Despre creativitatea judecătorului şi rolul lui în construcţia noii culturi juridice europene
Valeriu M. CIUCĂ – Judecător la Tribunalul de Primă Instanţă
1. Ne aflăm într-o conjunctură istorică tensionată, în care judecătorul este nevoit să atingă limitele creativităţii juridice în faţa valului de măsuri economice excepţionale adoptate de guverne. În aceste circumstanţe, care este diferenţa dintre creativitate şi transgresivitate în activitatea judecătorului european?
Tema de dialog ce o propuneţi, destul de sensibilă în materia echilibrului dintre puteri, preocupă cele mai diverse medii juridice din lume. Preocupările practicienilor dreptului pe seama acestei incitante probleme cunosc o vădită resurgenţă. Revenirea lor este, de fapt, ciclică; se remarcă mai ales în momente de schimbări majore, de crize şi de repoziţionări ale puterilor publice în funcţie de sfidările noi ale vieţii sociale şi economice. În plan doctrinar, însă, tema aceasta este străveche, mai îndepărtată în timp decât chiar momentul în care juriştii luminaţi ai modernităţii au înţeles că ceea ce caracterizează profund democraţia este tocmai conflictualitatea. Cum conflictele sunt consubstanţiale cu viaţa democratică, a fost necesară descoperirea mijloacelor optime de rezolvare a lor. În Antichitatea greacă, bunăoară, le revenea tribunalelor această misiune pacificatoare. Uneori, a fost chiar exagerat rolul lor, considerându-se că acestea ar trebui, de dragul păcii sociale, să cenzureze apetitul nomocratic al Adunării Poporului şi să stăvilească, astfel, legiferomania, inflaţia legislativă, cum am spune astăzi. Concepţia dominantă era aceea că orice exces reglementar conduce de fapt la anomie, adică la acelaşi efect pe care îl produce anarhia. Bunăoară, Demonstene întreba, retoric, dacă excesul de legi noi nu reprezintă de fapt decât o sfidare adusă altor legi, deci o anomie. Jurisconsulţii romani au reluat tema aprofundând-o şi apreciind că nu legea creează dreptul, ci fiecare caz conflictual în parte conţine propriul său drept, ceea ce transformă legea în simplu instrument, iar pe judecător în hermeneut, nomolog, dar şi nomotet. Ca atare, între cele două riscuri: judecătorul «uzurpator» – transgresiv prin creativitate, şi cel «dezertor» – obedient literei, sub justificarea inexistenţei legii, încă din vechime a fost preferat primul, după cum, între cele două valori societale, just şi legal, prioritate a fost acordată justului. Viziunea «antigoniană», apropiată de justeţea dreptului natural a fost opţiunea democratică a popoarelor (pe aceasta întemeindu-se crearea curţilor constituţionale şi a tribunalelor internaţionale şi, mai ales, drepturile fundamentale ale omului), pe când, pozitivismul fundamentalist, legat de litera, nu şi de spiritual legii”, a fost mereu fetişizat de către cei cu propensiuni tiranice. Între cele două valori, judecătorii, cu metodele lor ştiinţifice, au fost şi sunt constrânşi să realizeze un echilibru rezonabil, pentru a nu favoriza nici stagnarea dreptului, nici voluntarismul pur.
După cum ştiţi, în plină modernitate, pentru a scurta explicaţiile, Edouard Lambert, marele comparatist francez, face o observaţie interesantă în legătură cu puterea judecătorilor americani. În cazul Marbury versus Madison, din 1803, practic, judecătorii Curţii Supreme au pus bazele primei «curţi constituţionale» din istoria universală a dreptului, hotărând că ei, judecătorii, pot cerceta conformitatea unei legi cu Constituţia. Lambert, impresionat de puterea judecătorilor americani, în chiar titlul unei lucrări publicate în anii ‘20, a utilizat o expresie care apoi a făcut o lungă carieră, până astăzi: «le gouvernement des juges». Asimilaţi, uneori, unor Prometei furtivi, furând focul sacru al legislatorilor; alteori, unor întemeietori adamici, corupţi de curiozitate şi perfecţionism, ambele manii încarnate de Eve jurisprudenţiale şi de mere înveninate de practică, tot scenariul derulându-se pe fondul unui săsâit înşelator de şarpe cazuistic; din când în când, asociaţi Sfântului Mihail ori judecătorului absolut Minos, fiul Europei şi, după Dante, gardian al Infernului, judecătorii europeni au fost şi ei, mai ales începând cu anii ‘70, ţintele neînţelegerilor pe seama separaţiei şi echilibrului puterilor. O anumită lumină a venit, tot pe cale jurisprudenţială: iată, în cauza CILFIT, 1982, CJCE a adoptat un principiu metodologic de interpretare extrem de generos sub aspect creativ, dar şi foarte riguros privind baza legală a interpretării; este vorba de principiul, ce-mi place a-l defini ca fiind acela al finalităţii şi contextualităţii.
Este adevărat, trebuie să recunosc, juristului european, după mai mult de un secol de şcoală exegetică şi după încă o jumătate de secol de pozitivism pur, îi este foarte dificil să se obişnuiască cu metoda teleologică de interpretare, una prin excelenţa jusnaturalistă şi democratică. Multe personalităţi reputate (Denys Simon, Bernd Rüthers, Günter Hirsch, A. Vauchez, Paul Martens, Mireille Delmas-Marty) au scos în evidenţă rolul creator al judecătorului şi riscurile enorme de a nu avea oameni înţelepţi, independenţi şi drepţi care să poarte robele grele ale unor puteri exorbitante. Cu toate acestea, eforturile susţinute ale instanţelor europene, respectarea cu sfinţenie a tradiţiei motivării cu argumentele raţiunii, ale valorilor şi intenţiilor umaniste născute din Tratatul CE, din visul părinţilor fondatori ai Europei, respectarea fără rabat a principiului interpretării propter sau secundum legem, niciodată contra legem şi cu maximă scrupulozitate a judecătorului de a nu crea cauze personale ad-hoc din cele publice (nemo esse iudex in sua propria causa), apoi, obstinaţia ştiinţificităţii, a spiritului nominalist dominant în privinţa stilului de motivare, au determinat calmarea multor tensiuni între puteri şi îndepărtarea spectrului transgresiunii rele, uzurpatoare. Mai mult decât atât, deseori, a fost chiar apreciată creativitatea netransgresivă şi benefică a judecătorilor europeni, profesionişti cu vădite propensiuni filosofice în perioada începuturilor instanţelor europene.
2. Dezvoltarea exponenţială a noilor tehnologii determină accelerat schimbări fundamentale ce au ca efect remodelarea instituţiilor şi conceptelor juridice. Putem vorbi de o nouă cultură juridică europeană? Care este rolul judecătorului în construcţia noii culturi juridice europene?
Judecătorul european, în acest început timid de societate a cunoaşterii, intuieşte deja exigenţele uriaşe cărora va trebui să le facă faţă şi care derivă din debordantul spirit inovator în toate domeniile vieţii practice. Este adevărat, el nu este şi nu va fi singur în această epopee. Rolurile viitoare ale avocatului (prietenul dialecticii asiguratoare) şi ale expertului în înţelegerea conflictualităţii de tip noologic se întrezăresc ca roluri demne de amici curiae. Ceea ce nu înseamnă că judecătorii trebuie să rămână pasivi. Dimpotrivă, noi definiţii, noi concepte, noi principii de drept sunt aşteptate din partea lor. Mediul justiţiabililor europeni a devenit foarte sofisticat. Comparativismul avansat face ca tot ce este novator în instanţele de referinţă din lume să se observe, a doua zi, în pretoriile noastre. Aculturaţia juridică a devenit planetară. Un veritabil hybris juridic pune la grea încercare şi cultura veche (via antiqua a realiştilor), dar şi via moderna a nominaliştilor. Concilierea acestora este o operă de înţelegere şi de înţeleaptă, de cumpănită judecată. Reputatul judecător de la Curtea Supremă a SUA, Stephen Breyer, spunea: „Nu mai observ diferenţe între noi, judecătorii americani, şi voi, cei europeni”. Cu o mică rezervă, fostul Comisar European pentru Justiţie, distins membru al Consiliului Constituţional francez, Jacques Barrot, a confirmat această idee. Că judecătorilor viitori li se va cere să fie măcar puţin savanţi, că vor trebui să facă interpretări filosofice, atât în spirit «talmudic», dar şi în unul perfect aristotelic, nu încape îndoială. Presiunile din partea societăţii europene vor fi imense, deoarece mizele proceselor vor fi din ce în ce mai mari, iar caracterul inedit al conflictualităţii juridice extrem de solicitant. Experţi în conflictologie şi, prin aceasta, în democraţie, judecătorii Europei vor fi chemaţi să-şi asume creativ rolul esenţial de gardieni ai unei ordini juridice în evoluţie rezonabilă, pentru a favoriza un progres bio-tehnologic, dar unul etic şi benefic şi, în acelaşi timp, pentru a inhiba eventualele derive antiumaniste. Solidaritatea de fapt a europenilor, pe această lungă cale a spiritului, ideal naturalist apărat cu atât de multă dedicaţie de către Robert Schuman, va putea, astfel, deveni vis împlinit şi în noua noastră odisee.
Forma integrală se poate citi pe
Interviuri juridice.ro