Tratatul de la Lisabona
Prof. univ. dr. Augustin Fuerea
Este de domeniul evidenţei faptul că evenimentul cel mai important al anului 2009, la nivel regional, european, având relevanţă pentru întreaga societate internaţională, a fost intrarea în vigoare, la 1 decembrie, a Tratatului de la Lisabona. Pentru România, în mod implicit, Tratatul de la Lisabona îşi are semnificaţia sa, aparte, dat fiind faptul că este primul instrument juridic la edictarea, adoptarea, semnarea şi ratificarea căruia a participat de la dobândirea statutului de stat membru al Uniunii Europene.
La 1 decembrie 2009 (la doi ani de la Conferinţa reprezentanţilor guvernelor statelor membre, Conferinţă reunită la Bruxelles, la 3 decembrie 2007, care a elaborat şi a prezentat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene), Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, făcându-se, astfel, aplicarea celei de-a doua variante înscrise în art. 6 din Tratat (prima variantă precizând faptul că Tratatul intră în vigoare la 1 ianuarie 2009, sub condiţia ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse). Tratatul a fost semnat sub preşedinţie portugheză, la Lisabona, la 13 decembrie 2007, dată la care a fost declanşată procedura ratificării de către statele membre. Acestea au agreat, în majoritate covârşitoare, procedura ratificării în cadrul legislativului, Irlanda rămânând consecventă sistemului dat de ratificarea prin referendum, fapt care a şi încetinit finalizarea unei astfel de etape (numai după ce a obţinut o serie de garanţii juridice, prin cel de-al doilea referendum organizat, Irlanda a ratificat Tratatul). Cu toate acestea, nu Irlanda a fost ultimul stat care a depus instrumentul de ratificare, acest lucru întâmplându-se din partea Cehiei.
Chiar în ziua intrării în vigoare, la nivelul Consiliului, au fost luate unele decizii în vederea punerii în aplicare a Tratatului. Astfel, „în urma acordului politic la care au ajuns şefii de stat sau de guvern la 19 noiembrie 2009, Consiliul European a decis: alegerea dlui Herman Van Rompuy în calitate de Preşedinte al Consiliului European între 1 decembrie 2009 şi 31 mai 2012 şi numirea, cu acordul Preşedintelui Comisiei, a dnei Catherine Ashton în calitate de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate din 1 decembrie 2009 şi până la finalul actualului mandat al Comisiei.
De asemenea, Consiliul European şi-a adoptat propriul regulament de procedură, precum şi o decizie privind exercitarea Preşedinţiei Consiliului. În plus, Consiliul a decis (…) numirea dlui Pierre de Boissieu în calitate de Secretar General al Consiliului între 1 decembrie 2009 şi până în ziua următoare reuniunii Consiliului European din iunie 2011. Totodată, Consiliul şi-a adoptat regulamentul de procedură, precum şi o decizie privind măsurile de punere în aplicare a deciziei Consiliului European pentru exercitarea Preşedinţiei Consiliului”.
Potrivit preşedintelui Comisiei Europene, José Manuel Durao Barroso, „Tratatul de la Lisabona pune cetăţenii în centrul proiectului european. Mă bucur că, în prezent, beneficiem de instituţii adecvate care pot să acţioneze, dar şi de o perioadă de stabilitate, astfel încât să ne putem concentra întreaga energie asupra realizării a ceea ce este important pentru cetăţenii noştri”.
Structura Tratatului este una complexă, care cuprinde, după cum urmează: un preambul, 7 articole, 2 serii de protocoale, o anexă, Actul final şi 65 de Declaraţii cu privire la dispoziţiile Tratatelor.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Tratatul instituind Comunitatea Europeană (TCE), dar şi Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (TCEEA). În acest sens, reţin atenţia următoarele modificări intervenite asupra Tratatului privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht): Uniunea se întemeiază pe Tratatul privind Uniunea Europeană şi pe Tratatul privind funcţionarea UE; Uniunea se substituie Comunităţii Europene şi îi succede acesteia; Uniunea dobândeşte personalitate juridică; se instituie o clauză de loialitate reciprocă între Uniunea Europeană şi statele membre; Consiliul European devine instituție a UE; Consiliul Uniunii Europene îşi schimbă denumirea în Consiliu; Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene se transformă în Curtea de Justiţie a Uniunii Europene; se reglementează posibilitatea statelor de a se retrage din Uniune; „Parlamentul European şi parlamentele naţionale vor avea o contribuţie mult mai mare în procesul decizional al Uniunii Europene, iar cetăţenii vor avea dreptul de a fi informaţi cu privire la deciziile adoptate de miniştri la nivelul UE. Toţi cetăţenii europeni vor avea posibilitatea de a influenţa propunerile legislative ale UE; valorile şi obiectivele Uniunii Europene sunt stabilite mai clar ca niciodată. De asemenea, Carta Drepturilor Fundamentale beneficiază de acelaşi statut juridic ca şi tratatele”.
În ceea ce priveşte Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, dintre modificările intervenite, le precizăm pe cele ce urmează: acesta se numeşte, în prezent, Tratatul asupra funcţionării Uniunii Europene (TFU); repartizarea, clară, a competenţelor între UE şi statele membre; procedura legislativă a co-deciziei devine procedură ordinară; se înfiinţează instituţia preşedintelui Consiliului European; „dobândirea de către Uniunea Europeană a unei poziţii mai puternice şi mai coerente pe plan extern, deoarece: reuneşte funcţia de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate cu aceea de Vicepreşedinte al Comisiei; creează un Serviciu european pentru acţiune externă care îl va sprijini pe noul Reprezentant în realizarea dublei sale misiuni; ameliorează asistenţa diplomatică şi consulară oferită cetăţenilor care călătoresc în ţări terţe (…); pentru prima dată, tratatele cuprind o secţiune dedicată energiei, care stabileşte ca obiective pentru politica Uniunii din acest sector asigurarea unei bune funcţionări a pieţei energiei (în special în ceea ce priveşte aprovizionarea cu energie şi promovarea eficienţei energetice şi a economiei de energie) şi dezvoltarea unor surse de energie noi şi regenerabile; instituirea de noi posibilităţi pentru a aborda, de exemplu, aspecte legate de protecţia civilă sau de sănătatea publică în context transfrontalier şi pentru a sprijini activităţile transfrontaliere în domeniul sportului; plasarea libertăţii, justiţiei şi a securităţii în centrul priorităţilor sale. Uniunea Europeană poate să acţioneze mai eficient împotriva grupărilor criminale care fac trafic de persoane, să promoveze şi să sprijine acţiunile în domeniul prevenirii criminalităţii şi să ajute la combaterea terorismului prin îngheţarea activelor. Mai mult decât atât, Tratatul confirmă angajamentul UE de a elabora o politică comună privind imigraţia şi conţine, de asemenea, o „clauză de solidaritate”, potrivit căreia Uniunea şi statele membre vor acţiona împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om; obţinerea de către Uniunea Europeană a posibilităţii de a pune în aplicare mai bine politicile sale destinate să asigure creşterea economică şi competitivitatea, să amelioreze condiţiile sociale şi de muncă, să întărească securitatea personală şi colectivă, să promoveze un mediu mai curat şi condiţii de sănătate mai bune, să dezvolte coeziunea şi solidaritatea între statele membre, precum şi progresul ştiinţific şi tehnologic şi, nu în ultimul rând, să-şi îmbunătăţească capacitatea de a acţiona pe plan extern; realizarea unui sistem instituţional stabil, ceea ce înseamnă mai multă rapiditate şi transparenţă pentru procesul decizional, consolidarea controlului democratic, precum şi respectarea mai strictă a principiului conform căruia deciziile se iau la nivel corespunzător. Cetăţenii vor şti mai bine care sunt responsabilităţile fiecărei părţi implicate şi motivele care determină Uniunea Europeană să acţioneze; pentru prima dată, cetăţenii pot cere direct Comisiei să propună o iniţiativă care prezintă interes pentru ei şi care ţine de competenţa Uniunii, prin adunarea a un milion de semnături din diferite state membre”. De asemenea, Tratatul, în noua redactare, asigură cadrul general pentru ca cetăţenii europeni să aibă „un cuvânt de spus în domeniul afacerilor europene şi pentru ca drepturile lor fundamentale să fie consacrate într-o Cartă. Uniunea Europeană va fi mai bine pregătită să răspundă aşteptărilor în domeniul energiei, schimbărilor climatice, criminalităţii transfrontaliere şi imigraţiei”.
Un element de noutate îl reprezintă şi faptul că Tratatul de la Lisabona aduce în discuţie astfel: „Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior”.
În ce priveşte Avizul Serviciului juridic al Consiliului, din 22 iunie 2007, prin acesta se precizează că: „Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar (al UE, n.n.) este un principiu fundamental al dreptului comunitar (al UE, n.n.). Conform Curţii, acest principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene (al UE, n.n.). La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (… Costa/Enel), supremaţia nu era menţionată în Tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în nici un fel existenţa principiului şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie”.
Pe cale de consecinţă, rezultă că „(…) izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa specifică originală, să i se opună, din punct de vedere juridic, un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii (al UE, n.n.) înseşi”.
La nivelul Tratatului instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, modificările intervenite prin Tratatul de la Lisabona se referă numai la corelarea Tratatului CEEA cu TUE şi TFU, ţinând cont de renumerotările acestora.
Este o realitate faptul că, aşa cum am precizat la început, evenimentul anului 2009 l-a reprezentat intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, instrument juridic de referinţă pentru societatea internaţională, în general, şi pentru cea europeană, în special, instrument cu privire la care nu puţine vor fi dezbaterile aflate, acum, numai la început.
Un loc important va fi consacrat, în doctrina domeniului, redenumirii şi redefinirii unor concepte, prin care se va realiza o necesară trecere de la dreptul comunitar la dreptul Uniunii Europene şi, bineînțeles, că dezbaterile declanşate, deja, vor situa, în centrul lor, în primul rând, plasarea Uniunii Europene între categoriile de subiecte de drept internaţional, îndeosebi, după dobândirea personalităţii juridice, la 1 decembrie 2009. Puteam afirma că perioada pe care o parcurge Uniunea Europeană, în prezent, este una de tranziţie spre noul statut, dacă avem în vedere unele dintre prevederile Tratatului care face obiectul analizei, aşa cum, în tranziţie, se găsesc toate statele membre, inclusiv România.
