O guvernare exemplară a magistraturii
Prof. univ. dr. h.c. Ioan Leş
O organizare modernă a justiţiei implică şi promovarea unor soluţii instituţionale de natură a garanta autonomia puterii judecătoreşti, independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. În societăţile democratice tradiţionale au fost constituite structuri instituţionale de natură a realiza imperativele enunţate. În acest scop au fost organizate consilii superioare ale magistraturii, denumite în unele ţări consilii supreme ale magistraturii sau consilii judiciare. Noile democraţii europene au adoptat şi ele măsuri legislative corespunzătoare, inspirate adeseori de modelele din celelalte ţări care promovează valorile statului de drept.
Constituţia Spaniei, în art. 122 alin. (2), califică Consiliul General al Puterii Judiciare din această ţară ca un guvern al magistraturii (organo del gobierno). Acest text ne-a sugerat titlul editorialului de faţă. Dar nu la Consiliul General al Puterii Judiciare din Spania dorim să ne referim, în mod special, în cadrul acestui Editorial, în pofida faptului că el însuşi poate constitui un model important. O reformă franceză recentă ne-a determinat să formulăm câteva aprecieri asupra a ceea ce putem considera un model exemplar de alcătuire a unui Consiliu Superior al Magistraturii.
Organizarea şi alcătuirea consiliilor superioare (sau supreme) ale magistraturii au format obiect de analiză atât în dreptul comparat (a se vedea, de exemplu, Les Conseils supérieures de la magistrature en Europe. Actes de la table ronde internationale du 14 septembre 1998, La Documentation francaise, Paris 1999), cât şi în spaţiul doctrinar românesc (I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 73-96; I. Leş, Instituţii judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 93-114). De aceea nu ne propunem un examen comparat şi exhaustiv a acestei problematici importante. De altfel acest lucru ar fi şi imposibil de realizat în cuprinsul unui demers ştiinţific publicat într-o revistă de specialitate.
Magistratura noastră, şi nu numai, are nevoie de asemenea modele, în scopul de a-şi consolida prestigiul şi independenţa fără de care însăşi existenţa statului de drept poate fi pusă sub semnul incertitudinii. Reformele din justiţie realizate în România ultimelor două decenii au ţinut seama, în general, de evoluţiile legislative din alte ţări, iar exemplul francez a fost pentru noi românii un reper extrem de important. Iar această aserţiune, astfel cum foarte bine se cunoaşte, este valabilă nu numai în privinţa reformelor din ultimele două decenii, ci şi a celor realizate în perioada istorică de formare şi consolidare a unităţii statului român, precum şi în perioada interbelică.
Organizarea şi alcătuirea consiliilor superioare ale magistraturii este de o importanţă cardinală pentru orice stat democratic. Puterea judecătorească este garantul statului de drept şi implicit al tuturor drepturilor cetăţeneşti. Aşa fiind, organizarea judiciară şi a „guvernului” care gestionează problemele majore ale justiţiei trebuie să fie una ireproşabilă. Tocmai, de aceea, nu este întâmplător că în perioada postbelică s-a înregistrat o evoluţie spectaculoasă în privinţa modului de alcătuire a consiliilor superioare ale magistraturii. Istoria lor a pendulat mult timp între o alcătuire strict judiciară, apreciată uneori de doctrină ca una corporatistă, şi una cu caracter mixt sau chiar majoritar extrajudiciară (alcătuite majoritar din personalităţi din afara magistraturii). Exemplul francez este extrem de semnificativ în această privinţă. De altfel, reamintim că un cunoscut doctrinar aprecia că, în Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă « o creaţie continuă » (J. Giquel, L’inscription des Conseils supérieurs de la magistrature dans la Constitution, în Les Conseils supérieurs de la magistrature en Europe, p. 36).
Reforma întreprinsă în Franţa, în cursul anului 2008, este, fără îndoială nu doar cea mai recentă, ci şi una extrem de semnificativă, fără a avea însă un caracter cu totul revoluţionar sau inedit în peisajul mondial sau european al consiliilor superioare ale magistraturii. Ea reprezintă chiar o tendinţă a ultimelor decenii. Cunoaşterea acestui model poate prezenta, în opinia noastră, un interes nu doar doctrinar, ci şi unul practic în toate acele situaţii în care autorităţile competente dintr-un stat ar fi preocupate de găsirea unor soluţii optime care să confere mai mare independenţă, imparţialitate şi mai ales eficienţă unui „guvern al magistraturii”.
Reforma, iniţiată de actualul preşedinte francez (după ce o reformă asemănătoare, propusă de preşedintele J. Chirac, a eşuat) s-a materializat în modificarea art. 65 din Constituţie (prin Legea constituţională nr. 2008-724 din 23 iulie 2008). La fel ca şi în reglementarea anterioară, din care s-a inspirat şi legiuitorul român, Consiliul Superior al Magistraturii are două formaţiuni: una competentă pentru judecători (magistrats du siège) şi una pentru procurori (magistrats du parquet).
Compoziţia Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum este statornicită în actualul art. 65 din legea fundamentală, este mult diferită de cea anterioară. Astfel, formaţiunea pentru judecători este prezidată de preşedintele Curţii de Casaţie şi este formată din 5 judecători, un procuror, un consilier de stat desemnat de Consiliul de Stat, un avocat şi „6 personalităţi calificate care nu aparţin nici Parlamentului, nici ordinului judiciar, nici ordinului administrativ”. Preşedintele Republicii, Preşedintele Adunării Naţionale şi Preşedintele Senatului desemnează fiecare câte două personalităţi. Formaţiunea pentru procurori este prezidată de către procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie şi este compusă din cinci procurori, un judecător, un consilier de stat, un avocat şi 6 personalităţi calificate, desemnate în condiţiile prevăzute şi pentru alcătuirea cu personalităţi a formaţiunii pentru judecători.
Consiliul Superior al Magistraturii îşi desfăşoară activitatea şi în plen pentru a răspunde solicitărilor de aviz ale Preşedintelui Republicii, în baza art. 64 din Constituţie, în scopul de a se pronunţa asupra problemelor de deontologie a magistraţilor, precum şi asupra tuturor problemelor privitoare la funcţionarea justiţiei, la sesizarea ministrului justiţiei. Constituţia franceză determină şi alcătuirea Plenului Consiliului, care nu se identifică, în concepţia legiuitorului francez, cu totalitatea membrilor săi. Într-adevăr, potrivit art. 65 din Constituţie „formaţiunea plenară” este alcătuită din 3 din cei 5 judecători menţionaţi în alin. (2) (din formaţiunea pentru judecători), 3 din cei 5 procurori menţionaţi în alineatul 3 (din formaţiunea pentru procurori), precum şi din consilierul de stat, avocatul şi cele 6 personalităţi menţionate la alin. (2).
Prin urmare, în noua concepţie a legiuitorului francez Consiliul Superior al Magistraturii are o componenţă majoritar extrajudiciară, fiind alcătuit dintr-un număr semnificativ de personalităţi din afara magistraturii. Se cuvine să reamintim că înainte de reforma constituţională din anul 2003 fiecare formaţiune (pentru judecători şi pentru procurori) a Consiliului Superior al Magistraturii era compusă din 3 personalităţi din afara magistraturii, model promovat de legiuitorul român cu limitări extrem de semnificative – două personalităţi din afara magistraturii şi care pot participa numai la lucrările în Plen – şi doar pentru frumuseţea principiilor, iar nu pentru eficienţa instituţiei, astfel cum au remarcat, în termeni asemănători, şi alţi doctrinari (a se vedea, de exemplu, V.M. Ciobanu, Constituţia României. Comentariu pe articole, lucrare coordonată de I. Muraru şi E.S. Tănăsescu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1263-1264).
O dispoziţie extrem de importantă, consacrată în art. 65 din Constituţia franceză, este aceea conform căreia în materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii „poate fi sesizat de un justiţiabil în condiţiile determinate printr-o lege organică”. Accesul direct al justiţiabilului la Consiliul Superior al Magistraturii este o altă măsură importantă de natură a democratiza guvernul magistraturii. Sistemul este promovat şi în alte ţări, cum este cazul Spaniei, Canadei, Ciprului, Danemarcei, Norvegiei şi Elveţiei, ţări în care acţiunea disciplinară poate fi exercitată direct de către cetăţeni (a se vedea pentru amănunte G. Canivet, J. Joly-Urard, La responsabilité des juges ici et ailleurs, în Revue internationale de droit comparé nr. 4/2006, p. 1079). În sistemele juridice în care accesul direct la CSM este inadmisibil, cetăţeanul nu are altă posibilitate decât aceea de a adresa simple petiţii organelor de conducere judiciară, care pot bloca asemenea sesizări.
Sistemul adoptat recent de legiuitorul constituţional francez nu este, astfel cum am remarcat deja, cu totul inedit în peisajul judiciar contemporan. Există şi alte modele foarte asemănătoare (cum este cazul în Portugalia, Bulgaria şi Belgia, cu precizarea că în această din urmă ţară este promovat un sistem paritar de alcătuire a consiliului), demne ele însele de a reprezenta repere importante pentru acele autorităţi statale care sunt în căutarea continuă a unor excelente modele pentru o magistratură eficientă şi pusă în slujba adevărului şi numai a adevărului şi dreptăţii.
Justiţia, în general, este într-o permanentă căutare de soluţii de natură a realiza o guvernare optimă a magistraturii şi de a eficientiza actul de distribuire a justiţiei. Alcătuirea unor consilii superioare ale magistraturii este şi va rămâne mult timp o chestiune extrem de delicată. Noi credem că o societate modernă nu mai poate bascula între cele două opţiuni extreme: organizarea unui consiliu pe o bază strict corporatistă (exclusiv din persoane care fac parte din ordinul judiciar) şi una exclusiv extrajudiciară (exclusiv din personalităţi din afara magistraturii). Primul model prezintă avantajul excluderii semnificative a posibilităţilor de influenţare a sistemului din exterior, dar prezintă marele dezavantaj al constituirii unei structuri cu caracter mai degrabă „sindical” decât al unui veritabil guvern al magistraturii. Cel de-al doilea sistem este de natură să înlăture dezavantajele celui dintâi asigurând o mai mare transparenţă şi un control al societăţii civile asupra modului de guvernare a justiţiei. El poate prezenta şi unele dezavantaje, deduse din faptul că personalităţile din afara magistraturii ar putea promova şi ele opinii conforme cu unele opţiuni politice. Un alt inconvenient semnificativ poate fi reprezentant de necunoaşterea problemelor reale ale magistraturii de personalităţile din afara sistemului judiciar. Atare inconveniente pot fi uşor eliminate printr-un sistem de selectare şi de desemnare extrem de riguroasă a personalităţilor din afara magistraturii (de pildă, cu votul unei majorităţi calificate a senatorilor). Criteriile de ordin profesional trebuie să vizeze şi personalităţile din afara ordinului judiciar desemnate în consiliu (legea română instituie deja atare exigenţe în art. 19 din Legea nr. 317/2004).
Se cuvine să menţionăm că în Franţa reforma constituţională s-a bucurat de o apreciere semnificativă din partea celor mai înalte autorităţi din ierarhia judiciară. Poate asemenea aprecieri în spaţiul nostru geografic ar putea fi surprinzătoare sau chiar de neconceput. De aceea, câteva reflecţii a unor personalităţi franceze merită să fie amintite cu acest prilej. Astfel, prim-preşedintele Curţii de Casaţie, domnul Vincent Lamanda, mulţumind preşedintelui francez pentru iniţiativa sa de reformă remarca, cu prilejul deschiderii anului judiciar 2009, că prin „lărgirea compoziţiei Consiliului cu un număr mai mare de personalităţi ale societăţii civile, modificarea constituţională din 23 iulie 2008 a avut un triplu rol: de a consolida independenţa autorităţii judiciare, de a deschide mai mult instituţia înspre exterior, de a valoriza locul eminent al Curţii de Casaţie”. La rândul său, procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie, domnul Jean-Louis Nadal considera, cu acelaşi prilej al deschiderii noului an judiciar, că: „…reforma Consiliului superior al magistraturii cuprinde o serie de modificări majore, de natură a reduce reproşurile frecvente ce au fost adresate magistraţilor nu numai de corporatism ci şi de politizare. Aşa se face că majoritatea, în cadrul Consiliului, va reveni reprezentanţilor societăţii civile, printre care trebuie să salut pe unul din membrii Baroului, a cărei viziune asupra justiţiei pornind de la exercitarea propriei profesii va fi în mod evident o sursă de îmbogăţire (instituţională n.a.)”.
Deosebit de semnificativă este şi opinia preşedintelui francez N. Sarkozi, exprimată înainte de iniţierea reformei constituţionale din anul 2008. Actualul şef al statului francez remarca că: „CSM ar trebui reformat pentru ca magistraţii să nu mai fie majoritari. Este absolut normal ca justiţia să fie protejată de imixtiunile puterii politice, însă ea ar fi mult mai bine ferită dacă ar fi plasată sub autoritatea unei instituţii care să reflecte întreaga societate, decât sub autoritatea de fapt a sindicatelor magistraţilor” (N. Sarkozy, Martor, Editura RAO, Bucureşti, 2007, p. 143).
Acestea sunt doar câteva din aprecierile notabile ale personalităţilor menţionate, extrem de grăitoare asupra modului de receptare a reformei constituţionale, în materia la care ne referim, de către corpul magistraţilor şi de societatea civilă.
O viitoare reformă constituţională – clamată deja de către unii politicieni, la mai puţin de un deceniu de la cea precedentă – nu poate ignora, în opinia noastră, necesitatea unei regândiri a actualei structuri şi alcătuiri a Consiliului Superior al Magistraturii. Reamintim că, în prezent, alcătuirea Consiliului Superior al Magistraturii este determinată, în mod expres, de art. 133 alin. (2) din Constituţia României (astfel cum acest text a fost redactat în urma reformei constituţionale din anul 2003). Este o soluţie extrem de rigidă care nu permite o restructurare a Consiliului Superior al Magistraturii decât în urma unei modificări a legii fundamentale. Opinăm că în viitor s-ar cuveni să se renunţe la această metodă de reglementare, în detaliu, a componenţei C.S.M., soluţia iniţială a Legii fundamentale fiind mult mai flexibilă (în forma iniţială art. 132 statua: „Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 2 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună”). Realizarea unei reforme constituţionale este un demers extrem de complex, având în vedere procedura de revizuire a legii fundamentale. Dacă o atare reformă ar avea o perspectivă apropiată ea ar trebui să vizeze, în opinia noastră, şi componenţa C.S.M.
O organizare modernă a justiţiei implică şi promovarea unor soluţii instituţionale de natură a garanta autonomia puterii judecătoreşti, independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. În societăţile democratice tradiţionale au fost constituite structuri instituţionale de natură a realiza imperativele enunţate. În acest scop au fost organizate consilii superioare ale magistraturii, denumite în unele ţări consilii supreme ale magistraturii sau consilii judiciare. Noile democraţii europene au adoptat şi ele măsuri legislative corespunzătoare, inspirate adeseori de modelele din celelalte ţări care promovează valorile statului de drept.
Constituţia Spaniei, în art. 122 alin. (2), califică Consiliul General al Puterii Judiciare din această ţară ca un guvern al magistraturii (organo del gobierno). Acest text ne-a sugerat titlul editorialului de faţă. Dar nu la Consiliul General al Puterii Judiciare din Spania dorim să ne referim, în mod special, în cadrul acestui Editorial, în pofida faptului că el însuşi poate constitui un model important. O reformă franceză recentă ne-a determinat să formulăm câteva aprecieri asupra a ceea ce putem considera un model exemplar de alcătuire a unui Consiliu Superior al Magistraturii.
Organizarea şi alcătuirea consiliilor superioare (sau supreme) ale magistraturii au format obiect de analiză atât în dreptul comparat (a se vedea, de exemplu, Les Conseils supérieures de la magistrature en Europe. Actes de la table ronde internationale du 14 septembre 1998, La Documentation francaise, Paris 1999), cât şi în spaţiul doctrinar românesc (I. Popa, Tratat privind profesia de magistrat în România, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 73-96; I. Leş, Instituţii judiciare contemporane, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 93-114). De aceea nu ne propunem un examen comparat şi exhaustiv a acestei problematici importante. De altfel acest lucru ar fi şi imposibil de realizat în cuprinsul unui demers ştiinţific publicat într-o revistă de specialitate.
Magistratura noastră, şi nu numai, are nevoie de asemenea modele, în scopul de a-şi consolida prestigiul şi independenţa fără de care însăşi existenţa statului de drept poate fi pusă sub semnul incertitudinii. Reformele din justiţie realizate în România ultimelor două decenii au ţinut seama, în general, de evoluţiile legislative din alte ţări, iar exemplul francez a fost pentru noi românii un reper extrem de important. Iar această aserţiune, astfel cum foarte bine se cunoaşte, este valabilă nu numai în privinţa reformelor din ultimele două decenii, ci şi a celor realizate în perioada istorică de formare şi consolidare a unităţii statului român, precum şi în perioada interbelică.
Organizarea şi alcătuirea consiliilor superioare ale magistraturii este de o importanţă cardinală pentru orice stat democratic. Puterea judecătorească este garantul statului de drept şi implicit al tuturor drepturilor cetăţeneşti. Aşa fiind, organizarea judiciară şi a „guvernului” care gestionează problemele majore ale justiţiei trebuie să fie una ireproşabilă. Tocmai, de aceea, nu este întâmplător că în perioada postbelică s-a înregistrat o evoluţie spectaculoasă în privinţa modului de alcătuire a consiliilor superioare ale magistraturii. Istoria lor a pendulat mult timp între o alcătuire strict judiciară, apreciată uneori de doctrină ca una corporatistă, şi una cu caracter mixt sau chiar majoritar extrajudiciară (alcătuite majoritar din personalităţi din afara magistraturii). Exemplul francez este extrem de semnificativ în această privinţă. De altfel, reamintim că un cunoscut doctrinar aprecia că, în Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă « o creaţie continuă » (J. Giquel, L’inscription des Conseils supérieurs de la magistrature dans la Constitution, în Les Conseils supérieurs de la magistrature en Europe, p. 36).
Reforma întreprinsă în Franţa, în cursul anului 2008, este, fără îndoială nu doar cea mai recentă, ci şi una extrem de semnificativă, fără a avea însă un caracter cu totul revoluţionar sau inedit în peisajul mondial sau european al consiliilor superioare ale magistraturii. Ea reprezintă chiar o tendinţă a ultimelor decenii. Cunoaşterea acestui model poate prezenta, în opinia noastră, un interes nu doar doctrinar, ci şi unul practic în toate acele situaţii în care autorităţile competente dintr-un stat ar fi preocupate de găsirea unor soluţii optime care să confere mai mare independenţă, imparţialitate şi mai ales eficienţă unui „guvern al magistraturii”.
Reforma, iniţiată de actualul preşedinte francez (după ce o reformă asemănătoare, propusă de preşedintele J. Chirac, a eşuat) s-a materializat în modificarea art. 65 din Constituţie (prin Legea constituţională nr. 2008-724 din 23 iulie 2008). La fel ca şi în reglementarea anterioară, din care s-a inspirat şi legiuitorul român, Consiliul Superior al Magistraturii are două formaţiuni: una competentă pentru judecători (magistrats du siège) şi una pentru procurori (magistrats du parquet).
Compoziţia Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum este statornicită în actualul art. 65 din legea fundamentală, este mult diferită de cea anterioară. Astfel, formaţiunea pentru judecători este prezidată de preşedintele Curţii de Casaţie şi este formată din 5 judecători, un procuror, un consilier de stat desemnat de Consiliul de Stat, un avocat şi „6 personalităţi calificate care nu aparţin nici Parlamentului, nici ordinului judiciar, nici ordinului administrativ”. Preşedintele Republicii, Preşedintele Adunării Naţionale şi Preşedintele Senatului desemnează fiecare câte două personalităţi. Formaţiunea pentru procurori este prezidată de către procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie şi este compusă din cinci procurori, un judecător, un consilier de stat, un avocat şi 6 personalităţi calificate, desemnate în condiţiile prevăzute şi pentru alcătuirea cu personalităţi a formaţiunii pentru judecători.
Consiliul Superior al Magistraturii îşi desfăşoară activitatea şi în plen pentru a răspunde solicitărilor de aviz ale Preşedintelui Republicii, în baza art. 64 din Constituţie, în scopul de a se pronunţa asupra problemelor de deontologie a magistraţilor, precum şi asupra tuturor problemelor privitoare la funcţionarea justiţiei, la sesizarea ministrului justiţiei. Constituţia franceză determină şi alcătuirea Plenului Consiliului, care nu se identifică, în concepţia legiuitorului francez, cu totalitatea membrilor săi. Într-adevăr, potrivit art. 65 din Constituţie „formaţiunea plenară” este alcătuită din 3 din cei 5 judecători menţionaţi în alin. (2) (din formaţiunea pentru judecători), 3 din cei 5 procurori menţionaţi în alineatul 3 (din formaţiunea pentru procurori), precum şi din consilierul de stat, avocatul şi cele 6 personalităţi menţionate la alin. (2).
Prin urmare, în noua concepţie a legiuitorului francez Consiliul Superior al Magistraturii are o componenţă majoritar extrajudiciară, fiind alcătuit dintr-un număr semnificativ de personalităţi din afara magistraturii. Se cuvine să reamintim că înainte de reforma constituţională din anul 2003 fiecare formaţiune (pentru judecători şi pentru procurori) a Consiliului Superior al Magistraturii era compusă din 3 personalităţi din afara magistraturii, model promovat de legiuitorul român cu limitări extrem de semnificative – două personalităţi din afara magistraturii şi care pot participa numai la lucrările în Plen – şi doar pentru frumuseţea principiilor, iar nu pentru eficienţa instituţiei, astfel cum au remarcat, în termeni asemănători, şi alţi doctrinari (a se vedea, de exemplu, V.M. Ciobanu, Constituţia României. Comentariu pe articole, lucrare coordonată de I. Muraru şi E.S. Tănăsescu, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1263-1264).
O dispoziţie extrem de importantă, consacrată în art. 65 din Constituţia franceză, este aceea conform căreia în materie disciplinară, Consiliul Superior al Magistraturii „poate fi sesizat de un justiţiabil în condiţiile determinate printr-o lege organică”. Accesul direct al justiţiabilului la Consiliul Superior al Magistraturii este o altă măsură importantă de natură a democratiza guvernul magistraturii. Sistemul este promovat şi în alte ţări, cum este cazul Spaniei, Canadei, Ciprului, Danemarcei, Norvegiei şi Elveţiei, ţări în care acţiunea disciplinară poate fi exercitată direct de către cetăţeni (a se vedea pentru amănunte G. Canivet, J. Joly-Urard, La responsabilité des juges ici et ailleurs, în Revue internationale de droit comparé nr. 4/2006, p. 1079). În sistemele juridice în care accesul direct la CSM este inadmisibil, cetăţeanul nu are altă posibilitate decât aceea de a adresa simple petiţii organelor de conducere judiciară, care pot bloca asemenea sesizări.
Sistemul adoptat recent de legiuitorul constituţional francez nu este, astfel cum am remarcat deja, cu totul inedit în peisajul judiciar contemporan. Există şi alte modele foarte asemănătoare (cum este cazul în Portugalia, Bulgaria şi Belgia, cu precizarea că în această din urmă ţară este promovat un sistem paritar de alcătuire a consiliului), demne ele însele de a reprezenta repere importante pentru acele autorităţi statale care sunt în căutarea continuă a unor excelente modele pentru o magistratură eficientă şi pusă în slujba adevărului şi numai a adevărului şi dreptăţii.
Justiţia, în general, este într-o permanentă căutare de soluţii de natură a realiza o guvernare optimă a magistraturii şi de a eficientiza actul de distribuire a justiţiei. Alcătuirea unor consilii superioare ale magistraturii este şi va rămâne mult timp o chestiune extrem de delicată. Noi credem că o societate modernă nu mai poate bascula între cele două opţiuni extreme: organizarea unui consiliu pe o bază strict corporatistă (exclusiv din persoane care fac parte din ordinul judiciar) şi una exclusiv extrajudiciară (exclusiv din personalităţi din afara magistraturii). Primul model prezintă avantajul excluderii semnificative a posibilităţilor de influenţare a sistemului din exterior, dar prezintă marele dezavantaj al constituirii unei structuri cu caracter mai degrabă „sindical” decât al unui veritabil guvern al magistraturii. Cel de-al doilea sistem este de natură să înlăture dezavantajele celui dintâi asigurând o mai mare transparenţă şi un control al societăţii civile asupra modului de guvernare a justiţiei. El poate prezenta şi unele dezavantaje, deduse din faptul că personalităţile din afara magistraturii ar putea promova şi ele opinii conforme cu unele opţiuni politice. Un alt inconvenient semnificativ poate fi reprezentant de necunoaşterea problemelor reale ale magistraturii de personalităţile din afara sistemului judiciar. Atare inconveniente pot fi uşor eliminate printr-un sistem de selectare şi de desemnare extrem de riguroasă a personalităţilor din afara magistraturii (de pildă, cu votul unei majorităţi calificate a senatorilor). Criteriile de ordin profesional trebuie să vizeze şi personalităţile din afara ordinului judiciar desemnate în consiliu (legea română instituie deja atare exigenţe în art. 19 din Legea nr. 317/2004).
Se cuvine să menţionăm că în Franţa reforma constituţională s-a bucurat de o apreciere semnificativă din partea celor mai înalte autorităţi din ierarhia judiciară. Poate asemenea aprecieri în spaţiul nostru geografic ar putea fi surprinzătoare sau chiar de neconceput. De aceea, câteva reflecţii a unor personalităţi franceze merită să fie amintite cu acest prilej. Astfel, prim-preşedintele Curţii de Casaţie, domnul Vincent Lamanda, mulţumind preşedintelui francez pentru iniţiativa sa de reformă remarca, cu prilejul deschiderii anului judiciar 2009, că prin „lărgirea compoziţiei Consiliului cu un număr mai mare de personalităţi ale societăţii civile, modificarea constituţională din 23 iulie 2008 a avut un triplu rol: de a consolida independenţa autorităţii judiciare, de a deschide mai mult instituţia înspre exterior, de a valoriza locul eminent al Curţii de Casaţie”. La rândul său, procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie, domnul Jean-Louis Nadal considera, cu acelaşi prilej al deschiderii noului an judiciar, că: „…reforma Consiliului superior al magistraturii cuprinde o serie de modificări majore, de natură a reduce reproşurile frecvente ce au fost adresate magistraţilor nu numai de corporatism ci şi de politizare. Aşa se face că majoritatea, în cadrul Consiliului, va reveni reprezentanţilor societăţii civile, printre care trebuie să salut pe unul din membrii Baroului, a cărei viziune asupra justiţiei pornind de la exercitarea propriei profesii va fi în mod evident o sursă de îmbogăţire (instituţională n.a.)”.
Deosebit de semnificativă este şi opinia preşedintelui francez N. Sarkozi, exprimată înainte de iniţierea reformei constituţionale din anul 2008. Actualul şef al statului francez remarca că: „CSM ar trebui reformat pentru ca magistraţii să nu mai fie majoritari. Este absolut normal ca justiţia să fie protejată de imixtiunile puterii politice, însă ea ar fi mult mai bine ferită dacă ar fi plasată sub autoritatea unei instituţii care să reflecte întreaga societate, decât sub autoritatea de fapt a sindicatelor magistraţilor” (N. Sarkozy, Martor, Editura RAO, Bucureşti, 2007, p. 143).
Acestea sunt doar câteva din aprecierile notabile ale personalităţilor menţionate, extrem de grăitoare asupra modului de receptare a reformei constituţionale, în materia la care ne referim, de către corpul magistraţilor şi de societatea civilă.
O viitoare reformă constituţională – clamată deja de către unii politicieni, la mai puţin de un deceniu de la cea precedentă – nu poate ignora, în opinia noastră, necesitatea unei regândiri a actualei structuri şi alcătuiri a Consiliului Superior al Magistraturii. Reamintim că, în prezent, alcătuirea Consiliului Superior al Magistraturii este determinată, în mod expres, de art. 133 alin. (2) din Constituţia României (astfel cum acest text a fost redactat în urma reformei constituţionale din anul 2003). Este o soluţie extrem de rigidă care nu permite o restructurare a Consiliului Superior al Magistraturii decât în urma unei modificări a legii fundamentale. Opinăm că în viitor s-ar cuveni să se renunţe la această metodă de reglementare, în detaliu, a componenţei C.S.M., soluţia iniţială a Legii fundamentale fiind mult mai flexibilă (în forma iniţială art. 132 statua: „Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din magistraţi aleşi, pentru o durată de 2 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună”). Realizarea unei reforme constituţionale este un demers extrem de complex, având în vedere procedura de revizuire a legii fundamentale. Dacă o atare reformă ar avea o perspectivă apropiată ea ar trebui să vizeze, în opinia noastră, şi componenţa C.S.M.
