Exceptie de neconstitutionalitate admisa pe Legea nr. 554/2004
CURTEA CONSTITUTIONALA
Decizia nr. 1609 din 9 decembrie 2010 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
Decizia a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 70 din 27 ianuarie 2011.
Exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 a fost ridicata de Societatea Comerciala „Reutil“ – S.A. din Brasov in Dosarul nr. 4.350/1/2009 al Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia de contencios administrativ si fiscal.
Dezbaterile au avut loc in sedinta publica din 7 decembrie 2010, fiind consemnate in incheierea de sedinta de la acea data, cand Curtea, avand nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amanarea pronuntarii pentru data de 9 decembrie 2010.
In opinia autorului exceptiei de neconstitutionalitate, textul de lege criticat contravine urmatoarelor dispozitii din Constitutie: art. 21 care consacra dreptul de acces liber la justitie, art. 24 alin. (1) care garanteaza dreptul la aparare si art. 61 alin. (1) potrivit caruia Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii.
DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE:
I. Admite exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ridicata de Societatea Comerciala „Reutil“ – S.A. din Brasov in Dosarul nr. 4.350/1/2009 al Inaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia de contencios administrativ si fiscal.
II. Respinge, ca neintemeiata, exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 21 alin. (2) teza I si a III-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ridicata de acelasi autor in acelasi dosar al aceleiasi instante.
MOTIVAREA ADMITERII
In ceea ce priveste teza a II-a a alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, impotriva careia autorul exceptiei isi indreapta in mod preponderent criticile, Curtea constata ca are o redactare defectuoasa, generatoare de confuzii si incertitudini care se pot constitui in veritabile obstacole in calea exercitarii efective a dreptului de acces liber la justitie.
Astfel, teza a II-a a alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabileste ca cererea de revizuire impotriva solutiei definitive si irevocabile pronuntate de instanta de contencios administrativ, intemeiata pe un nou motiv de revizuire, prevazut de teza I aceluiasi text normativ, trebuie introdusa in termen de 15 zile de la comunicarea hotararii a carei revizuire se cere. Confuzia intervine in ceea ce priveste momentul de la care incepe sa curga acest termen, intrucat textul continua cu precizarea ca aceasta comunicare se face, „prin derogare de la regula consacrata de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivata a partii interesate, in termen de 15 zile de la pronuntare“. Or, art. 17 alin. (3) la care face trimitere acest text legal nu are in vedere comunicarea hotararii, ci redactarea si motivarea acesteia, operatiuni care se realizeaza „in cel mult 30 de zile de la pronuntare“. Asadar, art. 17 alin. (3) stabileste, – cu caracter de recomandare, de altfel –, termenul in care trebuie redactate si motivate aceste hotarari, nicidecum termenul in care acestea se comunica partilor. Or, este evident ca operatiunea comunicarii nu este simultana redactarii si motivarii, ci, in mod firesc, ulterioara, intre aceste momente scurgandu-se un interval de timp a carui durata nu este fixata de niciun text de lege. Prin urmare textul de lege criticat face trimitere la un alt text de lege care reglementeaza o cu totul alta problema decat cea pe care legiuitorul ar fi dorit sa o clarifice prin trimiterea facuta. O astfel de lipsa de rigoare juridica pune partea interesata in situatia de a nu putea cunoaste cu precizie termenul pe care trebuie sa il respecte pentru ca cererea sa de revizuire sa nu fie respinsa ca tardiv introdusa ori, dimpotriva, ca prematura.
Textul prevede, in continuare, ca, pentru a putea solicita revizuirea hotararii, partea interesata trebuie sa formuleze o cerere „temeinic motivata“, prin care sa ceara comunicarea acestei hotarari in 15 zile de la pronuntare, „prin derogare de la regula consacrata de art. 17 alin. (3)“ care, insa, asa cum s-a aratat, nu se refera la comunicare, ci la motivarea si redactarea hotararii. Curtea constata ca intentia legiuitorului de a accelera, prin aceasta reglementare, solutionarea cererii de revizuire a fost concretizata printr-o norma legala confuza, intrucat face in mod eronat trimitere la un text legal care nu prevede cu privire la comunicarea hotararilor judecatoresti, ci reglementeaza alte etape ale activitatii desfasurate de judecator, si anume motivarea si redactarea hotararilor.
In plus, este evident ca judecatorul, primind cererea prin care se solicita comunicarea hotararii, va trebui sa o evalueze, pentru a vedea daca este „temeinic motivata“, astfel cum impune textul criticat. Aceasta apreciere pe care judecatorul urmeaza sa o faca ar trebui sa aiba loc intr-un cadru procesual care insa nu exista, cererea fiind introdusa, in mod logic, ulterior pronuntarii unei hotarari definitive si irevocabile (care, daca nu este atacata cu o cale extraordinara de atac, reprezinta punctul final al procesului) si anterior eventualei continuari a acestuia prin solutionarea cererii de revizuire. Cu alte cuvinte este vorba despre o etapa exterioara oricarui cadru procesual, fiind ulterioara incheierii procesului – dupa exercitarea cailor ordinare de atac, si premergatoare posibilei sale continuari – provocata de introducerea revizuirii. Or, dreptul de a exercita aceasta cale extraordinara de atac poate fi anulat tocmai prin respingerea unei astfel de cereri al carei unic scop il constituie urgentarea comunicarii hotararii a carei revizuire se doreste. Faptul ca analizarea acesteia are loc in afara procesului propriu-zis, asadar fara posibilitatea respectarii unor minime garantii procesuale, este, in conditiile unui stat de drept, inacceptabil, constituind o nesocotire a dreptului la un proces echitabil.
Imprecizia textului creeaza incertitudine si in ceea ce priveste judecatorul competent sa se pronunte asupra temeiniciei cererii prin care se solicita comunicarea hotararii a carei revizuire se intentioneaza a se cere de catre partea interesata, nefiind clar daca aceasta va fi examinata de aceeasi instanta care a pronuntat hotararea ce urmeaza sa fie atacata ori de catre alta instanta. Viciul de redactare afecteaza, si din aceasta perspectiva, dreptul de acces liber la justitie prin imposibilitatea partii interesate de a sti carei instante trebuie sa adreseze cererea de comunicare a hotararii.
De asemenea, expresia „temeinic motivata“ reprezinta o sintagma derutanta, atat pentru parte, cat si pentru judecator. Temeinicia devine o caracteristica ce poate fi relativizata, neexistand criterii de apreciere a acesteia. Astfel, partea nu isi poate indeplini obligatia de a motiva cererea conform cerintei cuprinse in textul de lege criticat, ca urmare a faptului ca nu cunoaste masura in care motivele pe care le-ar invoca ar putea fi considerate suficiente pentru caracterizarea ca temeinica a motivarii. Deopotriva, judecatorul este pus in situatia de a aprecia dupa criterii pe care nu le va putea stabili decat in mod discretionar si aleatoriu, in lipsa unor precizari legale in functie de care sa decida daca cererea este sau nu temeinic motivata.
In jurisprudenta sa, Curtea Constitutionala a statuat, de exemplu, prin Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, ca principiul accesului liber la justitie, consacrat prin art. 21 din Legea fundamentala, implica, intre altele, adoptarea de catre legiuitor a unor reguli de procedura clare, in care sa se prescrie cu precizie conditiile si termenele in care justitiabilii isi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la caile de atac impotriva hotararilor pronuntate de instantele de judecata. in acest sens s-a pronuntat in mod constant si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, care, de exemplu, in Hotararea din 29 martie 2000, pronuntata in Cauza Rotaru impotriva Romaniei, a statuat ca „o norma este «previzibila» numai atunci cand este redactata cu suficienta precizie, in asa fel incat sa permita oricarei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanta de specialitate – sa isi corecteze conduita“, iar in Hotararea din 26 aprilie 1979, pronuntata in Cauza Sunday Times contra Regatului Unit, a decis ca „[…] cetateanul trebuie sa dispuna de informatii suficiente asupra normelor juridice aplicabile intr-un caz dat si sa fie capabil sa prevada, intr-o masura rezonabila, consecintele care pot aparea dintr-un act determinat. Pe scurt, legea trebuie sa fie, in acelasi timp, accesibila si previzibila“.
