Curtea Constituţională a României în capcana nefilosofării
Prof. univ. dr. Dan Claudiu Dănişor
Judecătorii nu trebuie să fie filosofi. Şi, evident, nu sunt. Dar orice judecată implică o filosofie. Şi este tragic pentru justiţiabil când judecătorul lipseşte judecata de filosofia ei. Cum nu există raţionament juridic neutru din punct de vedere filosofic, lipsa fundamentării filosofice a judecăţii echivalează cu alegerea arbitrară a finalităţii hotărârii. Când instanţa e obligată să judece legile, nu comportamentele, atunci este obligată să filosofeze. Dacă guvernanţii nu pot fi filosofi, cum ar fi vrut discipolii lui Platon, cenzorii lor trebuie să îşi fundamenteze filosofic judecata asupra actelor guvernământului dacă vor să protejeze persoanele printr-o conciliere fericită a autorităţii cu libertatea. Piatra de încercare a jurisprudenţei unei instanţe constituţionale este astfel filosofia încadrării juridice şi deci a limitării posibilităţii deschise guvernanţilor de a refuza sau restrânge exerciţiul drepturilor sau libertăţilor guvernaţilor.
În ce ne priveşte, prăbuşirea unui stat bazat pe doctrina marxistă şi tentativa de instaurare a unui stat liberal obligă instanţa constituţională să îşi construiască o filosofie a raporturilor dintre autoritate şi libertate (şi deci a limitării posibilităţii restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi), care să fie liberală. Situaţia este complicată de criza liberalismului occidental şi de lipsa de asimilare în cultura românească a unei alternative nemarxiste la filosofia liberală . Or, este greu de detectat o astfel de filosofie la baza jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României. Instanţa constituţională este filosofic confuză, iar efectele acestei confuzii asupra protecţiei drepturilor şi libertăţilor persoanelor sunt dezastruoase.
Liberalismul are câteva idei structurante: (1) prioritatea justului asupra binelui; (2) bazarea spaţiului şi deciziei publice pe cetăţeanul desprins de grupurile primare de identificare şi care se autoconstruieşte; (3) egalitatea de şanse; (4) neutralitatea statului şi (5) postularea individului ca finalitate a oricărui sistem social, ceea ce se transpune în principiul priorităţii libertăţii.
Prima idee implică faptul că în statul liberal coexistă mai multe concepţii asupra societăţii bune şi că mecanismele justiţiei care le fac posibilă coexistenţa sunt prioritare faţă de oricare dintre ele . În ceea ce priveşte posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, această primă idee de bază a liberalismului se transpune într-un principiu care a fost magistral formulat de John Rawls: „O libertate de bază nu poate fi limitată sau refuzată decât pentru a proteja una sau mai multe alte libertăţi de bază şi niciodată […] în numele binelui public sau al valorilor perfecţioniste” . Aceasta înseamnă că dacă instanţa noastră constituţională vrea să fie garantul unei constituţii liberale, atunci trebuie să vegheze ca statul să nu restrângă exerciţiul unei libertăţi sau unui drept pentru cauzele ce privesc binele public prevăzute în art. 53 alin. (1) din Constituţie decât dacă prin aceasta se asigură o protecţie proporţională a unei alte libertăţi sau a unui alt drept expres determinate.
Curtea Constituţională începuse bine în acest domeniu. Astfel, în Decizia nr. 139/1994 ea afirma că limitarea dreptului la liberă circulaţie prin instituirea unei taxe de trecere a frontierei „presupune ca legiuitorul să stabilească în folosul căror drepturi anume a fost instituită taxa. Determinarea acestor drepturi nu poate fi, însă, generică (…), ci în mod concret”. Confruntată cu o criză economică, această jurisprudenţă promiţătoare a sucombat. Astfel, în deciziile pronunţate în privinţa Legii privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor şi Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar , instanţa constituţională admite că prin lege poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi pentru apărarea securităţii naţionale fără a mai impune legiuitorului determinarea concretă a drepturilor sau libertăţilor fundamentale astfel garantate .
Procedând astfel, Curtea Constituţională lasă guvernanţilor posibilitatea nelimitată de a invoca binele comun contra libertăţilor individuale. Ea încalcă astfel primul principiu structurant al statului liberal. Şi cum o alternativă nemarxistă la liberalism nu se întrezăreşte în România, Curtea admite consecinţele totalitare ale actelor guvernământului.
O altă idee fundamentală a liberalismului este bazarea societăţii juste pe un anumit tip de egalitate: egalitatea de şanse. Contra mecanismelor formale ale acestui tip de egalitate, bazată pe ideea centrală a priorităţii justului asupra binelui, marxismul afirma egalitatea «reală», materială, bazată pe prioritatea unui anumit tip de bine comun asupra mecanismelor justiţiei – un fel pervers de identitate.
Avantajul egalităţii de şanse este că lasă societatea să se structureze ierarhic, dar nu în raport de apartenenţa grupală, ci în raport de merit. Astfel, democraţia liberală este o meritocraţie. Ea se centrează pe libertate chiar în materia egalităţii. Şi asta pentru că, aşa cum fericit se exprima Giovani Sartori, „pornind de la libertate, avem libertatea de a ajunge la egalitate; egalitatea nu ne oferă libertatea de a reveni la libertate” . În democraţia liberală diferenţele nu numai că sunt permise, sunt absolut necesare. Egalitatea nu înseamnă identitate, ci doar egalul respect al tuturor oamenilor şi asigurarea cadrului social al unei competiţii juste pentru beneficiile sociale. Deci, nu acelaşi venit sau aceeaşi poziţie socială pentru toţi, ci doar un start egal într-o competiţie care creează o ierarhie a valorilor şi persoanelor în funcţie de talentul şi efortul acestora.
Curtea Constituţională afirmă în continuu că egalitatea nu înseamnă uniformitate, ci drept la diferenţă, dar fără convingere, fără să demonstreze că înţelege cu adevărat acest gen de egalitate. De aceea, la prima zdruncinare majoră a societăţii noastre postcomuniste Curtea a deviat către admiterea egalităţii materiale. Necenzurarea consideraţiilor egalitariste ale guvernului în materia salariilor şi pensiilor nu înseamnă altceva decât negarea meritocraţiei, adică a statului liberal, care nu poate fi bazat decât pe acest tip de verticalizare a egalităţii în vederea libertăţii. Ideea liberală poate fi transpusă uşor în consideraţii pragmatice: dacă toţi câştigăm aproximativ la fel şi ne bucurăm de o poziţie socială relativ identică, atunci efortul celor mai bine dotaţi ca inteligenţă şi voinţă devine neinteresant pentru ei; or, societatea nu progresează decât datorită aportului de cunoaştere inovatoare adus de aceste persoane. Guvernul tinde să distrugă această verticalizare a societăţii în funcţie de merit, iar Curtea Constituţională nu a avut tăria filosofică să reziste acestor tendinţe marxiste.
O altă idee de bază a liberalismului care ne interesează din punctul de vedere al restrângerii exerciţiului drepturilor sau libertăţilor este că individul (şi nu grupul, societatea ori statul) este finalitatea oricărui sistem social. Libertatea are prioritate asupra interesului general, adică asupra securităţii naţionale, ordinii, sănătăţii ori morale publice. Această prioritate a libertăţii individuale se impune oricărei interpretări teleologice (finaliste) a sistemului juridic. Curtea Constituţională nu are libertatea de a deroga de la această regulă dacă vrea să impună Legiuitorului şi Executivului o constituţie liberală. Această regulă nu este deloc clară magistraţilor Curţii. Astfel, ei interpretează textele constituţionale în sensul preponderenţei contenciosului constituţional al normelor asupra contenciosului constituţional al libertăţilor , trădând o predispoziţie de a acorda prioritate sistemului asupra individului, adică una totalitară . De exemplu, când nu mai controlează constituţionalitatea legilor sau ordonanţelor pentru că nu mai sunt în vigoare la data controlului, deşi ele sunt în continuare aplicabile persoanelor în faţa instanţelor ordinare, căci norma nouă, abrogatoare, nu poate retroactiva, adică nu poate fi aplicabilă situaţiilor juridice create înainte de intrarea ei în vigoare, faţă de care rămâne aplicabilă legea veche, posibil neconstituţională, dar necontrolabilă în optica instanţei noastre de contencios constituţional. Libertatea individuală este astfel făcută secundară faţă de asanarea sistemului normativ. Sau când nu controlează constituţionalitatea unei practici judiciare sau administrative restrictive în materia exerciţiului drepturilor ori libertăţilor fundamentale, deşi art. 53 din Constituţie dispune clar că restrângerea poate fi făcută doar prin lege şi deci, a contrario, Curtea Constituţională trebuie să cenzureze orice restrângere făcută în alt mod . Curtea acordă astfel prioritate sistemului asupra persoanei, deviind de la liberalism către o doctrină tranzitorie care reproduce toate racilele totalitarismului . Indecizia filosofică face iarăşi ravagii în sfera protecţiei libertăţilor.
Înţeleg dificultatea de a rămâne ataşat principiilor în situaţia unei crize economice globale. Dar înţeleg şi mai bine necesitatea unui astfel de ataşament fundamental, căci nu am uitat aşa de repede că totalitarismele de dreapta din secolul XX s-au impus politic tocmai pe fondul unei astfel de crize. Din cauza acestui tip de ataşament, economiştii nu îi prea iubesc pe jurişti. Când ei se gândesc la sistem, juriştii sunt obligaţi să se gândească la individ. Argumentele economice, cum ar fi restabilirea macro-echilibrelor sau echilibrarea bugetului, nu ar trebui să aibă nicio relevanţă când e judecată constituţionalitatea restrângerii libertăţilor. Totuşi, Curtea Constituţională a făcut adesea astfel de transferuri abuzive ale consideraţiilor economice în sfera dreptului. De exemplu, când judeca, înainte de revizuirea Constituţiei în 2003, constituţionalitatea utilizării limbilor minoritare în raport cu egalitatea în drepturi, Curtea susţinea că „ponderile stabilite prin textele legii reprezintă doar criterii pentru acordarea drepturilor (…), avându-se în vedere şi costurile pe care societatea şi le poate permite” (s.n.). Cu alte cuvinte, constituţional când nu avem bani, neconstituţional când avem.
În deciziile recente privind salariile şi pensiile , Curtea Constituţională face acelaşi lucru: converteşte raţionamente şi noţiuni economice, extrajuridice, în argumente «juridice» care justifică restrângerea exerciţiului libertăţilor. Astfel, „Curtea constată că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, «activitatea economică a României rămâne slabă» […] şi că «în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010 (…) nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli». În consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/ indemnizaţiilor/ soldelor cu 25%” . În traducere: dacă guvernul nu este capabil să colecteze veniturile la buget şi să corecteze «derapajele» în cheltuirea banului public, este îndreptăţit să reducă veniturile cetăţenilor pentru a «salva» statul. Analiza necesităţii măsurii, a faptului că ea este intervenţia minim necesară atingerii scopului propus, lipseşte. Cum lipseşte de regulă orice analiză reală a proporţionalităţii în jurisprudenţa Curtea Constituţională.
Nu susţin că dreptul (şi deci Curtea Constituţională) poate fi total independent de economie. Dar o regulă fundamentală a societăţii liberale şi a statului ce o încadrează este ca bunurile sau puterea obţinute într-o sferă de activitate să nu poată fi convertite într-o altă sferă. „Liberalismul este o lume a zidurilor, scria Walzer, şi fiecare dintre aceste ziduri creează o nouă libertate” . Argumentele economice nu pot fi folosite ca atare în sfera juridicului. Ele trebuie juridicizate. Or, arta acestei juridicizări lipseşte Curţii Constituţionale.
Problema nu este superficială. Dimpotrivă, C.C.R. are o problemă generală de metodă. Iar aceasta se manifestă cel mai pregnant tocmai în domeniul analizei constituţionalităţii restrângerii exerciţiului drepturilor ori libertăţilor. Sigur că judecătorii nu trebuie să fie logicieni. Dar o metodologie juridică de bază trebuie să le fie familiară. Cum zicea Hegel, metoda este chiar sistemul. Aşa că o metodologie carentă duce în cazul C.C.R. la un sistem dezarticulat de protecţie a persoanelor.
O primă carenţă metodologică este lipsa unei reale analize sistemice a constituţionalităţii restrângerilor. Curtea trece intuitiv direct la analiza uneia dintre condiţii. Lipseşte abordarea în trepte a îndeplinirii condiţiilor restrângerii, potrivit unui sistem coerent , cum face de exemplu Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În ultimele decizii cu privire la art. 53C , C.C.R. aminteşte sistemul de analiză, dar aplicarea lui este doar mimată, căci analiza condiţiilor nu are nicio consistenţă.
Definirea juridică a noţiunilor nejuridice utilizate de art. 53(1)C lipseşte în jurisprudenţă. C.C.R. avea deja o problemă cu «morala publică» . Acum problema se repercutează şi în materia «securităţii naţionale». Curţii i se impunea, prin motivarea făcută de Guvern şi Legiuitor în cazul legilor privind pensiile şi salariile bugetarilor şi prin motivele sesizării, să analizeze conceptul. Un concept nejuridic, vag, ale cărui contururi neclare şi potenţial de extindere a sferei de cuprindere îl fac extrem de uşor de utilizat abuziv. Un astfel de concept poate îngloba orice. Tocmai acest tip de concept trebuie juridicizat, pentru a deveni normativ, deci pentru a deveni o limită, nu o facilitare a acţiunii guvernanţilor în sensul restrângerii unor drepturi ori libertăţi, aşa cum impune în mod clar Constituţia.
Metoda liberală clasică de juridicizare a conceptelor de acest tip este «proceduralizarea», căci „pentru etica regulilor raţiunea este o facultate care este definită în termeni de procedură” . De exemplu, demnitatea umană nu este definită în abstract şi a priori, ci conjunctural şi procedural, în funcţie de tipul de acţiune sau act care tinde să atenteze la ea . La fel, egalitatea nu este substanţială, ci procedurală, adică asigură cadrul procedural de competiţie egală între persoane . Tot astfel, securitatea naţională trebuie juridicizată prin proceduralizare pentru a putea fi judecată în calitate de motiv al restrângerii libertăţii. Iar prima regulă de procedură este că ea nu poate fi invocată ca atare, ci doar pentru a asigura garantarea unei libertăţi fundamentale concret determinate . A doua este că presupusa atingere a securităţii naţionale care justifică restrângerea trebuie să fie o ameninţare directă, concretă şi actuală la adresa acesteia. Cu alte cuvinte, riscul trebuie probat, nu prezumat.
Altfel, poate fi considerat periculos pentru securitatea naţională aproape orice. Pe de altă parte, trebuie ca doar invocarea cauzei de restrângere să poată duce la rezultatul urmărit. Adică ea trebuie să fie fundamentul intervenţiei minime în sfera libertăţii necesară atingerii scopului propus. În acest sens, restrângerea este posibilă doar dacă „se impune pentru…” [art. 53 alin. (1) din Constituţie]. Proceduralizarea conceptului înseamnă aici prioritatea procedurii de alegere între binele comun şi binele indivizilor faţă de ambele, adică, în termeni liberali, «prioritatea justului asupra binelui». Or, Curtea Constituţională pare incapabilă să facă această conversie procedurală a noţiunii meta-juridice de «securitate naţională» într-o noţiune juridic validă. De aceea ea admite ca la baza restrângerii exerciţiului drepturilor să stea consideraţii de genul: „în absenţa acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanţare necesare supravieţuirii sale ca stat de drept şi democratic” .
Problema de metodă devine cronică atunci când este interpretată noţiunea de «necesitatea într-o societate democratică». Curtea, de regulă, când nu evită pur şi simplu problema, nu face decât să afirme, fără o argumentaţie juridică reală, că măsura de restrângere nu numai că nu este contrară democraţiei, ci o garantează. De exemplu, în Decizia nr. 872/2010, „Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului”. «Cum?», nu se ştie! Lipsa de metodă reală de analiză face ca instanţa să admită motivări guvernamentale de genul: „măsurile preconizate sunt absolut necesare într-o societate democratică, ţinând cont că, prin aplicarea acestora, se realizează economii la bugetul de stat în valoare de 7.814,9 milioane lei” . Această înţelegere nejuridică a tuturor noţiunilor cheie utilizate de art. 53 din Constituţie este o capcană mortală pentru democraţia liberală incipientă din România.
O a doua problemă de metodă este corelarea defectuoasă a metodelor de interpretare. De exemplu, interpretarea gramaticală şi cea a rubrica sunt greşit corelate când, deşi art. 53 din Constituţie protejează textual «drepturile şi libertăţile», Curtea Constituţională afirmă că, deoarece textul este poziţionat în Titlul II al Constituţiei intitulat «Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale» (s.n.) el se aplică doar celor prevăzute în acest titlu . Conjuncţia cu interpretarea teleologică, presupunând interpretarea normei în raport de finalitatea sistemului, adică, într-un stat liberal, protecţia persoanelor, este de asemenea defectuoasă, căci, potrivit acestei metode, ar trebui ca instanţa constituţională să opteze pentru interpretarea extensivă, care asigură o protecţie mult mai accentuată a persoanelor, în timp ce ea optează pentru cea restrictivă, diminuând protecţia în numele unei presupuse logici de sistematizare a normelor. De asemenea, Curtea Constituţională afirmă că dacă un text care garantează un drept ori libertate prevede el însuşi condiţii de restrângere, art. 53 din Constituţie nu mai este aplicabil în baza regulii de interpretare potrivit căreia «norma specială derogă de la norma generală». Or, această regulă diminuează protecţia constituţională a persoanelor intrând în conflict cu regula potrivit căreia norma trebuie interpretată în sensul maximizării libertăţii individuale, cel puţin cât timp statul vrea să rămână liberal.
Liberalismul (şi presupun că instanţa noastră constituţională vrea un stat liberal, nu totalitar) acţionează normativ în sensul că nu poate fi schimbată o libertate fundamentală contra unui avantaj economic şi social . Or, datorită lipsei coerenţei filosofice şi metodologice, Curtea Constituţională admite exact acest lucru atunci când analizează constituţionalitatea în baza art. 53 din Constituţie. Dispoziţia constituţională devine astfel o pârghie a puterii, în loc să fie o frână în calea utilizării arbitrare a acesteia.
