem de sumară a materiei, fapt ce ar putea ridica problema legitimităţii acestei instituţii. De altfel, în Franţa autorii Propunerii Asociaţiei Henri Capitant pentru reformarea Codului civil au propus abandonarea acestei instituţii procesuale (L. Jacques, Propositions de l’Association Henri Capitant pour une reforme du droit des biens, Litec, Paris, 2009, p. 66-68). Înclinăm, totuşi, să apreciem că protecţia posesorie pe calea procedurală menţionată rămâne una utilă. În al doilea rând, constatăm că Proiectul nu mai enunţă condiţiile de exercitare a acţiunilor posesorii, făcând trimitere la prevederile Codului civil.
     În schimb, Proiectul Codului de procedură civilă nu mai reglementează procedura de soluţionare a cererilor în materie comercială. Este posibil ca autorii Proiectului să fi avut în vedere o reglementare specială în afara Codului de procedură civilă.
     O carenţă a actualului Proiect vizează şi renunţarea la unele concepte sau instituţii procesuale consacrate nu doar în plan legislativ, ci şi doctrinar şi jurisprudenţial şi a căror abandonare nouă ne apare cu totul nejustificată. Menţionăm, în acest sens, renunţarea la conceptul de primă zi de înfăţişare, astfel cum acesta este determinat de actualul art. 134 C.proc.civ., şi înlocuirea lui cu primul termen la care părţile au fost legal citate. Tot în acest context nu putem ignora reconsiderarea de către Proiectul Codului de procedură civilă a instituţiilor procedurale ale incompatibilităţii şi ale recuzării. Proiectul contopeşte practic cele două instituţii, ceea ce rezultă nu doar din enunţarea cazurilor ce pot conduce la îndepărtarea unui judecător din completul de judecată sub cupola unei singure instituţii, aceea a incompatibilităţii (art. 39-40 din Proiectul Codului de procedură civilă), ci şi din denumirea dată Capitolului I. Incompatibilitatea, din Titlul II al Proiectului Codului de procedură civilă. În mod paradoxal, în concepţia Proiectului, incompatibilitatea poate fi invocată de părţi pe calea procedurală a recuzării (a se vedea pentru amănunte I. Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la Proiectul Codului de procedură civilă, în Revista Română de Drept Privat nr. 2/2009, p. 35-38).
     Cele mai delicate probleme pe care le va implica viitorul nostru Cod de procedură civilă sunt cele legate de aşezarea competenţei materiale a instanţelor judecătoreşti şi de reglementarea novatoare preconizată în materia căilor legale de atac, în special a recursului în casare. O examinare doctrinară a materiei la care ne referim ar presupune o analiză extrem de aprofundată, care ar depăşi spaţiul consacrat unui Editorial într-o revistă de specialitate. De aceea ne vom rezuma, în acest context, doar la câteva constatări extrem de sumare.
     În privinţa competenţei materiale „centrul de greutate” va fi reprezentat, în continuare de tribunale, care vor deveni instanţe de drept comun chiar şi în materie civilă (stricto sensu). Concluzia poate fi desprinsă din prevederile art. 89 din Proiect, care limitează categoriile de cereri date în competenţa judecătoriile, dar şi din cele statuate în art. 90 lit. i), potrivit cărora tribunalele judecă, în primă instanţă, „orice alte cereri care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe”. Totuşi, această constatare nu poate conduce la concluzia potrivit căreia competenţa materială a judecătoriilor este lipsită total de consistenţă. Reducerea competenţei judecătoriilor ne poate determina să ne punem pertinente întrebări asupra înseşi legitimităţii lor.
     Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (denumire anacronică, în opinia noastră, inedită în peisajul judiciar planetar, şi promovată de legiuitorul constituţional mai degrabă din dorinţa de a se îndepărta de vechile denumiri date Instanţei Supreme din timpul dictaturii comuniste) va dobândi plenitudine de jurisdicţie în materie de recurs. În schimb, curţile de apel vor dobândi plenitudine de jurisdicţie în materie de apel (art. 91 pct. 2 din Proiectul noului Cod de procedură civilă).
     Regulile enunţate vor ridica multe probleme asupra eficienţei justiţiei româneşti în perspectiva următoarelor decenii: Este o atare reformă eficientă? Actuala structură a sistemului judiciar este optimă, funcţională?
     Asemenea întrebări sunt legitimate şi de reglementarea dată recursului în casare. Într-adevăr, plenitudinea de jurisdicţie în materie de recurs va aparţine Instanţei Supreme, împrejurare ce va ridica probleme deosebite în legătură cu inevitabila supraaglomerare a Instanţei Supreme, care oricum la această dată este una dintre cele mai mari instanţe de pe planetă (ca număr de judecători). Este adevărat însă că Proiectul Codului de procedură civilă a promovat şi unele soluţii de natură a descongestiona activitatea Instanţei Supreme, cum este reintroducerea procedurii de filtrare a recursurilor – soluţie inspirată şi din legislaţia altor ţări europene – şi limitarea dreptului de exercitare a recursului. Numai că şi aceste soluţii sunt de natură să ridice unele probleme delicate, în special în legătură cu limitarea dreptului de exercitare a recursului.
     Eficienţa şi viabilitatea Codului de procedură civilă va depinde de răspunsul la întrebările de mai sus şi la altele asemănătoare. De aceea, o apreciere doctrinară absolută sau definitivă, înainte de aplicarea viitorului Cod de procedură civilă, ar constitui, în opinia noastră, o opţiune extrem de temerară. Aşa fiind, răspunsul la întrebarea din titlul prezentului Editorial este prematur. În pofida acestei aserţiuni suntem îndreptăţiţi să apreciem că adoptarea unui nou Cod de procedură civilă este o operă necesară, aşteptată de decenii de lumea juridică din ţara noastră, reprezentând un progres incontestabil din punct de vedere legislativ.
     Jurisprudenţa şi doctrina vor face certe evaluări asupra normelor cuprinse în viitorul Cod de procedură civilă şi vor statua, expres sau implicit, dacă ne aflăm sau nu în faţa unui mare Cod de procedură civilă.