Posibilitatea instantei de recurs de a agrava situatia inculpatului achitat din perspectiva reglementarilor interne si a jurisprudentei CEDO
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
Conf. univ. dr. Cristina Rotaru
Facultatea de Drept, Universitatea Bucuresti
In cauzele Mircea c. Romania, Spinu c. Romania, Danila c. Romania, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit ca au fost incalcate dispozitiile art. 6 alin. (1) din Conventie privind dreptul la un proces echitabil, intrucat Curtea Suprema de Justitie a condamnat inculpatul fara a-l audia si fara sa readministreze probatoriul in recurs.
Intamplator sau nu, toate aceste condamnari vizeaza hotarari pronuntate in recurs de instanta suprema. Consider ca aceste condamnari nu reprezinta o analiza a Curtii de la Strasbourg cu privire la faptul daca procesul respectiv in sine a fost sau nu unul echitabil, ci mai degraba reflecta opinia acesteia privind posibilitatea instantei de ultim grad de a agrava situatia inculpatului fara a readministra probatoriul, desprinsa dintr-o viziune diferita asupra procedurii recursului in casatie.
(…)
Curtea de la Strasbourg a trecut peste particularitatile pe care le prezinta solutionarea recursului in sistemul de drept romanesc, obligand instantele de recurs ca, atunci cand se pronunta asupra fondului cauzei, sa dispuna o readministrare a probatoriului, desi legislatia interna nu impune acest lucru.
Situatia se complica si mai mult in cazul in care Inalta Curte de Casatie si Justitie este instanta de recurs, deoarece exista anumite particularitati privitor la posibilitatea acestei instante de a administra probe. Este de precizat ca dupa intrarea in vigoare a Legii nr. 202/2010 instanta suprema este si singura care solutioneaza recursuri in cauzele in care este reglementata si calea de atac a apelului.
Conform art. 38515 lit. c) C.proc.pen. „Inalta Curte de Casatie si Justitie, daca admite recursul, cand este necesara administrarea de probe, dispune rejudecarea de catre instanta a carei hotarare a fost casata”. Ca atare, instanta suprema nu poate retine cauza spre rejudecare atunci cand este necesara administrarea de probe, ci trebuie sa caseze hotararea cu trimitere spre rejudecare. Aceasta reglementare a fost introdusa in considerarea traditiei ca instanta suprema nu solutioneaza fondul cauzei, desi legislatia actuala stabileste in competenta sa si solutionarea unor cauze in prima instanta (art. 29 C.proc.pen.). In cazul admiterii recursului formulat de procuror sau celelalte parti in defavoarea inculpatului, instanta suprema poate casa hotararea si trimite cauza spre rejudecare instantei care a pronuntat hotararea recurata sau poate retine cauza spre rejudecare si modifica solutia, chiar in defavoarea inculpatului, daca nu considera necesara administrarea unor noi probe sau daca admite doar administrarea probei cu acte.
Revenind la deciziile CEDO mentionate, consider ca solutia pronuntata nu tine cont de particularitatile legislatiei romane in materie procesual penala. De exemplu, in cauza Spanu contra Romaniei se constata ca instanta suprema a admis recursul Parchetului si a mentinut solutia primei instante, considerand ca apelul inculpatei fusese gresit admis. Conform normelor de procedura penala, instanta de recurs putea adopta o asemenea solutie chiar fara a proceda la o rejudecare a cauzei. Cu toate acestea, a dat posibilitatea inculpatei sa-si formuleze toate apararile pe care le considera necesare, rejudecand cauza.
Este curios ca instanta europeana nu considera ca se aduce atingere dreptului la un proces echitabil in sistemele judiciare unde nu exista apel, iar prin intermediul recursului nu se poate face decat o cenzura in drept a hotararii atacate, reducandu-se sansele ca un inculpat condamnat in mod gresit de prima instanta sa fie achitat, dar stabileste reguli noi de desfasurare a procesului penal intr-o legislatie in care inculpatul beneficiaza de doua judecati in fond a cauzei (in prima instanta si in apel) si de un recurs cu o devolutiune extrem de generoasa, atat in fapt cat si in drept. Chiar in deciziile mentionate se face trimitere la spete din care rezulta ca legislatia altor tari este mult mai putin permisiva in ceea ce priveste posibilitatea ca inculpatul sa-si poata apara drepturile in cadrul unor cai de atac ordinare, existand situatii in care apelul nici nu mai reprezinta o jurisdictie orala si contradictorie, pentru ca partile nu mai compar in fata Curtii.
Curtea de la Strasbourg confunda solutionarea fondului cauzei cu pronuntarea unei solutii ce antameaza fondul cauzei, dat fiind ca in alte legislatii, cum sunt cea belgiana sau cea franceza, in recurs nu pot fi rezolvate decat chestiuni de drept. Daca din modul de reglementare a cazurilor de casare in dreptul penal roman, se admite o anumita cenzura si asupra chestiunilor de fapt , nu doar a celor de drept, aceasta nu transforma recursul intr-o a treia cale de solutionare a fondului cauzei. „Deosebirea intre caile de atac de fapt si caile de atac de drept se dovedeste a fi pur teoretica, fiindca practic nu exista chestiune de drept care sa poata fi just solutionata fara o cunoastere precisa a situatiei de fapt la care se refera. Or, de cele mai multe ori nelegalitatea solutiei data in drept provine dintr-o gresita sau insuficienta cunoastere a situatiei de fapt. Din aceasta constatare nu trebuie trasa concluzia ca instanta care judecand cauza intr-o cale de atac ar fi o instanta de fond, pe motiv ca examineaza si faptele, pentru a putea efectua controlul judecatoresc. Instanta de fond nu este decat instanta in fata careia se efectueaza cercetarea judecatoreasca”.
Daca ar fi sa implementam logica procesuala relevata de deciziile CEDO citate, ar trebui sa concluzionam ca instanta de apel, intrucat se poate pronunta cu privire la fondul cauzei, ar trebui nu doar sa aiba posibilitatea sa administreze orice fel de probe, ci sa fie obligata totdeauna sa readministreze probatoriul efectuat in fata primei instante.
A obliga instanta de recurs ca atunci cand se pronunta pe fondul cauzei sa dispuna readministrarea unor probe inseamna o anulare a diferentelor existente intre caile de atac si o desfasurare a procesului penal intr-un termen care, cu siguranta, nu va fi unul rezonabil.
Conform dispozitiilor interne inculpatul poate fi achitat in cazurile prevazute de art. 11 C.proc.pen. de catre instanta de recurs prin casarea hotararii atacate, fara a rejudeca, dar prin prisma rationamentelor expuse in aceste cauze de instanta de la Strasbourg ar trebui sa ne punem problema daca nu cumva si in aceasta situatie, atunci cand exista parte vatamata sau parte civila in cauza, nu ar trebui readministrat probatoriul, pentru a nu fi incalcat dreptul acestora la un proces echitabil.
De aceea, instanta de recurs ar trebui in majoritatea situatiilor sa dispuna o readministrare a probatoriului. Solutia aceasta ar fi indicata poate si pentru evitarea unei antepronuntari, pentru ca atata vreme cat Codul de procedura penala nu prevede obligativitatea readministrarii probatoriului in fata instantei de recurs, dupa solutia de achitare din apel, o dispozitie a instantei in sensul readministrarii probelor poate fi interpretata ca o viitoare solutie de condamnare.
O asemenea rezolvare ar sterge insa diferentele firesti existente intre solutionarea cauzei in prima instanta si cea in caile de atac si ar impieta asupra scopului trasat de legiuitor pentru acestea.
Sistemul cu trei grade de jurisdictie este oricum unul complicat, ce nu asigura o solutionare prompta a cauzelor penale, daca il vom corija si in raport cu exigentele impuse de Curtea de la Strasbourg in jurisprudenta citata, vom ajunge la un mecanism total incoerent, lipsit de logica si de eficacitate.
Justitia este construita pe un joc al cailor de atac si trebuie admise regulile acestui joc. Aceasta presupune nu doar faptul ca dupa o condamnare poate surveni in calea de atac o achitare, dar si reversul.
Sa ne imaginam care ar fi consecintele in situatia in care instanta suprema, desi nu considera ca este necesara o reaudiere a martorilor in cauza, prefigurand o hotarare de condamnare, da curs indicatiilor Curtii europene privind judecata in recurs.
Dispozitiile art. 38515 pct. 2 lit. c) parag. 4 impiedica administrarea probelor de catre instanta suprema, solutia fiind in acest caz casarea cu trimitere spre rejudecare. Cu ocazia casarii, instanta suprema nu va putea da celei inferioare indicatii si cu privire la solutia ce trebuie pronuntata. Este foarte posibil ca si dupa administrarea acestor probe, instanta de apel sa pronunte aceeasi solutie pe care a pronuntat-o anterior. Problema este ca probele nu au fost administrate direct de instanta de recurs, iar solutia data de instanta inferioara este tot una de achitare, astfel incat, dupa un nou ciclu procesual instanta suprema se afla in acelasi punct. Se pune intrebarea: ce ar trebui sa faca Inalta Curte intr-o asemenea situatie: sa pronunte o solutie de condamnare, care din punctul sau de vedere corespunde adevarului, dar contravine jurisprudentei CEDO, sa caseze din nou hotararea cu trimitere spre rejudecare, riscand un sir nesfarsit de cicluri procesuale care ar avea ca finalitate incalcarea unui termen rezonabil de solutionare a cauzei sau sa respecte jurisprudenta CEDO, sa treaca peste convingerile sale si sa mentina solutia de achitare pronuntata de instanta de apel, pe care o considera netemeinica?
Raportat la audierea inculpatului de catre instanta de recurs, atunci cand instantele inferioare nu au pronuntat impotriva sa o hotarare de condamnare, prin Legea nr. 356/2006 a fost introdusa obligativitatea unei asemenea audieri, tocmai pentru a evita viitoare condamnari ale statului roman. Neconditionarea acestei audieri in legislatia interna de previzionarea unei solutii de condamnare de catre instanta de recurs a rezolvat si problema antepronuntarii.
In ceea ce priveste obligativitatea instantei de recurs de a readministra probele dupa achitarea inculpatului, solutia modificarii legislatiei interne in acord cu practica CEDO, chiar daca ar viza si posibilitatea ca Inalta Curte de Casatie si Justitie sa poata administra orice fel de probe in recurs, nu ar fi una viabila, pentru ca nu ar rezolva problema lipsei de celeritate in solutionarea cauzei si cea a anularii diferentelor intre solutionarea cauzei in prima instanta si in caile de atac.
Puteti citi articolul integral in Curierul Judiciar nr. 1/2012.
