CEDO. Cauza Andreescu c. Romania

In Monitorul Oficial nr. 162/2011 s-a publicat hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 8 iunie 2010, definitiva la 8 septembrie 2010, in cauza Andreescu c. Romania, in care Statul roman a fost condamnat pentru incalcarea dreptului la libertatea de exprimare si a dreptului la un proces echitabil.

IN  FAPT

I. Circumstantele cauzei

Reclamantul s-a nascut in 1952 si locuieste in Bucuresti.

Reclamantul este un militant pentru drepturile omului recunoscut in Romania. El este membru fondator al Comitetului Helsinki Roman si a fost initiatorul  mai  multor asociatii nonguvemamentale care militeaza pentru drepturile omului. De asemenea, reclamantul este conferentiar universitar, predand Etica si Stiinte politice, si colaboreaza in mod constant cu mai multe ziare si publicatii.

In timpul regimului comunist, inainte de anul 1989, reclamantul a suportat persecutii, a fost arestat sau i s-a stabilit domiciliu obligatoriu pentru ca a criticat regimul de atunci in ceea ce priveste problema incalcarii drepturilor omului, pentru ca a acordat interviuri presei occidentale, precum si pentru ca a condus actiuni de protest pasnice, cum ar fi greva foamei.

La 9 decembrie 1999 a fost publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea Securitatii ca politie politica.

Conform acestei legi, orice cetatean roman sau strain care a obtinut cetatenia romana dupa 1945 are dreptul sa cunoasca continutul dosarului intocmit cu privire la persoana sa de catre organele politiei politice a fostului regim. in plus, legea dispune ca orice persoana care a facut obiectul unui dosar din care rezulta ca a fost pusa sub supraveghere de catre Securitate are dreptul de a cunoaste identitatea agentilor serviciilor secrete si a colaboratorilor lor care au contribuit cu informatii la dosar.

In luna iunie 2000, reclamantul s-a adresat CNSAS solicitand accesul la propriul dosar de informatii creat de catre fosta Securitate. El nu a primit raspuns in termenul de 30 de zile prevazut de art. 12 din Legea nr. 187/1999. in luna septembrie 2000, reclamantul a adresat CNSAS o noua cerere solicitand sa fie informat daca membrii Sinodului Bisericii Ortodoxe Romane au fost sau nu colaboratori ai fostei Securitati.

Reclamantul nu a primit raspuns in termenul prevazut de lege.

Conferinta de presa organizata de reclamant la 20 februarie 2001

In absenta unui raspuns la solicitarile adresate CNSAS, reclamantul a anuntat o conferinta de presa programata pentru data de 20 februarie 2001, in cadrul careia intentiona sa isi exprime preocuparea cu privire la lipsa de eficienta practica a procedurilor prevazute de Legea nr. 187/1999.

In cursul conferintei de presa el a declarat ziaristilor prezenti ca este dezamagit de modul in care este aplicata Legea nr. 187/1999 si a denuntat problemele legate de aplicarea legii, probleme care erau de natura sa aduca atingere atat drepturilor persoanelor particulare, cat si interesului public. Reclamantul a invitat autoritatile sa respecte legea, iar publicul sa urmareasca acest aspect cu vigilenta.

Ca raspuns la intrebarile ziaristilor cu privire la cauzele lipsei de eficacitate a activitatii CNSAS, reclamantul a mentionat lipsa de profesionalism, indiferenta si lenea membrilor Colegiului CNSAS.

Intrebat de ziaristi cu privire la indoielile pe care le-ar putea avea in ceea ce priveste independenta membrilor CNSAS, el a raspuns ca o singura persoana ii  inspira neincredere din cauza presiunilor care au fost exercitate asupra sa in timpul regimului comunist, presiuni avand ca scop sa ii distruga rezistenta si sa o determine sa se plieze indicatiilor regimului. Reclamantul l-a nominalizat pe A.P., membru al Colegiului  CNSAS,  personalitate  publica  recunoscuta in domeniul culturii, fost ministru al culturii si, ulterior, al afacerilor externe. Prezentand motivele pe care isi fundamenta banuielile, reclamantul a precizat ca „desigur, asta nu este o dovada ca neaparat dl [A.P.] a colaborat intr-un fel cu Securitatea”.

Reclamantul a evocat, de asemenea, functiile acceptate de catre A.P in unul dintre primele guverne de dupa 1989, precum si remarcile publice ale acestuia cu privire la „marile dileme morale din spatele dosarelor” si reticenta sa in ceea ce priveste deconspirarea politiei politice, manifestata in cursul dezbaterilor publice dedicate acestui subiect.

Evocand   episodul   Miscarii   pentru   Meditatie Transcendentala si al Grupului de la Paltinis la care o parte a intelectualitatii romanesti, printre care si A.P, s-a afiliat inainte de 1989, suferind represaliile regimului comunist, reclamantul s-a referit la metodele utilizate de politia politica pentru a distruge rezistenta psihica a persoanelor vizate, precum anchete abuzive, amenintari, intimidari, inscenari si hartuiri. Potrivit reclamantului, persoanele care facusera obiectul unor anchete erau puse in situatia de a continua sa prezinte explicatii agentilor Securitatii „cu ocazia unor discutii ulterioare”, fiind astfel determinate sa cedeze progresiv presiunilor si sa actioneze impotriva propriei constiinte.

La 27 februarie 2001, A.P. a formulat o plangere penala impotriva reclamantului, acuzandu-l de insulta si calomnie cu privire la afirmatiile acestuia din cadrul conferintei de presa din 20 februarie 2001. A.P. a solicitat in acelasi timp daune morale in cuantum de un miliard de lei romanesti vechi (ROL) si obligarea reclamantului sa prezinte scuze in public.

Procedura in fata Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti

La termenul din 3 iulie 2001, instanta i-a ascultat pe reclamant, pe partea vatamata si pe procuror.

Procurorul a solicitat achitarea, cu motivarea ca discursul in litigiu exprima o simpla banuiala, iar nu afirmarea unui fapt determinat si ca nu exista niciun element susceptibil sa demonstreze ca reclamantul a actionat cu intentia de a aduce prejudicii de imagine partii vatamate.

In concluziile scrise, reclamantul sustinea ca faptul de a dezvalui asemenea informatii si de a-si exprima dezacordul intr-o declaratie facuta in fata unui reprezentant al fostului regim reprezenta o atitudine daca nu de colaborare cu regimul, cel putin de compromis, deoarece o asemenea atitudine era „o invitatie la reprimarea organizatorilor” acestor reuniuni. In aceasta privinta, reclamantul considera ca declaratia lui A. P. din 19 mai 1982 era o dovada de natura sa ii intareasca indoielile, cu atat mai mult cu cat Legea nr. 187/1999 oferea o definitie legala a notiunii de „colaborator al organelor de Securitate ca politie politica”, incluzand „persoanele care au oferit informatii Securitatii prin care s-a adus atingere nemijlocit sau prin alte organe drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului”, cu exceptia declaratiilor facute in cursul anchetelor de catre persoanele private de libertate din motive politice si cu privire la faptele care le erau imputate acestora.

Reclamantul a indicat, de asemenea, doua persoane membre ale GDS, si anume R. S. si D. P, care si-au exprimat cu ocazia discutiilor pe care le-au avut banuielile in ceea ce il priveste pe A.P.

Reclamantul a precizat, in plus, ca, in virtutea dreptului la libertatea de exprimare, avea dreptul de a aprecia fapte evidente, dar si aparente.

In cadrul audierilor, A. P a prezentat instantei un certificat emis de CNSAS, al carui membru era, datat 12 iunie 2001, atestand ca nu a colaborat cu Securitatea. De asemenea, a depus la dosar o declaratie extrajudiciara data de D. P, datata 22 iunie 2001, in care acesta din urma declara ca nu a afirmat niciodata ca A. P a colaborat cu fosta Securitate, ca nu a avut discutii cu reclamantul in acest sens si ca nu sustine nimic din ceea ce reclamantul a afirmat in ceea ce il priveste.

Sentinta din 13 iulie 2001 a Judecatoriei Sectorului 4 Bucuresti

Printr-o  sentinta  din  13  iulie  2001,  Judecatoria Sectorului 4 Bucuresti a dispus achitarea reclamantului, cu motivarea  ca  elementele  materiale  si  intentionale  ale infractiunilor de care era acuzat acesta nu erau reunite in speta, si a respins pretentiile civile ale partii vatamate.

Referindu-se la libertatea de exprimare, la dreptul publicului de acces la informatiile de interes public si la dreptul ia protejarea demnitatii tertilor, astfel cum sunt garantate de Constitutie,  instanta  a  retinut  mai  intai  ca  afirmatiile reclamantului, descriind partea vatamata drept o persoana „care a avut o incredibila obedienta fata de [P R.]” si drept o persoana slaba, incapabila sa reziste politiei politice a regimului comunist, erau judecati de valoare si nu depaseau  limitele criticii acceptabile a personalitatilor publice, in masura in care reclamantul nu a folosit expresii triviale sau injurioase, iar afirmatiile sale nu se apropiau de absurd sau de imposibilitatea obiectiva. in consecinta, instanta a concluzionat ca nu exista infractiunea de insulta in ceea ce il priveste pe reclamant.

Apoi, instanta a estimat ca se putea deduce din discursul reclamantului ca acesta a reprosat partii vatamate ca ar fi colaborat cu fosta Securitate.

Instanta  a  retinut ca  reclamantul  a  actionat cu buna-credinta, deoarece el nu a exprimat niciodata certitudinea ca partea civila a colaborat cu Securitatea, ci doar banuielile sale in acest sens, bazate pe anumite indicii de natura sa dea nastere la asemenea indoieli. Instanta a retinut ca reclamantul a insistat mereu asupra subiectivitatii demersului sau si asupra absentei unor probe certe, avertizand astfel membrii publicului
si invitandu-i sa aprecieze personal indiciile existente.

De altfel, in ceea ce priveste certificatul atestand ca A. P nu a colaborat cu fosta Securitate, instanta a stabilit ca acest document  putea  intr-adevar  sa  nu  elimine  indoielile reclamantului, dat fiind contextul in care au fost enuntate indoielile, si anume o critica a CNSAS si a eficacitatii acestuia, ceea ce implica in egala masura a pune sub semnul intrebarii dovezile eliberate de CNSAS insusi.

Instanta a concluzionat dupa cum urmeaza:

„(…) chiar eronat in privinta concluziei trase, demersul (reclamantului) este formulat cu buna-credinta, inculpatul insusi atragand atentia asupra neajunsurilor argumentelor sale si se constituie doar ca interpretari ale unor fapte obiective prezentate cu corectitudine (prezenta partii vatamate in cele doua cabinete, faptul ca partea vatamata a fost supusa presiunilor fostei Securitati, aspectul notoriu ca maniera de actiune a fostei Securitati crea posibilitatea accentuata a fortarii unei colaborari a unora din victimele sale etc.) prin prisma unor judecati de valoare personale care, gresit sau nu, asa cum s-a aratat, nu pot fi supuse controlului instantei, (…) — interpretari care nu ating pragul imposibilului sau neverosimilului evident pentru a deveni denigratoare prin insasi evidenta neverosimilului celor afirmate —, acest demers se incadreaza in limitele libertatii de exprimare a opiniilor.”

Respingand capatul de cerere cu privire la plata de daune morale, cu motivarea ca reclamantul nu a comis nicio fapta ilicita, ci doar si-a exercitat dreptul la libertatea de exprimare garantat de Constitutie, instanta a dispus in plus ca raman in sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de stat.

Recursul partii vatamate la Tribunalul Bucuresti

Partea civila a introdus recurs in fata Tribunalului Bucuresti impotriva Sentintei din 13 iulie 2001.

In acelasi timp, Parchetul a introdus recurs, cu motivarea ca cheltuielile de judecata ar fi trebuit retinute in sarcina partii care a pierdut.

La prima infatisare din 1 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a dispus amanarea judecarii cauzei pentru o data ulterioara, in vederea comunicarii motivelor de recurs catre reclamant.

La 15 octombrie 2001, Tribunalul a deschis dezbaterile cu  privire  la  recursurile  formulate  de A.P  si  Parchet.

Reprezentantul Ministerului Publica solicitat mentinerea achitarii reclamantului si respingerea recursului partii civile ca nefondat.

Printr-o decizie din 29 octombrie 2001, Tribunalul Bucuresti a admis recursul introdus de A. P. si l-a condamnat pe reclamant la plata unei amenzi penale de 5.000.000 ROL si la daune morale in cuantum de 50.000.000 ROL catre partea vatamata.

Instanta a stabilit ca reclamantul nu a putut demonstra veridicitatea afirmatiilor sale conform carora A. P. a colaborat cu fosta Securitate, in timp ce Certificatul din 12 iunie 2001 eliberat de CNSAS atesta ca A. P. nu a colaborat. Tribunalul Bucuresti nu a facut nicio referire la considerentele retinute de Judecatorie in favoarea achitarii reclamantului. Tribunalul a utilizat termenii urmatori:

„in speta de fata, inculpatul nu a putut face dovada veridicitatii afirmatiilor sale care au gasit ecou in constiinta publicului si ar fi putut atrage sanctiuni in cazul in care acestea ar fi fost adevarate in ceea ce o priveste pe partea vatamata, avand in vedere functia pe care o indeplinea la vremea respectiva si declaratia acestuia de negare a oricarei colaborari cu Securitatea.

Faptul ca partea vatamata nu a avut statutul de colaborator al Securitatii este relevat in Adeverinta nr. 5.552/12 iunie 2001 depusa la dosar si eliberata de CNSAS.

Fata de aceste considerente, in baza art. 38515 pct. 2 lit. d) din Codul de procedura penala, Tribunalul va admite recursul partii vatamate A. P, va casa sentinta penala recurata si in fond:

In baza art. 206 din Codul penal raportat la art. 63 din Codul penal, inculpatul va fi condamnat la 5.000.000 lei amenda penala.”

La 19 februarie 2002, reclamantul a platit amenda penala. La 5 august 2002, reclamantul a platit avocatului lui A.P. suma stabilita cu titlu de daune morale.

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie

Reclamantul se plange de faptul ca prin condamnarea sa penala din 29 octombrie 2001 de catre Tribunalul Bucuresti, fara a fi audiat personal, i-a fost incalcat dreptul la un proces echitabil. El invoca art. 6 alin. 1 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza in partea sa relevanta:

„Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si intr-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si impartiala, instituita de lege, care va hotari (…) asupra temeiniciei oricarei acuzatii in materie penala indreptate impotriva sa.”

Guvernul contesta aceasta teza.

A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, Curtea constata ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

Reclamantul arata ca, contrar dispozitiilor Codului de procedura penala (CPP), Tribunalul Bucuresti, prima instanta care i-a aplicat o sanctiune penala, nu I-a audiat si nici nu i-a dat cuvantul la finalul dezbaterilor. in consecinta, nu a avut ocazia sa precizeze semnificatia afirmatiilor sale facute cu ocazia conferintei de presa din 20 februarie 2001 si nici sa rectifice ceea ce ar fi putut fi retinut in mod eronat — in special modul si timpul verbal utilizate in discursul sau.

Intr-adevar, reclamantul sustine ca a utilizat, cu ocazia conferintei de presa, modul conditional in fraza „De ce dl [A.P.] (…) ar fi colaborat cu Securitatea?”, iar nu modul indicativ „a colaborat”, astfel cum a retinut Judecatoria. Finalmente, reclamantul observa ca, in conformitate cu dispozitiile Codului de procedura penala, faptul de a acorda cuvantul acuzatului la finalul dezbaterilor nu este un act de procedura facultativ, nefiind lasat la latitudinea instantei si nici macara acuzatului.

Guvernul considera ca, examinand acuzatiile penale aduse reclamantului, instantele nationale au respectat intru totul garantiile de independenta, impartialitate, publicitate si egalitate a armelor. in aceasta privinta, el subliniaza ca, in speta, reclamantul a fost audiat de catre Judecatorie, declaratia sa aflandu-se la dosar. De altfel, avocatul sau a pus concluzii in aparare in cadrul procedurii de recurs. Mai mult, reclamantul a avut posibilitatea de a depune la dosar mijloacele de proba pe care le considera pertinente pentru a-si sustine cauza. De altfel, reclamantul nu a solicitat in cadrul procedurii de recurs prezentarea de probe noi.

Guvernul subliniaza apoi ca Tribunalul Bucuresti s-a raliat in decizia sa interpretarii probelor si motivarii Judecatoriei.

Tribunalul nu a facut decat sa recalifice drept calomniatoare afirmatiile  imputate  reclamantului.  Guvernul  observa,  de asemenea, ca Tribunalul nu si-a motivat decizia doar sau intr-o masura determinanta  pe declaratia  reclamantului,  ci  pe ansamblul probelor din dosar.

Mai mult, Guvernul aminteste ca, potrivit jurisprudentei Curtii, le revine in principal instantelor nationale sa aprecieze probele stranse de catre acestea si relevanta acelora pe care le propun inculpatii, iar caracterul echitabil al unei proceduri trebuie analizat tinand cont de ansamblul acesteia. Guvernul atrage atentia asupra ultimelor modificari ale CPP care obliga instantele de recurs sa il audieze pe inculpat.

2. Aprecierea Curtii

In fata unei instante investite cu solutionarea cailor de atac, avand plenitudine de jurisdictie, art. 6 din Conventie nu garanteaza in mod obligatoriu dreptul la o audiere publica si nici, in cazul in care o asemenea audiere are loc, dreptul de a asista personal la dezbateri.

In schimb, Curtea a stabilit ca, atunci cand o instanta din caile de atac trebuie sa se pronunte intr-o speta asupra aspectelor de fapt si de drept deduse judecatii si sa analizeze in ansamblul  spetei  problema  vinovatiei  sau  nevinovatiei inculpatului, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, sa hotarasca asupra acestor aspecte fara o apreciere directa a declaratiilor facute personal de catre inculpatul care afirma ca nu a comis fapta considerata infractiune.

In speta, Curtea observa mai intai ca nicio parte nu contesta faptul ca reclamantul a fost condamnat de Tribunalul Bucuresti fara a fi audiat personal.

Astfel, pentru a stabili daca a existat o incalcare a art. 6 din Conventie, este necesara examinarea atributiilor Tribunalului si natura problemelor pe care trebuia sa le solutioneze.

In speta, Curtea observa ca, dupa ce a infirmat achitarea pronuntata in prima instanta, Tribunalul Bucuresti a statuat asupra fondului acuzatiilor aduse reclamantului, declarandu-l vinovat de calomnie, fara a-l fi audiat personal, desi acesta era prezent la dezbateri. Mai mult, astfel cum rezulta din dosarul instantei, instanta a omis in acelasi timp sa ii ofere cuvantul la finalul dezbaterilor (a contrario Constantinescu, citata mai sus, paragrafele 27 si 58). Or, in opinia Curtii, pentru a pronunta hotararea, Tribunalul Bucuresti nu s-a limitat sa efectueze o interpretare diferita in drept fata de cea a Judecatoriei in ceea ce priveste ansamblul elementelor obiective, dar chiar a efectuat o noua apreciere a faptelor considerate ca fiind dovedite de prima instanta si le-a reconsiderat, problema care depaseste consideratiile strict juridice.

In acest context,  Curtea estimeaza ca faptul ca reclamantul a fost audiat de Judecatorie nu exonera Tribunalul de obligatia de a-l audia, cu atat mai mult cu cat Judecatoria a dispus achitarea acestuia. in plus, Curtea accentueaza ca nu i s-ar putea reprosa reclamantului o lipsa de interes pentru proces, in conditiile in care acesta a asistat la infatisarile de la Judecatorie, in fata careia si-a sustinut personal cauza, precum si la cele de la Tribunal.

Astfel, Curtea apreciaza ca condamnarea reclamantului, pronuntata fara ca acesta sa fie audiat personal si, mai ales, dupa achitarea de catre Judecatorie este contrara exigentelor unui proces echitabil in sensul art. 6 alin. 1 din Conventie.

In consecinta, a fost incalcata aceasta dispozitie.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 10 din Conventie

Reclamantul sustine ca condamnarea sa penala si civila prin Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucuresti reprezinta o ingerinta disproportionata in libertatea sa de exprimare, ce nu era necesara intr-o societate democratica. El invoca art. 10 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana are dreptul la libertate de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie si de a primi sau a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu impiedica statele sa impuna societatilor de radiodifuziune, cinematografie sau televiziune un regim de autorizare.

Exercitarea acestor libertati ce comporta indatoriri si responsabilitati poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege care, intr-o societate democratica, constituie masuri necesare pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii, a moralei, a reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea informatiilor confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.”

A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. De asemenea, Curtea constata ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

Reclamantul considera ca condamnarea sa penala si civila pentru calomnie constituie o ingerinta in libertatea sa de exprimare, ingerinta care nu raspunde unei nevoi sociale imperioase. El sustine ca si-a exercitat in mod legitim dreptul la libertatea de exprimare prin pronuntarea discursului incriminat, exprimand o apreciere subiectiva a faptelor si aparentelor, formuland judecati de valoare, iar nu certitudini in ceea ce priveste pozitia lui A.P cu privire la deconspirarea fostei politii politice si avand o baza factuala suficienta. Reclamantul arata in acest sens ca discursul sau a fost decent si de buna-credinta.

Reclamantul considera apoi ca motivele invocate de autoritatile nationale pentru a justifica ingerinta nu erau pertinente si suficiente.

Reclamantul subliniaza ca suma pe care a trebuit sa o plateasca lui A.P. cu titlu de daune morale, cumulata cu amenda penala, reprezenta, la momentul faptelor, de peste 30 de ori salariul lunar minim.

Guvernul admite ca Decizia din 29 octombrie 2001 a Tribunalului Bucuresti ar putea fi interpretata drept o ingerinta in dreptul reclamantului la libertatea de exprimare. Totusi, el considera ca este vorba despre o ingerinta prevazuta de lege, si anume art. 206 din Codul penal pentru condamnarea penala si art. 998 si 999 din Codul civil pentru condamnarea civila. In plus, condamnarea avea un scop legitim, si anume protectia reputatiei altora, in speta a lui A.P, care ocupa o functie publica importanta.

2. Aprecierea Curtii

Curtea estimeaza ca condamnarea care face obiectul cauzei reprezinta o „ingerinta” in exercitarea de catre reclamant a dreptului sau la libertatea de exprimare. Aceasta imixtiune incalca art. 10 din Conventie, cu exceptia cazului in care este „prevazuta de lege”, urmareste unul sau mai multe dintre scopurile legitime enumerate in art. 10 alin. 2 si este „necesara, intr-o societate democratica” pentru a le atinge.

a) „Prevazuta de lege”

Curtea observa ca Tribunalul Bucuresti s-a bazat, pentru a ajunge la condamnarea reclamantului, pe art. 206 din Codul penal referitor la calomnie si pe art. 998 din Codul civil ce reglementeaza raspunderea civila delictuala. Astfel, ingerinta era „prevazuta de lege”.

b) „Scop legitim”

Curtea observa ca ingerinta in litigiu urmarea un scop legitim raportat la art. 10 alin. 2 din Conventie, si anume protectia reputatiei altora, in speta cea a domnului A. R, cunoscut drept om de cultura, fost ministru al culturii si al afacerilor externe si fost membru al Colegiului CNSAS.

c) „Necesara intr-o societate democratica”

Curtii ii mai ramane sa verifice daca aceasta ingerinta era „necesara” intr-o societate democratica pentru a atinge scopul legitim urmarit. Ea trimite in aceasta privinta la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenta sa in materie.

In exercitarea puterii sale de control, Curtea nu se poate substitui instantelor interne competente, ci ea trebuie sa verifice prin prisma art. 10 din Conventie hotararile pe care acestea le-au pronuntat in virtutea puterii lor de apreciere. De aici nu rezulta ca ea ar trebui sa se limiteze la a cerceta daca statul parat a utilizat aceasta putere cu buna-credinta, cu grija si in mod rezonabil; Curtea trebuie sa analizeze ingerinta in litigiu in lumina ansamblului cauzei, inclusiv din perspectiva amplorii afirmatiilor imputate reclamantului si a contextului in care acesta le-a emis.

Curtea trebuie sa verifice daca autoritatile interne au asigurat un just echilibru intre, pe de o parte, protectia libertatii de exprimare, consacrata de art. 10 din Conventie, si, pe de alta parte, cea a dreptului la reputatia persoanelor implicate in cauza, care, in calitate de element al vietii private, este protejat de art. 8 din Conventie.

Curtea observa ca, in prezenta cauza, Tribunalul Bucuresti a considerat ca, prin afirmatiile facute cu ocazia unei conferinte de presa, reclamantul l-a expus pe A. P. dispretului public si unor posibile sanctiuni, tinand cont de functiile detinute de acesta.

Este necesar deci sa se examineze, avand in vedere principiile mentionate mai sus, daca motivele invocate de Tribunalul Bucuresti pentru a justifica condamnarea persoanei in cauza erau „pertinente si suficiente”.

Curtea aminteste in aceasta privinta ca art. 10 alin. 2 din Conventie nu permite in niciun fel restrictii aduse libertatii de exprimare in domeniul discursului politic sau al unor probleme de interes general.

Curtea evidentiaza in principal ca discursul incriminat al reclamantului se inscria in contextul special al unei dezbateri de ordin national privind o tema de interes general si extrem de sensibila.

Curtea constata ca reclamantul a avertizat publicul asupra faptului ca el doar exprima anumite indoieli, ca facea o apreciere subiectiva a faptelor si aparentelor cu privire la pozitia lui A.P. in ceea ce priveste problema deconspirarii fostei politii politice. Afirmatiile facute nu erau prezentate ca fiind certitudini.

Mai mult, Curtea constata ca este vorba despre niste afirmatii orale pronuntate cu ocazia unei conferinte de presa, ceea ce l-a lipsit pe reclamant de posibilitatea de a le reformula, reface sau de a le retrage.

Curtea apreciaza apoi ca buna-credinta a reclamantului este de asemenea dovedita de participarea sa la procedura penala indreptata impotriva sa.

Curtea observa ca persoana in cauza a dat dovada de interes pentru proces, prezentandu-se la termenele stabilite de instante in fata Judecatoriei si a Tribunalului. Astfel, el a putut fi audiat personal in procedura din fata Judecatoriei, a putut sa depuna concluzii scrise si sa prezinte, in toate stadiile procedurii, elementele de proba susceptibile sa dovedeasca afirmatiile sale.

In ceea ce priveste caracterul proportional al atingerii dreptului la libertatea de exprimare, Curtea aminteste ca natura si severitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie luate in considerare.

Curtea considera ca ingerinta in libertatea de exprimare a reclamantului nu a fost, in speta, justificata de motive pertinente si suficiente. Astfel, ingerinta nu ar putea fi considerata proportionala si deci „necesara intr-o societate democratica” in sensul art. 10 din Conventie.

In consecinta, a existat o incalcare a acestei dispozitii. III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie.

Art. 41 din Conventie prevede:

„in cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu

Reclamantul a solicitat 5.500 RON cu titlu de prejudiciu material, suma care reprezinta cuantumul amenzii penale si al daunelor morale platite partii vatamate ca urmare a condamnarii.

El considera ca aceasta suma ar trebui reevaluata luand in considerare evolutia salariului mediu intre data platii acestor sume (2002) si anul 2009. El a solicitat, de asemenea, 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a sustinut ca sumele platite de catre reclamant ca urmare a condamnarii sale trebuie reevaluate tinand cont de metodele Institutului National de Statistica. Astfel, el a estimat ca sumele reactualizate se ridica la 2.222 EUR. Acesta a sustinut, de asemenea, ca legatura de cauzalitate intre prejudiciul moral invocat si suma solicitata sub acest aspect nu a fost dovedita si ca o eventuala constatare a incalcarii ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral pretins de reclamant.

Curtea observa ca baza care trebuie retinuta pentru acordarea unei reparatii echitabile rezida, in speta, in faptul ca reclamantul nu a beneficiat de o procedura echitabila si in ingerinta disproportionata in dreptul sau la libertatea de exprimare, ca urmare a condamnarii sale pentru calomnie.

Curtea constata ca reclamantul a platit atat amenda penala, cat si daunele morale acordate ca urmare a condamnarii sale.

Prin urmare, avand in vedere ansamblul elementelor prezentate de catre parti in aceasta privinta, Curtea acorda reclamantului 3.500 EUR cu titlu de prejudiciu material.

Mai mult, Curtea considera ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Statuand in echitate, astfel cum dispune art. 41 din Conventie, acorda reclamantului 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecata

Reclamantul a solicitat in acelasi timp 38 EUR pentru costurile si cheltuielile implicate de procedurile interne si 5.000 RON, aproximativ 1.180 EUR, pentru cele din fata Curtii El a transmis documente justificative pentru o parte dintre aceste sume.

Guvernul a remarcat ca reclamantul nu a transmis Curtii niciun document justificativ cu privire la suma de 5.000 RON.

Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine restituirea costurilor si cheltuielilor decat in masura in care s-a stabilit caracterul  real,  necesar si  rezonabil al cuantumului acestora. in speta, tinand cont de documentele aflate la dispozitia sa, precum si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila suma de 1.180 EUR, care include toate costurile si cheltuielile, si o acorda reclamantului.

C. Dobanzi moratorii

Curtea considera potrivit ca rata dobanzilor moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU  ACESTE  MOTIVE, in unanimitate,

CURTEA

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a existat o incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie;
3. hotaraste ca a existat o incalcare a art. 10 din Conventie;
4. hotaraste:

a) ca statul parat sa ii plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, in conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, suma de 3.500 euro pentru prejudiciul material, 5.000 euro pentru prejudiciul moral si 1.180 euro pentru costuri si cheltuieli, sume ce vor fi convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii, plus orice suma care ar putea fi datorata cu titlu de impozit;
b) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, valabila in aceasta perioada si majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de reparatie echitabila pentru restul pretentiilor.

Decizia CEDO in cauza Andreescu c. Romania a fost comentata de Lector univ. dr. Radu Chirita in Curierul Judiciar nr. 6/2010.

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close