Protecţia mediului. Accesul la instanţa de contencios administrativ al ONG-urilor

Jurisprudenta recenta a scos la iveala un fenomen juridic pe care tara noastra – dupa experienta similara a statelor occidentale – nu avea cum sa nu-l cunoasca: instantele de contencios administrativ se confrunta cu un adevarat „val” de litigii declansate de diverse organizatii neguvernamentale avand ca scop protectia mediului impotriva unor acte administrative ale autoritatilor publice locale.

Adoptarea in 1998 a Conventiei de la Aarhus privind accesul la informatie, participarea publicului la luarea deciziei si accesul la justitie in probleme de mediu, a consacrat obligatia statelor semnatare de a garanta cei trei piloni indicati, prin crearea unor instrumente specifice avand ca scop final si esential asigurarea protectiei mediului.

Principiul garantarii accesului la justitie in probleme de mediu a fost preluat la nivel comunitar, prin adoptarea Directivei 2003/35/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 26 mai 2003, dar si la nivel national.

Astfel, dupa ratificarea Conventiei de la Aarhus prin Legea nr. 86/2000, O.U.G. nr. 195/2005 privind protectia mediului, cu modificarile realizate prin Legea de aprobare nr. 265/2006, instituie, prin art. 20 alin. (6), un instrument juridic nou, anume o actiune in contencios administrativ pusa la indemana organizatiilor neguvernamentale care au ca scop protectia mediului.

Cativa factori principali au concurat la „deschiderea larga” a actiunii directe in contencios administrativ in raport cu aceasta categorie de reclamanti, transformand de facto organizatiile neguvernamentale cu obiect de activitate protectia mediului in asa-zisi reclamanti-privilegiati, adica reclamanti in persoana carora conditiile speciale de intentare a actiunii n-ar mai trebui intrunite.

Pornind de la dispozitiile art. 20 alin. (6) al O.U.G. nr. 195/2005 – Organizatiile neguvernamentale care promoveaza protectia mediului au drept la actiune in justitie in probleme de mediu, avand calitate procesuala activa in litigiile care au ca obiect protectia mediului actiunile promovate de aceste subiecte de drept impotriva unor acte ale autoritatilor administratiei publice locale, precum certificate de urbanism sau hotarari de consiliu local de aprobare a PUG sau PUZ, au fost declarate admisibile, cu „omiterea” verificarii, in persoana reclamantului, a tuturor conditiilor impuse de regimul juridic al actiunii directe in contencios administrativ.

Desi nu este enuntata expres aceasta idee, jurisprudenta noastra este pe cale sa configureze, in ceea ce priveste actiunea la care ne raportam, trasaturile unei veritabile actiuni populare, cu toate consecintele care decurg dintr-o atare calificare.

Raportat la principiul de drept general admis de statele europene, principiul inadmisibilitatii actiunilor populare promovat si gardat prin sistemele de drept statale continentale, cel unional-european, dar si prin ordinea juridica protejata de judecatorul european al drepturilor omului opinia jurisprudentei noastre pare a se dezvolta cu nesocotirea acestui principiu, dar mai ales cu neobservarea pericolului sau a riscului pe care respectarea principiului enuntat este menit a-l tine sub control: afluenta cererilor introduse de reclamantii neseriosi si animati numai de un spirit pur de sicana, care distorsioneaza justul echilibru dintre interesul general care se protejeaza de catre legiuitor protectia mediului, celelalte interese generale dezvoltarea economica, asigurarea cresterii calitatii vietii, si interesele particularilor.

Limitarile jurisprudentiale ale accesului la justitie al asociatiilor nu sunt decat expresia unei realitati juridice de necontestat: actiunea acestora in fata instantei de contencios administrativ se introduce in conditiile dreptului comun, care presupune dovedirea vatamarii unor drepturi proprii si a interesului de a actiona. „Teoria clasica” a contenciosului subiectiv sufera „nuantari” in privinta acceptiunii notiunii de drepturi proprii, care inglobeaza drepturile si interesele colective ale membrilor, precum si in privinta necesitatii existentei unui raport adecvat (suficient) intre obiectul de activitate al asociatiei si actul atacat.