RIL admis. Mandat european de arestare. Intreruperea prescriptiei executarii pedepsei
Inalta Curte de Casatie si Justitie a luat in examinare recursul in interesul legii formulat de catre procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie „in vederea interpretarii si aplicarii unitare a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, si art. 127 din Codul penal.
Recursul in interesul legii avea in vedere faptul daca transmiterea, potrivit dispozitiilor legale in materie, a unui mandat european de arestare emis de catre autoritatile judiciare romane constituie sau nu o cauza speciala de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei.
Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, invederand ca exista o jurisprudenta neunitara, in sensul ca unele instante au apreciat ca emiterea de catre autoritatile romane a unui mandat european de arestare constituie o cauza speciala de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei, iar, dimpotriva, altele au apreciat ca emiterea mandatului european de arestare nu intrerupe cursul prescriptiei executarii pedepsei.
A fost aratata opinia procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, in sensul ca transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale altui stat membru pe teritoriul caruia a fost localizata persoana, indiferent daca aceasta este sau nu este arestata provizoriu in vederea predarii, are efectul de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei conform dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, cu referire la dispozitiile art. 127 din Codul penal.
De asemenea, s-a mai sustinut ca transmiterea mandatului european prin difuzare nu produce efectul intreruptiv de prescriptie.
Din examinarea dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, republicata, rezulta ca depunerea cererii de extradare intrerupe prescriptia neimplinita anterior.
Pe de alta parte, dispozitiile art. 127 din Codul penal statueaza cu privire la intreruperea cursului prescriptiei executarii, in sensul ca termenul de prescriptie a executarii pedepsei prevazut in art. 126 din Codul penal, pentru persoana fizica, se intrerupe prin inceperea executarii pedepsei sau prin savarsirea din nou a unei infractiuni, iar sustragerea de la executare, dupa inceperea executarii pedepsei, face sa curga un nou termen de prescriptie de la data sustragerii.
Prescriptia executarii pedepsei consta in inlaturarea fortei coercitive a unei hotarari definitive de condamnare, prin trecerea unei perioade de timp prevazute de lege fara ca ea sa fie executata, reprezentand o cauza de stingere a dreptului de a impune, prin constrangere, executarea pedepsei ce a fost aplicata unei persoane.
Ratiunea prescriptiei executarii pedepsei este aceeasi cu cea a prescriptiei raspunderii penale, eficienta executarii pedepsei diminuandu-se pana la disparitie prin trecerea unui interval de timp suficient de mare in care sanctiunea nu a fost executata.
Prin natura sa juridica, prescriptia, fie ca este a executarii pedepsei, fie ca vizeaza insasi raspunderea penala, apare ca o renuntare anticipata a autoritatilor de a cere sau a impune sanctiuni penale executabile, daca acestea nu s-au produs intr-o perioada apreciata ca fiind rezonabila de legiuitor.
In registrul circumstantelor care intrerup cursul prescriptiei executarii pedepsei, legiuitorul roman a reglementat 3 cauze, si anume: cand infractorul se sustrage de la executarea pedepsei, cand incepe executarea pedepsei si, in fine, cand savarseste o noua infractiune.
Principalul efect al sustragerii de la executare, dupa inceperea executarii pedepsei, il constituie curgerea unui nou termen de prescriptie, incepand cu data sustragerii.
Institutia intreruperii cursului prescriptiei executarii pedepsei, in lumina prevederilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, cu referire la efectele, in aceasta materie, a transmiterii unui mandat european de arestare emis de catre autoritatile judiciare romane altui stat membru a generat interpretarea si aplicarea neunitara a legii.
Daca in cazul depunerii cererii de extradare, prin vointa legiuitorului, s-a instituit o cauza speciala de intrerupere a cursului prescriptiei, atat a raspunderii penale, cat si a executarii pedepsei [art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata], analiza reglementarii mandatului european de arestare nu identifica o prevedere similara.
Interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, si ale art. 127 din Codul penal implica, in mod obligatoriu, examinarea institutiei mandatului european de arestare din perspectiva unei proceduri de extradare simplificate.
In esenta, pasul spre mandatul european de arestare a fost facut prin termenii concluziilor de dupa intalnirea de la Tampere: procedura formala a extradarii ar trebui sa fie suprimata intre statele membre, pentru persoanele care au tendinta de a scapa de raspunderea in fata justitiei, dupa ce au facut obiectul unei condamnari definitive, si ar trebuie sa fie inlocuita de un simplu transfer al persoanei.
Se poate observa, asadar, ca mandatul european de arestare acopera un camp de aplicare identic cu cel al extradarii, careia in concret i se substituie, referindu-se atat la faza dinaintea pronuntarii hotararii intr-un proces penal, cat si la cea de dupa pronuntarea ei.
Din aceasta perspectiva, argumentele exprimate de procurorul general referitor la caracterul special al procedurii mandatului european de arestare, in raport cu extradarea, sunt intemeiate.
De asemenea, interpretarea logica si sistematica a dispozitiilor art. 65 si 66 din Legea nr. 302/2004, republicata, cu privire la incidenta prevederilor art. 33 alin. (2) din aceeasi lege determina concluzia ca cererea de extradare poate fi formulata/depusa numai in conditiile in care persoana solicitata este localizata si statul de executare a cererii este, prin urmare, cunoscut.
Per a contrario, atat timp cat persoana solicitata care se sustrage de la urmarirea penala sau de la executare nu este localizata, devine functionala institutia urmaririi internationale in vederea extradarii, emitandu-se mandat in acest sens, fara insa a se putea sustine ca emiterea si difuzarea unui asemenea mandat ar genera intreruperea prescriptiei.
In mod rational, cata vreme persoana nu este localizata si statul de executare nu este cunoscut, se contureaza o imposibilitate obiectiva de formulare/depunere a cererii de extradare, autoritatile romane neavand posibilitatea unei manifestari efective in vederea tragerii la raspundere penala a persoanei respective sau a supunerii acesteia la executarea unei pedepse, manifestare ce ar fi de esenta cauzelor ce intrerup prescriptia.
Procedura mandatului european de arestare a reprezentat un pas inainte prin elementele de noutate in planul predarii infractorilor intre statele membre, al simplificarii si operativitatii cu care se realizeaza cooperarea juridica in interiorul Uniunii Europene, aspecte consacrate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare si procedurile de predare in interiorul Uniunii Europene.
In fond, mecanismul unui mandat european de arestare constituie transferul unei persoane dintr-un stat membru in altul – inlocuind procedura traditionala a extradarii –, un sistem pe orizontala care se substituie extradarii in toate materiile, inclusiv in domeniul recunoasterii mutuale a deciziilor in justitie, decizii ce se impun a fi executate automat pe intreg teritoriul Uniunii Europene.
Instituirea mandatului european de arestare, valabil numai in interiorul Uniunii Europene, a inlocuit practic Conventia europeana de extradare, care ramane valabila in relatia dintre un stat membru si alte state din Europa ce nu sunt membre ale Uniunii Europene.
In considerarea celor expuse, raportul dintre cele doua institutii – extradarea si mandatul european de arestare – este unul de la general la special, de la general la particular, iar in masura in care reglementarea mandatului european de arestare nu cuprinde norme edictate intr-un anume domeniu, devin aplicabile normele de drept cu caracter general in materia extradarii.
Transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de catre autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale statului membru pe teritoriul caruia a fost localizata persoana solicitata intruneste toate elementele care caracterizeaza o cerere de extradare, caz in care se impune a fi recunoscut efectul prevazut de lege, si anume acela de cauza speciala de intrerupere a prescriptiei, potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata.
O asemenea manifestare expresa a autoritatilor romane, in sensul solicitarii de predare, adresata autoritatilor statului pe teritoriul caruia se afla infractorul ori persoana condamnata ce a fost in mod efectiv localizata, in temeiul mandatului european de arestare, intruneste, in mod deplin, exigentele unei cauze care justifica intreruperea prescriptiei, in contextul in care actul indreptat impotriva persoanei solicitate urmareste conformarea persoanei acuzate ori condamnate la procedurile penale pentru care este cautata.
Un argument in plus este acela ca arestul executat in statul strain este considerat a fi efectuat in faza de executare a procesului penal si urmeaza a se deduce din durata pedepsei, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicata.
Cea de-a doua ipoteza, aceea in care persoana solicitata nu este localizata, mandatul european de arestare fiind transmis prin intermediul Centrului de Cooperare Politieneasca Internationala, in scopul difuzarii sale pe canale specifice, nu poate fi asimilata unei cereri de extradare, atat timp cat nu se identifica elementele de esenta ale extradarii, si anume o solicitare expresa de predare adresata autoritatilor statului de executare care sa vizeze persoana cautata si care sa fi fost efectiv localizata pe teritoriul acelui stat.
Este evident intr-o asemenea situatie ca procedura nu este efectiv indreptata impotriva persoanei cautate, iar exigentele art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicata, nu sunt satisfacute.
Astfel, ICCJ a admis recursul in interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
Instanta suprema a aratat ca in interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciara internationala in materie penala, republicata, si ale art. 127 din Codul penal, stabileste ca:
Transmiterea directa a mandatului european de arestare emis de autoritatile romane catre autoritatile judiciare ale altui stat membru, pe teritoriul caruia a fost localizata persoana, indiferent daca aceasta este sau nu arestata provizoriu in vederea predarii, are efect de intrerupere a prescriptiei executarii pedepsei.
Nu produce efect intreruptiv de prescriptie transmiterea mandatului european de arestare prin difuzare.
Sursa: Infolegal
