CEDO. Cauza Stefanica si altii impotriva Romaniei

In Monitorul Oficial nr. 175/2011 s-a publicat hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 2 noiembrie 2010 in cauza  Stefanica si altii impotriva Romaniei, in care Statul roman a fost condamnat pentru incalcarea principiului securitatii raporturilor juridice.

La originea cauzei se afla Cererea nr. 38.155/02 indreptata impotriva Romaniei, prin care 18 cetateni ai acestui stat (reclamantii), ale caror date personale sunt prezentate in anexa la prezenta hotarare (anexa), au sesizat Curtea la data de 7 octombrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia). 2 dintre reclamanti au decedat dupa introducerea cererii la Curte, iar mostenitorii acestora si-au exprimat intentia de a continua procedura.

Reclamantii s-au plans de jurisprudenta contradictorie a tribunalelor din Romania in ceea ce priveste acordarea platilor compensatorii in cazul concedierii colective de la aceeasi banca de stat.

IN FAPT

Circumstantele cauzei

Toti reclamantii sunt cetateni romani.

Toti reclamantii sunt fosti angajati ai bancii B., banca supusa unui proces complex de restructurare a companiilor de stat din Romania, care a presupus concedieri colective.

Concedierea colectiva a angajatilor bancii B. a avut loc in diferite etape intre septembrie 1998 si octombrie 1999. Aceasta a afectat sute de persoane din Romania care lucrau fie in sediul central, fie in filialele locale ale bancii, dupa cum urmeaza: 632 de persoane au fost concediate in septembrie 1998, 70 de persoane au fost concediate in februarie 1999 si 725 de persoane au fost concediate in mai 1999. Nu sunt disponibile cifre exacte cu privire la situatia finala a procesului de concediere. Din dosar reiese ca reclamantii au fost concediati in perioada septembrie 1998–octombrie 1999.

Reclamantii au facut mai multe incercari in vederea primirii sumelor compensatorii pentru concedierea colectiva de la Agentia pentru Ocupare si Formare Profesionala a Municipiului Bucuresti, agentie de stat responsabila cu achitarea acestor plati, dar nu au avut succes.

La 3 decembrie 2000, reclamantii au introdus o actiune impotriva agentiei pentru a li se acorda platile compensatorii. Acestia au sustinut ca, in conformitate cu legislatia aplicabila, drepturile lor au luat nastere la data incetarii contractelor lor. Faptul ca banca B. nu a prezentat agentiei lista persoanelor ale caror contracte au incetat nu le poate fi imputat angajatilor. In plus, la nivelul judecatoriei respective din Bucuresti si al instantelor superioare din tara exista o jurisprudenta constanta in sensul admiterii actiunilor formulate de alti fosti angajati aflati intr-o situatie similara.

Prin Sentinta din 9 august 2001, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis cererea reclamantilor. Aceasta a stabilit ca banca B. a prezentat agentiei municipale doar o lista a persoanelor concediate dupa 8 octombrie 1999 si nu a trimis lista persoanelor concediate inainte de aceasta data, chiar daca faceau parte din acelasi proces de concediere colectiva. Instanta a considerat ca acest fapt a dat nastere unor inegalitati fata de persoanele concediate.

Admitand recursul introdus de agentie, prin Decizia irevocabila din 25 martie 2002 (redactata la 1 iulie 2002), Tribunalul Bucuresti a casat hotararea judecatoriei si a concluzionat ca reclamantii nu indeplineau cerintele pentru a primi platile compensatorii.

Reclamantii au solicitat procurorului general sa promoveze un recurs in anulare impotriva deciziei irevocabile de mai sus, invocand, inter alia, existenta unor hotarari definitive contrare ce privesc alti fosti angajati care se aflau in aceeasi situatie ca si ei, si anume cei concediati inainte de octombrie 1999. Cererile lor au fost respinse.

IN DREPT

In baza art. 6 §1, a art. 2 §1 si a art. 13 si 17 din Conventie, reclamantii s-au plans ca respingerea cererii lor de Tribunalul Bucuresti era contrara solutiei pronuntate in mod definitiv de alte tribunale si ca au fost astfel privati de platile compensatorii la care aveau dreptul. De asemenea, acestia s-au plans ca instantele interne nu au fost impartiale sau independente si au pronuntat o hotarare eronata in cauza lor.

Curtea este suverana in a face incadrarea juridica a faptelor ce sunt deduse judecatii, nefiind tinuta de incadrarea juridica facuta de catre parti sau de catre Guvern. Un capat de cerere se caracterizeaza prin faptele pretinse, si nu doar prin temeiurile sau argumentele juridice invocate. Avand in vedere acest lucru, Curtea considera ca cererile reclamantului vor fi examinate in temeiul art. 6 §1 din Conventie si al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, coroborat cu art. 14 din Conventie.

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 §1 din Conventie

Reclamantii s-au plans ca instantele interne au adoptat solutii contradictorii in probleme legale similare. Dispozitiile relevante ale art. 6 §1 sunt redactate dupa cum urmeaza:

„Orice persoana are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil […], de catre o instanta […], care va hotari […] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil […].“

A. Cu privire la admisibilitate

Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 §1 din Conventie. De asemenea, Curtea constata ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele partilor

Guvernul considera ca jurisprudenta contradictorie in cadrul unui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instante avand o competenta teritoriala determinata nu este in sine incompatibila cu cerintele art. 6 §1. Potrivit acestuia, reclamantii nu au dovedit ca jurisprudenta divergenta este adoptata in mod consecvent la nivel national sau de instantele superioare si au prezentat doar un numar limitat de exemple de hotarari divergente.

In continuare, Guvernul subliniaza ca, spre deosebire de situatia de fapt din Cauza Beian impotriva Romaniei (nr. 1) [nr. 30.658/05, CEDO 2007-XIII (extrase)], jurisprudenta divergenta in prezenta cauza nu provine de la instanta superioara. Acesta considera ca era de competenta instantelor nationale sa interpreteze legea si ca, in absenta unei hotarari a Curtii Supreme de Justitie destinate sa creeze o practica unitara, existenta unor interpretari diferite ale dispozitiilor legale aplicabile nu incalca principiul securitatii raporturilor juridice.

In ceea ce priveste Hotararea pronuntata de Curtea Suprema de Justitie la data de 1 octombrie 2003, Guvernul observa ca aceasta nu era destinata unificarii practicii instantelor inferioare, ci se referea la o anumita cauza. Totusi, acesta a atras atentia asupra faptului ca, la momentul respectiv, dreptul intern prevedea o solutie in cazul jurisprudentei divergente, si anume un recurs in interesul legii (a se vedea supra, paragraful 20).

Reclamantii au contestat argumentul Guvernului si au reiterat ca in cauze similare cu cea a lor s-au pronuntat hotarari definitive contradictorii.

2. Motivarea Curtii

Curtea observa ca a concluzionat anterior ca anumite divergente in interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricarui sistem judiciar care, asemenea celui din Romania, se bazeaza pe un ansamblu de instante de fond si de recurs avand o competenta teritoriala determinata Aceasta concluzie a fost pronuntata in raport cu sistemele juridice care includ o curte suprema, al carei rol precis era acela de a solutiona contradictiile dintre deciziile instantelor inferioare.

Curtea observa ca prezenta cauza se refera la o problema legala ce ii afecteaza pe fostii angajati ai bancii B. care au facut parte din acelasi proces de concediere colectiva.

Curtea considera ca, de indata ce un stat adopta o solutie pentru a reglementa concedierea colectiva a sute de persoane de la companiile de stat, aceasta trebuie pusa in aplicare cu claritate si coerenta rezonabila in scopul evitarii, pe cat posibil, a incertitudinii si a ambiguitatii pentru persoanele interesate de masurile de punere in aplicare a acesteia. In acest context, ar trebui sa se sublinieze ca incertitudinea – fie ea legislativa, administrativa sau rezultata din practicile aplicate de catre autoritati – este un factor important care trebuie luat in considerare in evaluarea conduitei statului.

Curtea observa ca hotararile judecatoresti aplicabile in prezenta cauza care privesc dreptul la plati compensatorii se aplica si persoanelor aflate intr-o situatie similara, si anume persoanelor concediate din diferite filiale ale aceleiasi companii, inainte de octombrie 1999, pe care angajatorul lor le-a privat de dreptul la plati compensatorii. Intrucat nu au fost considerate de companie ca fiind vizate de concedierea colectiva, persoanele respective nu au fost implicate nici in procedurile premergatoare concedierii. In plus, potrivit Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 98/1999, pentru a beneficia de asistenta premergatoare concedierii, trebuia ca numele acestora sa fie trimise agentiilor responsabile cu prestarea acestor servicii. Astfel cum reiese din diversele hotarari depuse in cauza, angajatorul nu a trimis agentiilor listele cu persoanele concediate inainte de octombrie 1999.

De asemenea, Curtea observa ca, desi a fost respinsa actiunea in justitie a reclamantilor pentru plati compensatorii, in hotararile definitive ale mai multor instante s-a recunoscut dreptul la efectuarea acestor plati in favoarea persoanelor aflate in situatii similare. Aceste hotarari contradictorii indica o abordare divergenta a instantelor interne in ceea ce priveste interpretarea conditiilor prevazute de lege pentru acordarea platilor compensatorii, in ciuda situatiilor factuale similare.

Fara sa considere necesar sa se pronunte cu privire la solutia ce ar fi trebuit sa fie data actiunii reclamantilor (a se vedea, mutatis mutandis, Vin?i? si altii impotriva Serbiei, nr. 44.698/06 si urm. par. 56, 1 decembrie 2009), Curtea apreciaza ca diversitatea interpretarilor dreptului intern din partea diferitelor tribunale care se pronunta in calitate de ultima instanta a condus la o incertitudine judiciara in solutionarea unor pretentii civile similare.

Curtea considera necesara analizarea aprofundata a argumentului Guvernului, conform caruia exista un mecanism care sa asigure interpretarea uniforma a legii aplicabile. In acest sens, Curtea observa ca tribunalele erau competente sa se pronunte ca ultima instanta si, in consecinta, Curtea Suprema de Justitie nu putea interveni in solutionarea cauzelor in cadrul procedurilor ordinare.

Reclamantii au solicitat procurorului general sa introduca una dintre cele doua cai extraordinare de atac si ambele cereri au fost respinse. In acelasi timp, o cerere a altor persoane a fost admisa si s-a finalizat printr-o solutie favorabila pentru persoanele implicate (a se vedea supra, paragraful 17). Decizia pronuntata de Curtea Suprema de Justitie in aceste proceduri extraordinare se referea la aplicarea specifica a legii in cauza respectiva si nu era destinata sa uniformizeze interpretarile contradictorii ale legislatiei nationale.

Curtea recunoaste ca aprecierea faptelor unei cauze de catre o instanta inferioara si evaluarea facuta de aceasta cu privire la dovezile existente pot conduce la rezultate diferite pentru parti cu plangeri foarte asemanatoare. Aceasta realitate nu incalca in sine principiul securitatii raporturilor juridice.

Totusi, atunci cand exista divergente cu privire la aplicarea unor dispozitii legale in esenta similare in cazul persoanelor aflate in grupuri aproape identice, apare o problema in privinta securitatii raporturilor juridice. Aceasta a fost situatia si in aceasta cauza.

In lumina consideratiilor precedente, Curtea concluzioneaza ca, in absenta unui remediu care sa rezolve aceste divergente, solutionarea diferita a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate in situatii similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie sa fi diminuat increderea publicului in actul de justitie, aceasta incredere fiind cu certitudine o componenta esentiala a statului de drept (a se vedea mutatis mutandis, Vin?i?, citata anterior, paragraful 56). Incertitudinea juridica in cauza i-a privat pe reclamanti de un proces echitabil.

Prin urmare, a fost incalcat art. 6 §1 in aceasta privinta.

Avand in vedere constatarea anterioara, Curtea considera ca nu este necesar sa se continue examinarea celorlalte capete de cerere in temeiul art. 6 §1 din Conventie.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, coroborat cu art. 14 din Conventie

In esenta, reclamantii s-au plans, in temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, coroborat cu art. 14 din Conventie, ca au fost privati de platile compensatorii, in timp ce alte persoane aflate in situatii similare cu ale lor au primit platile respective.

Avand in vedere constatarile de la paragraful 39 mentionat anterior, Curtea considera ca nu este necesar sa mai examineze aceste capete de cerere.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

Art. 41 din Conventie prevede:

„Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.“

A. Prejudiciu

Cu privire la prejudiciul material, reclamantii au solicitat impreuna 198.000 euro (EUR), suma corespunzatoare valorii platilor compensatorii la care acestia considerau ca au dreptul, suma actualizata in raport cu rata inflatiei.

In primul rand, Curtea a precizat ca o hotarare in care se constata o incalcare impune statului parat obligatia legala de a pune capat acestei incalcari si de a acorda o reparatie pentru consecintele acesteia, astfel incat sa se restabileasca pe cat posibil situatia existenta inainte de incalcare.

Avand in vedere incalcarea constatata in prezenta cauza si motivele care au stat la baza acesteia, precum si la dispozitiile art. 322 pct. 9 al Codului de procedura civila si tinand seama de principiul subsidiaritatii, Curtea considera ca pretentiile reclamantilor trebuie respinse.

De asemenea, reclamantii au solicitat 90.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. Guvernul a considerat aceasta suma excesiva in lumina jurisprudentei Curtii in cauze similare.

Curtea considera ca reclamantii au suferit cu certitudine un prejudiciu moral in urma incalcarii dreptului lor la un proces echitabil. Pronuntandu-se in echitate, Curtea acorda fiecarui reclamant 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

B. Cheltuieli de judecata

Reclamantii au solicitat suma de 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecata. In acest sens, reclamantii au prezentat o lista detaliata care includea redactarea documentelor legale prezentate Curtii si autoritatilor interne prin care s-a solicitat promovarea unei cai extraordinare de atac. De asemenea, acestia au prezentat facturi pentru serviciile de traducere (observatii si hotarari judecatoresti pronuntate in cauze similare) in valoare de aproximativ 750 EUR.

Guvernul a considerat pretentiile acestora excesive si a contestat justificarea sumelor solicitate ca asistenta juridica pentru procedurile interne extraordinare si pentru serviciile de traducere.

In conformitate cu jurisprudenta Curtii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecata numai in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora.

In speta, tinand seama de documentele pe care le detine si de criteriile mentionate mai sus, Curtea considera rezonabila acordarea sumei de 40 EUR fiecarui reclamant pentru cheltuielile de judecata, plus orice alta suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit de catre acestia.

C. Dobanzi moratorii

Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA:

1. declara admisibil capatul de cerere intemeiat pe art. 6 §1 in ceea ce priveste insecuritatea raporturilor juridice;
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 §1 din Conventie in ceea ce priveste incalcarea principiului securitatii raporturilor juridice;
3. hotaraste ca nu este necesar sa se examineze admisibilitatea sau fondul celorlalte capete de cerere;
4. hotaraste:
a) ca statul parat sa plateasca fiecarui reclamant, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 §2 din Conventie, urmatoarele sume care trebuie convertite in moneda nationala a statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:

(i) 3.000 EUR (trei mii de euro) pentru prejudiciul moral, plus orice alta suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
(ii) 40 EUR (patruzeci de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecata;

b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile in rest.

ANEXA

Nr.	Numele si prenumele	Data nasterii	Domiciliul
1.	Mariana Stefanica	1957	Bucuresti
2.	Aurora Vasile	1969	Bucuresti
3.	Dorina Iliuta	1954	Bucuresti
4.	Emilia-Mihaela Florescu	1953	Bucuresti
5.	Diana Nicula	1969	Bucuresti
6.	Cristiana Curutchi	1970	Bucuresti
7.	Mariana Damian	1961	Bucuresti
8.	Magdalena Dinu (Grecu, inainte de divort)	1967	Bucuresti
9.	Carmen Gabriela Lintoiu	1965	Bucuresti
10.	Ioana Oancea (decedata),	1952	Bucuresti
	prin mostenitoarea Laura Madalina Oancea	1983	Bucuresti
11.	Adrian Cosmin Bratosin	1973	Bucuresti
12.	Elena Cristina Badea	1969	Bucuresti
13.	Irina-Magda Bejenaru	1968	Bucuresti
14.	Maria Magdalena Trif	1975	Bucuresti
15.	Valeria Stamate (decedata),	1948	Bucuresti
	prin mostenitorul Tudor Dan Stamate	1980	Bucuresti
16.	Melania-Aurelia Stan	1969	Bucuresti
17.	Lizette Dumitrescu	1967	Bucuresti
18.	Simona-Gabriela Voineagu	1968	Bucuresti