Dreptul civil comercial

Prof.univ.dr. Gheorghe Piperea

Daca ne-am increde in Legea de punere in aplicare a Noului Cod civil, am putea spune ca din 1 octombrie 2011 vom avea un nou Cod civil, vechiul Cod civil (denumit in Legea de punere in aplicare Codul civil de la 1864) si Codul comercial urmand a intra in istorie.

Din pacate, realitatea normativa, mai ales Legea de punere in aplicare in sine, impiedica o astfel de concluzie. Daca este adevarat ca vechiul Cod civil se abroga, este tot atat de adevarat ca el va supravietui mult timp de-acum incolo, intrucat, in materie de contracte, de exemplu, el urmeaza sa ultractiveze. Art. 102 alin. (1) din Legea de punere in aplicare dispune ca incheierea, interpretarea, efectele, executarea si incetarea contractului sunt supuse legii in vigoare la data la care contractul a fost incheiat. Adica, un contract incheiat inainte de 1 octombrie 2011 va fi supus in continuare vechiului Cod civil, chiar daca efectele sale se vor produce sau resimti si dupa intrarea in vigoare a Noului Cod civil. Un contract pe termen lung, asa cum sunt, spre exemplu, contractele de furnizare de utilitati sau contractele de credit ipotecar, va fi in continuare reglementat de vechiul Cod civil, chiar daca el va expira peste 25 de ani. In afara de dificultatile de aplicare in paralel a doua reglementari destul de diferite intre ele, poate sa apara si o discriminare nepermisa intre doua categorii de participanti la raporturile juridice civile aflati in situatii identice. Un consumator de utilitati sau de produse bancare, spre exemplu, care a incheiat un contract inainte de 1 octombrie 2011, va fi frustrat de dreptul de a invoca, sa zicem, impreviziunea reglementata de art. 1271 din Noul Cod civil, in timp ce un consumator ce va fi avut sansa incheierii unui contract de aceeasi natura dupa 1 octombrie 2011, va avea acest drept. De aici potentialul unor atacuri la Curtea Constitutionala a noilor dispozitii (in esenta lor laudabile). Ultractivitatea legii este tot atat de periculoasa ca si retroactivitatea. De aceea nu ar trebui sa surprinda pe nimeni faptul ca Noul Cod civil isi va incepe existenta printr-o excursie nedorita la Curtea Constitutionala.

Dar si parti din Codul comercial vor supravietui, cel putin o vreme. Unele texte, cum sunt cele relative la probele in materie comerciala, la masurile asiguratorii si la prescriptie vor ramane in vigoare pana la data punerii in aplicare a Noului Cod de procedura civila. Iar textele relative la dreptul maritim vor ramane in vigoare pana la adoptarea unui prezumtiv Cod maritim. Este greu de spus cum se va numi dupa 1 octombrie 2011 aceasta parte ramasa vie dintr-un Cod abrogat (adica oficial decedat): Codul comercial, Codul comercial astfel cum a fost pastrat in vigoare de Legea de punere in aplicare a Noului Cod civil sau Codul maritim? Sau ce natura juridica vor avea raporturile juridice rezultate din actele si faptele generate de aplicarea in continuare a acestei parti supravietuitoare din Codul comercial: raporturi comerciale, maritime, civile etc.?

Probabil ca practica ne va lamuri asupra modului de aplicare a acestor Coduri de tip Voldemort, caci este evident ca spiritul acestor doua vechi si laudabile Coduri va dainui intr-o multitudine de horcrux-uri.

Din modul in care este redactat primul alineat al art. 3 rezulta ca Noul Cod civil se aplica profesionistilor in mod direct si nu doar in subsidiar ori in completare, ca norma de drept comun. Aparent, dualitatea dreptului privat (dreptul civil este dreptul comun pentru dreptul comercial, dar cele doua categorii de norme sunt ramuri autonome ale dreptului) este abandonata de legiuitorul roman incepand cu data de 1 octombrie 2011. Ar aparea ca dreptul comercial – ca, de altfel, si dreptul familiei – va fi fiind inglobat in dreptul civil. In acest fel, dreptul civil nu va mai fi fost ceea ce in mod traditional intelegem prin acest termen (un drept al particularilor si al averilor statice), ci un drept privat unitar, care vizeaza si activitatile profesionistilor de creare a bunurilor si valorilor si de circularizare a acestora. Dar este dreptul comercial aneantizat in acest fel? Consider ca o astfel de concluzie ar fi pripita, caci o serie de argumente, unele faptice si economice, altele juridice sau normative, ne conduc indubitabil catre o alta concluzie.

Realitatea normativa ne impune sa observam ca:

(i) Constitutia declara ca statul asigura libertatea comertului si protejeaza concurenta loiala [art. 134 alin. (2) lit. a)]; libertatea comertului inseamna nu doar eliminarea barierelor in exercitarea comertului, ci implica si libertatea profesionistului – comerciant de a-si alege profesia, de a contracta sau nu ori de a-si alege partenerul contractual;
(ii) sunt inca in vigoare legi speciale care contin particula „comercial” sau se refera la „comercianti”: Legea societatilor comerciale, legislatia concurentei, legislatia protectiei consumatorilor, legislatia bancara, legislatia asigurarilor, dreptul transporturilor, legislatia insolventei;
(iii) registrul comertului este constituit si gestionat, in general, pentru comercianti, care sunt obligati sa se inscrie in acest registru fie pentru valabila constituire (persoane juridice), fie pentru autorizarea exercitiului comertului (persoane fizice) si a exploatarii intreprinderii sau functionarii;
(iv) contractele incheiate de profesionisti in activitatea lor curenta, in exploatarea unei intreprinderi – pe care le-am putea denumi „contracte profesionale” – au un specific aparte fata de contractele civile traditionale (clasice); primele presupun continuitate, secundele sunt sporadice, ocazionale;
(v) in activitatea profesionistilor sunt aplicabile, ca norme contractuale sau ca norme similare legilor, uzantele comerciale sau profesionale; uzantele cinstite ale comerciantilor, spre exemplu, sunt limite ale activitatilor acestora, dincolo de care comerciantii pot fi sanctionati pentru concurenta neloiala sau pentru incalcarea drepturilor consumatorilor, iar contractele in care sunt implicati comerciantii pot fi sanctionate cu nulitatea absoluta pentru incalcarea uzantelor comerciale cinstite;
(vi) in activitatile profesionistilor foarte multe contracte sunt nenumite (nereglementate prin lege sau uzuri normative); acestor contracte li se aplica nu legea, ci uzantele, iar in lipsa dispozitiile legale relative la situatii juridice similare ori, daca nici acestea din urma nu exista, principiile generale ale dreptului[1].

Noul Cod civil reglementeaza unitar doar obligatiile (inclusiv contractele), nu si statutul comerciantilor sau al altor categorii de profesionisti, care ramane reglementat prin legi speciale, cum ar fi, spre exemplu, Legea societatilor comerciale, Legea registrului comertului, legislatia cooperatista, O.U.G. nr. 44/2008 privind persoanele fizice autorizate si intreprinderile individuale si familiale etc.

Profesionistul si intreprinderea, cele doua notiuni tehnice care ar urma sa inlocuiasca faptul de comert si comerciantul, nu sunt definiti, desi nevoia unor definitii era mai mult decat evidenta, intrucat este necesar sa stim ce este profesionistul in raport de simplul particular si ce este intreprinderea, in raport de simpla activitate, oricare ar fi ea.

Conform art. 3 alin. (2)-(3) din Noul Cod civil, profesionistul este cel care exploateaza o intreprindere, iar exploatarea unei intreprinderi inseamna exercitiul sistematic al unei activitati de productie, comert sau prestari de servicii, indiferent daca se urmareste sau nu un scop lucrativ. Asadar, suntem intr-un cerc vicios in care profesionistul in sine nu este definit, ci el este identificat prin raportare la exploatarea intreprinderii (el nu este identic cu titularul intreprinderii; profesionistul este cel care exploateaza o intreprindere, de unde concluzia ca si altcineva decat titularul intreprinderii o poate exploata), iar intreprinderea este omisa, fiind definita exploatarea acesteia, fara a se sti, totusi, cu exactitate, ce este intreprinderea in sensul Noului Cod civil. In conceptia mea, profesionistul este in raport cu simplul particular, o persoana care: (i) exercita o activitate, in mod continuu, asumandu-si un risc; (ii) este supus unei inmatriculari, autorizari, inscrieri in registre publice s.a.m.d., pentru opozabilitate fata de tert si pentru protectia intereselor acestora si (iii) are un patrimoniu de afectatiune. Intreprinderea, in schimb, in conceptia mea, inseamna o afacere organizata, adica o activitate sistematica de productie, comert sau prestari de servicii organizata de intreprinzator pe risc economic propriu.

Profesionistul nu se confunda cu comerciantul, intrucat ar insemna sa se confunde genul cu specia. Profesionist, in sensul art. 8 alin. (1) din Legea de punere in aplicare, inseamna comerciant, intreprinzator, operator economic, precum si orice alta persoana autorizata sa desfasoare activitati economice sau profesionale (inclusiv profesii liberale). Comerciantul nu este identic cu profesionistul, ci este doar o specie de profesionist. De aceea, nu toti profesionistii pot fi supusi, spre exemplu, procedurii insolventei, ci, de lege lata, doar profesionistii care au si calitatea de comerciant. De altfel, unele profesii liberale sunt excluse de la insolventa prin faptul ca membrii acestor profesii nu pot fi – prin incidenta regulilor care le reglementeaza activitatea – comercianti sau nu pot derula direct operatiuni de comert. Asa este cazul avocatilor sau notarilor. Doua chestiuni delicate de interpretare si aplicare a legii insolventei se vor pune in legatura cu ceilalti profesionisti supusi inregistrarii in registrul comertului (si care sunt autorizati sa functioneze chiar prin inscrierea in registrul comertului), altii decat comerciantii. Art. 6 din Legea de punere in aplicare dispune ca referirile din legi la termenul „comerciant” se considera a fi facute la persoanele fizice sau juridice supuse inregistrarii (nu efectiv inscrise, n.n.) in registrul comertului. Deci, comerciant inseamna nu numai ceea ce in mod obisnuit intelegem prin acest termen, ci si persoanele fizice autorizate, intreprinzatorul individual sau cel familial care sunt supuse obligatiei de inscriere in registrul comertului pentru a putea functiona ca atare. Or, un medic, un consultant fiscal, un evaluator etc. sunt sau pot fi persoane fizice supuse inscrierii ori chiar inscrise in registrul comertului, fara sa fie implicit comercianti si fara sa fie titulari ai unei intreprinderi. Persoane fizice autorizate sunt nu numai comerciantii, ci si, spre exemplu, taximetristii, bloggerii, free-lanceri, cantaretii, ziaristii si cei care in general incaseaza venituri din cesiuni de drepturi de autor. De aici posibila concluzie ca si acestor profesionisti li se va aplica procedura insolventei, desi, de lege lata, mai precis pana la intrarea in vigoare a Noului Cod civil, ei sunt exclusi de la aplicabilitatea acestei proceduri. In alta ordine de idei, se observa ca nu poate fi calificat comerciant decat acea persoana care este supusa inscrierii in registrul comertului.
Chiar neinscrisa inca in registrul comertului, persoana fizica ce exercita pe risc economic propriu un comert sau o activitate de productie ori de prestare de servicii, poate fi calificata comerciant, pentru ca este in continuare supusa inregistrarii in registrul comertului. Situatia este similara in cazul unei societati neregulat constituite. Ambele entitati, fiind calificabile drept comerciant, pot fi supuse procedurii insolventei. De altfel, insasi art. 3 din Noul Cod civil permite concluzia ca si o entitate colectiva fara personalitate juridica poate fi un profesionist, daca exploateaza o intreprindere. In aceasta situatie poate fi o societate simpla, o societate neregulat constituita sau un grup de societati care, desi nu au personalitate juridica, pot fi calificati comercianti in sensul art. 6 din Legea de punere in aplicare, daca sunt supuse inscrierii in registrul comertului. Desigur, procedura insolventei poate fi un avantaj (cel aflat in insolventa este sub protectia tribunalului), ceea ce va ridica problema discriminarii pozitive fata de alte profesii liberale care sunt excluse prin lege de la acest beneficiu, precum si fata de simplii particulari care se pot afla si ei in situatie de supraindatoare, dar si un dezavantaj (comerciantul persoana fizica nu are acces la reorganizare judiciara, ci doar la faliment in procedura simplificata[2]).

Desi, in genere, „comerciant” in sensul Legii de punere in aplicare inseamna persoana fizica sau juridica supusa inregistrarii in registrul comertului, totusi termenul de „comerciant” are alt sens in legislatia protectiei consumatorului si in Legea pomiculturii[3]. Este ceea ce dispune in mod expres Legea de punere in aplicare a Noului Cod civil in art. 6 alin. (2). Ma intreb daca regula de tehnica legislativa dupa care un termen juridic are acelasi sens in cuprinsul unui act normativ a fost in atentia redactorilor Legii de punere in aplicare. De altfel, ca tehnica legislativa, aceasta lege nu exceleaza, intrucat in incercarea de a inlocui in toata legislatia actuala notiunile (precise si verificate in peste 150 de ani de practica juridica) de fapt de comert si comerciant, au fost introduse in Cod si in intreaga legislatie notiuni juridice atat de imprecise, cum sunt cele descrise mai sus. Ca si termenul de „comerciant”, care are doua sensuri destul de diferite in cuprinsul aceluiasi articol de lege, si cel de „act sau fapt de comert” este in suferinta, el fiind inlocuit cu sintagma nu prea clara de „activitati de productie, comert sau prestari de servicii”. In plus, nici in acest domeniu Legea de punere in aplicare nu este consecventa, intrucat notiunea de „acte si fapte de comert” din art. 1 din Legea societatilor comerciale a fost inlocuita nu cu sintagma „activitati de productie, comert si prestari de servicii”, cum ne-am fi asteptat, ci cu sintagma „activitati cu scop lucrativ”. Pentru lamurire, a se observa ca acest art. 1 din Legea societatilor comerciale „suna”, conform Legii de punere in aplicare, dupa cum urmeaza: „in vederea desfasurarii de activitati cu scop lucrativ, persoanele fizice si cele juridice se pot asocia…” Asadar, notiunea clara de fapte de comert, care era oricum inlocuita cu cea de „activitati de productie, comert sau servicii”, mult mai vaga, este inlocuita in cuprinsul Legii societatilor comerciale cu vechea denumire a afacerilor din Decretul nr. 54/1990 privind activitatile cu scop lucrativ emis de CPUN (Consiliu Provizoriu de Uniune Nationala)! Ne-am intors de unde am plecat, in 1990, cand inca nu stiam ce inseamna comert sau eram pur si simplu tematori ori pudibonzi si refuzam oficial sa denumim „activitatile cu scop lucrativ” pur si simplu afaceri.

Cu toate aceste eforturi de unificare a dreptului privat, insasi Legea de punere in aplicare accepta ca exista inca activitati de comert, alaturi de cele de productie si cele de prestari de servicii. Textul nefacand referire la activitati comerciale (sintagma care, in sens juridic, cuprinde productia, comertul si prestarile de servicii), ci la activitati de comert, s-ar putea trage concluzia ca este vorba de sensul economic care se da notiunii de comert, adica de circulatie a marfurilor si a valorilor (sectorul secundar al economiei). Dar toate aceste activitati – productie, comert, prestari de servicii – au ca element comun crearea de valoare adaugata, adica de bunuri, produse sau servicii si de plusvaloare. Din definitia exploatarii intreprinderii pe care o emite art. 3 alin. (3) din Noul Cod civil rezulta ca aceste activitati pot constitui „exploatarea unei intreprinderi” indiferent daca sunt ghidate de un scop lucrativ sau nelucrativ. Bunurile si valorile originare, care exista (resurse naturale sau umane) sau se creeaza natural (in agricultura sau in creatia intelectuala, de exemplu) capata plus-valoare in procesul de productie, comert sau prestari de servicii. De aici si consecinta, pe plan fiscal, a aplicarii taxei pe valoare adaugata (TVA) in cazul activitatilor comerciale, taxa care este inaplicabila in cazul bunurilor sau valorilor originare. Practic, ceea ce se intampla in derularea activitatii de comert, se intampla si in derularea activitatii de productie sau de prestari de servicii, adica se adauga plus-valoare bunurilor si valorilor prelucrate. De aceea, deosebirea intre „activitati comerciale” si „activitati de productie, comert si de prestari de servicii” este doar terminologica. Asa fiind, inseamna ca insasi Legea de punere in aplicare admite implicit ca exista un pachet consistent de relatii juridice comerciale care sunt reglementate in Codul civil.

Asadar, dreptul comercial (mai precis obligatiile si contractele generate de activitatile de productie, comert si de prestari de servicii) subzista in Noul Cod civil. Ma intreb ce calificare juridica si terminologica ar putea primi raporturile juridice care rezulta din aceste activitati: sunt ele raporturi juridice civile, in genere, dar comerciale (de afaceri), ca specie? Daca ar fi asa, inseamna ca dreptul civil, in noua sa haina legala, este genul, iar dreptul activitatilor de productie, comert si prestari de servicii (activitati profesionale, afaceri) este specia. O specie pe care am putea sa o denumim drept civil comercial, pentru a putea opera distinctia terminologica fata de restul dreptului civil, care se aplica exclusiv simplilor particulari, in relatiile dintre acestia.

Un drept civil care sa inglobeze tot ceea ce inseamna drept privat ar trebui impartit, asadar, in doua categorii: (i) dreptul civil al simplilor particulari, in care se pot include toate raporturile juridice de dreptul familiei, persoana si de starea civila, precum si contractele care se incheie doar intre simpli particulari si (ii) dreptul civil comercial (dreptul activitatilor profesionale, dreptul afacerilor), adica cea mai mare parte a dreptului civil, care este dreptul pe care il practica profesionistii, dintre care cei mai importanti si ca volum si ca valoare sunt comerciantii (acei comercianti despre care ni se vorbeste in termenii incoerenti mai sus criticati).

Ca volum, aceasta „specie” a dreptului civil pe care am denumit-o drept civil comercial, acapareaza majoritatea absoluta a raporturilor juridice „civile”, in timp ce cealalta specie – dreptul civil, altul decat dreptul activitatilor profesionale sau de afaceri – ocupa un spatiu mult mai redus. Acest din urma segment al dreptului civil presupune acte sau fapte juridice intre simpli particulari si se refera la persoane, bunuri si patrimonii in ipostaza lor statica. Aceste raporturi juridice, mai ales cele generate de acte juridice, sunt sporadice si de mica anvergura. Vorbim de raporturi de familie, de mostenire, de drepturile personale (patrimoniale sau nepatrimoniale), de acte juridice din domeniul agriculturii (cu ar fi arenda) si foarte rar de acte de vanzare-cumparare, schimb sau locatiune. Ca simpli particulari si in relatiile cu alti simpli particulari, cei mai multi dintre noi incheiem acte juridice de cateva ori in viata. In schimb, fiecare dintre noi, ca simpli particulari, suntem si consumatori, intrand in raporturi juridice cu unul sau mai multi profesionisti, pentru a cumpara marfurile si serviciile pe care acestia le comercializeaza. Deci, vrand-nevrand, suntem parte, chiar ca simpli particulari, in raporturi juridice „civile comerciale”, adica, in limbajul Legii de punere in aplicare, in raporturi juridice de dreptul activitatilor profesionale sau de dreptul afacerilor.

Profesionistii sunt cei care incheie si executa in permanenta contracte in derularea activitatii sau a afacerii lor. Chiar si daca nu incheie intre ei contractele respective, totusi profesionistii incheie contracte cu consumatorii: din perspectiva Noului Cod civil, putem fi calificati simpli particulari, dar din perspectiva legislatiei consumatorilor toti suntem consumatori.

Dreptul civil comercial este o specie a dreptului civil, dar el covarseste dreptul civil prin volum si prin valoare si in plus il contamineaza, inducandu-i propriile reguli si uzante.

Dreptul comercial, asa cum il cunoastem acum, este un laborator unde se creeaza noi si foarte multe institutii juridice. Asa cum spunea prof. Yves Guyon, dreptul comercial este un drept existentialist, intrucat existenta sa precede esenta sa. Dupa ce institutia juridica necesara tratarii juridice a unei situatii sau a unui fapt economic este creata si utilizata in practica afacerilor, legiuitorul le integreaza in lege. Adica faptele, dreptul empiric creat de profesionisti, se esentializeaza, transformandu-se in norma de drept pozitiv. Comerciantii creeaza drept inainte ca acesta sa devina drept pozitiv. Asa a fost, spre exemplu, cazul contractului de franciza sau al contractului de leasing care in Romania, pana in 1997, erau contracte nenumite, dupa care au devenit contracte numite prin reglementarea lor prin lege. De asemenea, prin clauzele contractuale repetate de comercianti la infinit se ajunge ca legiuitorul sa incorporeze aceste texte in Coduri; exact asa s-a intamplat cu Codul civil francez de la 1804 (denumit si Codul Napoleon) care, in foarte mare parte, este o colectie de clauze-tip care au fost denumite norme supletive, norme menite a se aplica in subsidiar raporturilor juridice dintre partile unui contract care au omis sa reglementeze in amanunt raporturile lor contractuale. In fine, uzantele comerciale, uzurile sau obiceiurile statornicite de parti sunt recunoscute in Noul Cod civil ca avand putere normativa. Cele mai multe astfel de norme sunt create, evident, de comercianti, care sunt parti in infinitul de contracte care le jaloneaza activitatea sau afacerea. Insasi art. 1 alin. (1) din Noul Cod civil ridica uzantele la rangul de izvoare ale dreptului civil, izvoare care se aplica mai ales in cazurile neprevazute de lege. Asadar, in realitate ar trebui sa se vorbeasca nu de o „civilizare a dreptului comercial”, ci de o „comercializare a dreptului civil”, profesionistii insisi, dar mai ales comerciantii, fiind creatori de drept civil.

Contractele dintre profesionisti si contractele dintre profesionisti, pe de o parte, si simpli particulari (consumatori), pe de alta parte, vor fi reglementate de Codul civil, dar aceasta nu inseamna ca acest gen de contracte vor deveni contracte civile clasice (traditionale). Prin contagiune, de fapt, insasi aceste contracte civile clasice, atatea cate sunt, se comercializeaza. Dreptul civil devine un drept civil comercial. Patrimoniul de afectatiune, fiducia, contractul de adeziune, clauzele standard, uzurile, contractele comerciale tipice (comision, report, cont curent, agentie, expeditie, transport, societate etc.), vin din dreptul comercial sau dreptul afacerilor si remodeleaza si celelalte contracte. Iar regimurile matrimoniale, care pot fi create prin contracte intre soti, au fost determinate de presiunea comerciantilor care, avand afaceri care implica un mare numar de stakeholder-i, sunt interesati sa puna patrimoniile lor de afectatiune profesionala la adapost de un partaj sau de un sechestru judiciar care ar bloca afacerea. De altfel, deplina egalitate a partilor, care a fost considerata piatra unghiulara a dreptului privat pe tot parcursul secolului al XIX-lea si al primei jumatati a secolului XX, pentru ca presupunea libertatea de negociere, nu mai este demult omniprezenta in dreptul privat, ea fiind treptat inlocuita de interesul de a incheia contractul. Egalitatea partilor presupune egalitatea in negociere, care inseamna vointa libera de a contracta (care implica si vointa de a nu contracta, precum si vointa de a alege partenerul contractual si de a determina continutul contractului). Dar afacerile au demonstrat ca o vointa libera in contractele profesionale, care sunt intr-o proportie covarsitoare contracte de adeziune sau fortate, este o rara avis. Cand vointa: (i) nu exista, pentru ca un anume contract trebuie incheiat, partile sau una dintre ele fiind fortate sa o faca sau (ii) este limitata ori alterata, pentru ca, spre exemplu, in contractele de adeziune partenerul celui care practica acest gen de contracte nu isi exprima o vointa libera sau nu isi exprima pe deplin vointa, aceasta este inlocuita sau completata de interes. De aici ideea de solidarism contractual, care face din partile contractului parteneri la atingerea scopului comun al contractului, adica emolumentul (castigul) contractului pentru fiecare dintre parti, precum si la pierderile rezultate din executarea contractului (riscul contractului). Contractul este facut pentru ca este instrumentul unor interese. Dreptul afacerilor instrumentalizeaza contractul, care este un mijloc si nu un scop in sine si aceasta idee aparuta in executarea contractelor pe termen lung sau cu executie succesiva, a patruns in forta in dreptul civil clasic, tinzand la inlocuirea vechilor percepte ale acestuia cu noile concepte de solidarism, cooperare, persistenta a cauzei in timp, interes etc.

Consider ca impreviziunea, institutie complet noua in dreptul pozitiv romanesc (nu si in spatiul nostru juridic), reprezinta un bun exemplu al modului in care profesionistii creeaza drept, dupa care acest drept este recunoscut ca drept pozitiv si, prin contaminare, determina o noua fizionomie a raporturilor juridice civile, in genere. Institutia a fost creata de profesionisti, ghidati de necesitatea de a imbraca intr-o haina juridica realitati faptice si economice inerente activitatii lor.

La sfarsitul lunii aprilie 2011, in cadrul Conferintei Dreptul afacerilor pentru 2011 de la Facultatea de Drept din Bucuresti, s-a analizat si conceptia despre revizuirea contractelor pe care o reglementeaza Noul Cod civil sub denumirea de leziune sau impreviziune, in comparatie cu dezvoltarile doctrinare romanesti si straine in aceste domenii. Am sustinut ca orice contract, mai ales cele de lunga durata, urmeaza sa fie vazut ca un instrument care pune in practica interesele partilor in vederea obtinerii unui emolument si ca atunci cand interesele respective sunt puse in pericol de o situatie neprevazuta ori de un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, contractul se poate revizui prin acordul partilor sau prin apelul la un judecator care sa-l reconstruiasca, facandu-l suportabil partii care se afla in situatie de impreviziune sau de dezechilibru al prestatiilor si, deci, executabil in continuare, in interesul ambelor parti.

Unii juristi participanti la Conferinta au comentat public acest concept, afirmand ca ceea ce am spus este pur si simplu „donquijotesc” si ca noul concept nu va fi acceptat niciodata de catre instantele si juristii romani pentru ca juristul roman considera ca un contract este in mod absolut o lege a partilor care nu poate sa fie niciodata modificata. Insa art. 1271 din Noul Cod civil, care are denumirea marginala de „Impreviziune”, contrazice aceasta sentinta. Textul ne explica, un pic cam prolix, care este modalitatea in care un contract poate sa fie revizuit sau reconstruit prin interventia judecatorului. Textul este plasat imediat dupa principiul fortei obligatorii a contractelor si reprezinta (alaturi de institutia reglementata la art. 1272 cu denumirea marginala de „continut al contractului”), o limita a acestui principiu, stabilind o intindere a efectelor contractului diferita de cea stipulata in contract, in masura situatiei de impreviziune constatata.

Practic, impreviziunea este un dezechilibru al prestatiilor partilor survenita semnarii contractului, contemporana executarii acestuia (ceea ce deosebeste impreviziunea de leziune, care este la randul sau un dezechilibru semnificativ al prestatiilor partilor, dar un dezechilibru originar, adica contemporan incheierii contractului). Textul permite revizuirea contractului nu pur si simplu pentru ca legiuitorul si-a propus sa permita judecatorului sa intervina in relatiile dintre parti si eventual sa transforme acest parteneriat, acest affectio contractus, intr-un complicat menage a trois, ci pentru ca trebuie ca acel contract sa supravietuiasca, sa fie in continuare executat, pentru ca este in interesul ambelor parti ca el sa fie executat.

Este evident ca e mai bine sa previi executarea silita, asa cum in medicina este mai simplu, mai eficient si mai putin costisitor sa previi boala decat sa incerci sa o vindeci cu medicamente. Alaturi de revizuirea contractului pentru impreviziune, precum si de limitarea efectelor contractului partilor in functie de obicei, buna-credinta si de echitate, Noul Cod civil reglementeaza si suspendarea efectelor contractului pentru imposibilitatea fortuita temporara de executare. Astfel, art. 1634 alin. (3) dispune ca, in acest caz, executarea obligatiei se suspenda pentru un termen rezonabil, apreciat in functie de durata si urmarile evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare. Criza economica, somajul, insolventa partenerilor de afaceri, embargoul etc. pot reprezenta atat motive de revizuire a contractului pentru impreviziune, cat si motive de suspendare a efectelor sale.

Noul Cod civil a dat efect unui trend care se instalase chiar si in Romania inca din anul 2006 (cand a fost emisa Legea medierii) si care trend este impus de oamenii de afaceri. Teama fata de nou si dificultatea de a renunta la percepte nu doar invechite, dar si fundate pe cauze false (de exemplu, ne-am obisnuit sa auzim ca un contract este obligatoriu pentru ca este legea partilor, cand in realitate textul art. 969 din vechiul Cod civil dispune doar ca o conventie are putere de lege intre partile contractante daca este legal facuta) impiedica marea masa a juristilor sa accepte revizuirea contractului, ca si cand contractul ar fi ceva sacrosanct, cand el este, de fapt, cel mai mirean lucru. In schimb, oamenii de afaceri revizuiesc contractele, acceptand ideea de mediere, pentru ca, economic vorbind, este mai bine sa pastrezi relatia de lunga durata cu partenerul de afaceri, decat sa o tai din radacina. Acele banci care, spre exemplu, nu au avut intelepciunea sa observe acest trend pentru ca si-au consultat juristii si avocatii care nu au mai citit drept civil in ultimii 20 de ani au ajuns sa desfiinteze contracte in proportii uriase, de peste 20%. Sunt chiar unele banci care au portofolii de credite neperformante de peste 25%. Un sfert din totalul creditelor acordate „pe pierdere” inseamna pentru orice banca din lume insolventa. Nu si pentru cele din sistemul bancar romanesc. Dar, dincolo de acest paradox al afacerilor esuate care nu mor, probabil ca daca ar fi acceptat sa revizuiasca contractele, bancile respective probabil ca nu ar fi ajuns la o rata de credite neperformante (pierdere) de 25%.
______________________________________

[1] Aceasta este regula preconizata de art. 10 alin. (1) din Noul Cod Civil; in sensul Noului Cod Civil, prin uzante se intelege obiceiul locului sau uzurile profesionale.

[2] Reglementarile din Noul Cod Civil permit persoanei fizice diferite modalitati de a se reorganiza, separatii de patrimonii, patrimonii de afectatiune, contracte matrimoniale, unde se separa bunurile si se separa creditorii. In schimb, Legea insolventei nu permite persoanei fizice reorganizarea judiciara si, deci, nici continuarea activitatii in conditii de limitare a raspunderii. Falitul onest, insa, poate fi descarcat de datorii la inchiderea falimentului si, teoretic, poate reincepe activitatea profesionala initiala.

[3] Probabil ca aceasta lege va deveni celebra in scurt timp, noi toti urmand a o citi, macar din curiozitate, pentru a vedea care este sensul dat acolo notiunii de comerciant, altul decat cel generic.

Recomandari Editoriale