CEDO. Cauza Geleri impotriva Romaniei

In Monitorul Oficial 404/2012 a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului in cauza Geleri impotriva Romaniei.

Reclamantul este cetatean turc de origine kurda, cu domiciliul in Bucuresti inainte de a fi expulzat. La 15 noiembrie 1993, acesta a fost inregistrat de Serviciul pentru Straini al Municipiului Bucuresti care i-a prelungit dreptul de sedere de la 20 ianuarie 1994 pana la 19 iulie 1994.

La 7 mai 1998, reclamantul a fost condamnat la 2 ani de inchisoare cu executare de Judecatoria Focsani pentru nerespectarea normelor privind operatiunile de import si export, fals, fals privind identitatea si trecerea ilegala a frontierei. Astfel cum reiese din copia hotararii definitive de condamnare, depusa la dosar de Guvern, pedeapsa pronuntata impotriva reclamantului a facut obiectul gratierii, in ziua in care a fost pronuntata.

La 27 noiembrie 1998, printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, reclamantul a obtinut statutul de refugiat politic in Romania. Acest statut i-a fost acordat pentru o durata nelimitata, prin ordinul ministrului de interne din 15 octombrie 2001.

Reclamantul pretinde ca masura de expulzare al carei obiect l-a facut, precum si interdictia de sedere pe o perioada de 10 ani, pronuntata impotriva sa, aduc atingere dreptului sau la respectarea vietii private si de familie, garantat de art. 8 din Conventie.

Cu privire la admisibilitate

Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 paragraful 3 din Conventie. De asemenea, Curtea constata ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.

Motivarea Curtii

a) Cu privire la existenta unei ingerinte in dreptul reclamantului la respectarea vietii sale private si de familie

Curtea reaminteste ca, potrivit unui principiu de drept international consacrat, statele au dreptul, fara a aduce atingere angajamentelor care decurg pentru acestea din tratate, de a controla intrarea neresortisantilor pe teritoriul lor (a se vedea, printre multe altele, Abdulaziz, Cabales si Balkandali impotriva Regatului Unit, 28 mai 1985, pct. 67, seria A nr. 94, si Boujlifa impotriva Frantei, 21 octombrie 1997, pct. 42, Culegere’1997-VI).

Cu toate acestea, in masura in care ar aduce atingere unui drept protejat de art. 8 paragraful 1, deciziile lor in domeniu trebuie sa se dovedeasca necesare intr-o societate democratica, adica sa fie justificate printr-o necesitate sociala imperioasa si, in special, proportionale cu scopul legitim urmarit [Dalia impotriva Frantei, 19 februarie 1998, pct. 52, Culegere 1998-1, Mehemi impotriva Frantei, 26 septembrie 1997, pct. 34, Culegere 1997-VI, Boultif, citata anterior, pct. 46, Slivenko impotriva Letoniei (GC), nr. 48.321/99, pct. 113, CEDO 2003-X, si Uner impotriva Olandei (GC), nr. 46.410/99, pcl. 54, CEDO 2006-XN}.

Chiar daca, in aceste conditii, art. 8 din Conventie nu confera unei anumite categorii de straini un drept absolut de a nu fi expulzati, jurisprudenta Curtii demonstreaza pe larg ca exista circumstante in care expulzarea unui strain implica incalcarea acestei dispozitii (a se vedea, de exemplu, hotararile Moustaquim impotriva Belgiei, 18 februarie 1991, pct. 49, seria A nr. 193, si Boultif, citata anterior; si, de asemenea, Amrollahi impotriva Danemarcei, nr. 56.811/00, 11 iulie 2002, Yitmaz impotriva Germaniei, nr. 52.853/99, 17 aprilie 2003, si Keles impotriva Germaniei, nr. 32.231/02, 27 octombrie 2005). in Cauza Boultif, citata anterior, Curtea a enumerat criteriile care trebuiau utilizate pentru a aprecia daca o masura de expulzare era necesara intr-o societate democratica si proportionala cu scopul legitim urmarit. Aceste criterii, reproduse la pct. 40 din hotararea camerei, sunt urmatoarele:

• natura si gravitatea infractiunii savarsite de reclamant;
• durata sederii persoanei in cauza in tara din care trebuie expulzat;
• perioada de timp care s-a scurs de la infractiune, precum si conduita reclamantului in aceasta perioada;
• nationalitatea diverselor persoane in cauza;
• situatia familiala a reclamantului, in special, dupa caz, durata casatoriei acestuia, precum si alti factori care dovedesc caracterul efectiv al unei vieti de familie in cadrul unui cuplu;
• chestiunea daca sotul sau sotia avea cunostinta de infractiune la momentul intemeierii unei familii;
• chestiunea daca au rezultat copii din casatorie si, in acest caz, varsta acestora;
• si gravitatea dificultatilor cu care sotul sau sotia risca sa se confrunte in tara in care reclamantul trebuie expulzat.

In speta, Curtea subliniaza ca reclamantul a fost condamnat in 1998, si anume cu mai mult de 7 ani inainte de expulzarea sa, pentru infractiuni de fals si uz de fals, fals privind identitatea si nerespectarea normelor privind operatiuni de export si import, si ca aceasta condamnare a fost urmata de o gratiere.

De asemenea, aceasta subliniaza ca reclamantul avusese drept legal de sedere pe teritoriul romanesc din 1998, in baza statutului sau de refugiat, ca era actionar la doua societati comerciale si ca se casatorise cu o cetateana romanca impreuna cu care avea un copil.

Tinand seama de aceste circumstante specifice, Curtea concluzioneaza ca masurile in litigiu au adus atingere atat „vietii private” a reclamantului, cat si „vietii de familie” a acestuia.

O astfel de ingerinta incalca art. 8 din Conventie, cu exceptia cazului in care aceasta se poate justifica din perspectiva paragrafului 2 al acestui articol, si anume daca este„prevazuta de lege”, urmareste un scop legitim sau scopuri legitime enumerate in aceasta dispozitie si este „necesara intr-o societate democratica” pentru atingerea acestora.

Cu privire la justificarea ingerintei

Curtea reaminteste ca, potrivit jurisprudentei sale constante, formularea „prevazuta de lege” urmareste mai intai ca masura incriminata sa aiba un temei in dreptul intern, insa are legatura si cu calitatea legii in cauza: acesti termeni impun accesibilitatea acesteia pentru persoanele in cauza si o formulare destul de precisa pentru a le permite, recurgand, la nevoie, la o buna consiliere, sa prevada, la un nivel rezonabil in circumstantele cauzei, consecintele ce ar putea decurge dintr-o anumita actiune [a se vedea Maestri impotriva Italiei (GC), nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I]. in cauzele Lupsa si Kaya, citate anterior, Curtea a hotarat ca art. 83 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002 — text legal care a reprezentat temeiul expulzarii si al interdictiei de sedere a reclamantului — raspundea criteriului accesibilitatii, dar ridica probleme in ceea ce priveste previzibilitatea. inainte de a constata incalcarea art. 8 din Conventie, Curtea a hotarat ca, in speta, curtea de apel se limitase la o examinare pur formala a ordonantei parchetului, fara sa treaca de afirmatiile acestuia pentru a verifica daca reclamantul prezenta intr-adevar un pericol pentru siguranta nationala sau pentru ordinea publica.

In cele doua cauze citate anterior, Curtea a constatat ca ingerinta in viata privata a reclamantilor nu era prevazuta de „o lege” care sa raspunda cerintelor Conventiei, intrucat reclamantul nu a beneficiat, nici in fata autoritatilor administrative, nici in fata curtii de apel, de nivelul minim de protectie impotriva caracterului arbitrar al autoritatilor.

In speta, ca in cauzele citate anterior, printr-o ordonanta a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul Romaniei, i s-a interzis sederea pentru o perioada determinata si a fost expulzat pe motiv ca Serviciul Roman de Informatii avea „informatii suficiente si grave conform carora desfasura activitati de natura sa puna in pericol siguranta nationala”.

In urma contestatiei reclamantului, ordonanta parchetului a fost confirmata prin hotararea Curtii de Apel Bucuresti. in ceea ce priveste afirmatia Guvernului potrivit careia motivul principal al expulzarii reclamantului era savarsirea mai multor infractiuni pe teritoriul Romaniei, Curtea constata ca, astfel cum reiese din ordonanta din 21 februarie 2005, singurul motiv invocat de procurorul de la Parchetul de pe langa Curtea de Apel Bucuresti pentru a justifica expulzarea si interdictia de acces pe teritoriul romanesc al reclamantului era pericolul pe care acesta din urma il reprezenta pentru siguranta nationala. in acest context, Curtea concluzioneaza, in mod contrar afirmatiilor Guvernului parat, ca argumentul potrivit caruia condamnarea reclamantului reprezenta motivul expulzarii acestuia nu poate fi retinut.

Desigur, este adevarat ca notiunea de „siguranta nationala” nu poate face obiectul unei definitii exhaustive, putand avea un sens larg, cu o mare marja de apreciere lasata ia dispozitia executivului.

Totusi, aceasta nu poate depasi limitele sensului propriu al termenului. Presupunand ca
motivul invocat de Guvern se afla, de asemenea, la baza masurii adoptate impotriva reclamantului, Curtea nu intelege cum este posibil ca infractiunile de fals si uz de fals, declararea unei identitati false si nerespectarea normelor de export si import, savarsite de reclamant in 1997 si urmate de o gratiere, sa aduca atingere, 6 ani mai tarziu, in 2005, sigurantei nationale si interesului public, astfel incat sa justifice luarea unei asemenea masuri impotriva sa.

In orice caz, inainte de orice analiza pentru a verifica daca masura era „necesara intr-o societate democratica”, Curtea reaminteste principiul in temeiul caruia orice persoana care face obiectul unei masuri intemeiate pe motive de siguranta nationala trebuie sa aiba garantii impotriva caracterului arbitrar.

Aceasta trebuie, mai ales, sa aiba posibilitatea de a solicita controlul masurii in litigiu de catre un organ independent si impartial, competent sa analizeze toate problemele pertinente de fapt si de drept, pentru a se pronunta cu privire la legalitatea masurii si pentru a sanctiona un eventual abuz al autoritatilor. in fata acestui organ de control, persoana in cauza trebuie sa beneficieze de o procedura contradictorie pentru a-si putea prezenta punctul de vedere si a contesta argumentele autoritatilor.

In prezenta cauza, ca si in Cauza Lupsa, citata anterior, Curtea de Apel Bucuresti s-a limitat la o examinare pur formala a ordonantei parchetului, in plus, nicio precizare cu privire la faptele imputate reclamantului nu a fost oferita curtii de apel, astfel incat aceasta din urma nu a putut sa treaca de afirmatiile parchetului pentru a verifica daca reclamantul prezenta intr-adevar un pericol pentru siguranta nationala sau pentru ordinea publica.

Prin urmare, intrucat reclamantul nu a beneficiat, nici in fata autoritatilor administrative, nici in fata curtii de apel, de nivelul minim de protectie impotriva caracterului arbitrar al
autoritatilor, Curtea constata ca ingerinta in viata privata a acestuia nu era prevazuta de „o lege” care sa raspunda cerintelor Conventiei.

Avand in vedere aceasta constatare, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa fie continuata examinarea capatului de cerere al reclamantului pentru a descoperi daca ingerinta urmarea un „scop legitim” si era „necesara intr-o societate democratica”.

Prin urmare, a fost incalcat art. 8 din Conventie. II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 7 la Conventie

Reclamantul denunta o incalcare a garantiilor procedurale in cazul expulzarii. Acesta invoca art. 1 din Protocolul nr. 7.

Cu privire la admisibilitate

Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 paragraful 3 din Conventie. De asemenea, Curtea constata ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil. in speta, Curtea ia act de faptul ca reclamantul locuia in mod legal pe teritoriul Romaniei la momentul expulzarii.

Prin urmare, desi a fost expulzat din motive de securitate nationala, caz autorizat de art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr, 7, acesta avea dreptul sa se prevaleze de garantiile enuntate la paragraful 1 al acestei dispozitii.

Curtea evidentiaza ca prima garantie acordata persoanelor vizate de acest articol prevede ca acestea nu pot fi expulzate decat „in temeiul executarii unei hotarari luate conform legii’, intrucat cuvantul „lege” desemneaza legislatia nationala, trimiterea la aceasta vizeaza, dupa exemplul tuturor dispozitiilor Conventiei, nu doar existenta unei baze in dreptul intern, ci si calitatea legii: aceasta impune accesibilitatea si previzibilitatea acesteia, precum si o anumita protectie impotriva atingerilor arbitrare aduse de puterea publica drepturilor garantate de Conventie.

In aceasta privinta. Curtea reaminteste ca, la examinarea capatului de cerere intemeiat pe art. 8 din Conventie, a concluzionat ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 194/2002, care constituia baza legala a expulzarii reclamantului, nu ii oferise garantii minime impotriva caracterului arbitrar al autoritatilor.

In afara de aceasta, Curtea subliniaza ca, printr-o ordonanta a parchetului, reclamantul a fost declarat indezirabil pe teritoriul Romaniei, i s-a interzis accesul pe teritoriul romanesc si a fost expulzat pe motiv ca Serviciul Roman de Informatii avea „informatii suficiente si grave conform carora desfasura activitati de natura sa puna in pericol securitatea nationala”, fara alte precizari. De asemenea, Curtea observa ca reclamantul a primit o copie a ordonantei parchetului in ziua expulzarii sale in Italia. Totusi, Curtea observa ca respectiva comunicare trimisa reclamantului nu continea nicio trimitere la faptele imputate si avea un caracter pur forma!

Prin urmare, Curtea poate doar sa constate ca autoritatile nu i-au oferit reclamantului niciun indiciu privind faptele care ii erau imputate. in consecinta, desi expulzarea reclamantului a avut loc in temeiul executarii unei hotarari luate conform legii, Curtea
apreciaza ca autoritatile interne nu au respectat garantiile de care reclamantul trebuia sa beneficieze in temeiul art. 1 paragraful 1 lit. a) si b) din Protocolul nr. 7.

Curtea reaminteste ca orice dispozitie a Conventiei sau a protocoalelor sale trebuie sa fie interpretata astfel incat sa garanteze drepturi concrete si efective, si nu teoretice si iluzorii, si considera, avand in vedere controlul pur formal exercitat de curtea de apel in speta, ca reclamantul nu a putut cu adevarat sa solicite examinarea cazului sau si nici sa invoce motivele ce pledau impotriva expulzarii sale.
Prin urmare, a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 7.

Cu privire la pretinsa incalcare a art. 3 din Conventie

Reclamantul se plange ca a fost supus unor rele tratamente din partea agentilor de politie la momentul expulzarii sale in Italia.

Cu privire la admisibilitate

Guvernul invoca neepuizarea cailor de recurs interne si afirma ca reclamantul ar fi putut depune plangere penala pentru lovire, abuz in serviciu si rele tratamente. Reclamantul contesta argumentul Guvernului. Potrivit acestuia, raportul medical intocmit, la 1 martie 2005, de un medic din cadrul unui cabinet medical specializat in vatamari corporale a stabilit fara ambiguitate existenta unor multiple leziuni si echimoze pe fata (in regiunea frontala, orbitala si zigomatica), petorace, abdomen, maini, genunchi si tibii. Potrivit reclamantului, niciun element care sa poata pune la indoiala existenta acestor leziuni nu a fost prezentat de Guvern.

Acesta afirma ca respectivele tratamente inumane si degradante i-au fost aplicate ca urmare a refuzului sau de a semna notificarea masurii de expulzare. Cu privire la termenul invocat de Guvernul parat inainte de intocmirea certificatului medical, reclamantul pretinde ca a fost abandonat de agentii de politie in aeroportul din Verona dupa expulzarea sa din Romania si ca a trebuit sa efectueze o calatorie pana la Roma pentru a consulta un medic.

Reclamantul face trimitere la jurisprudenta Curtii in ceea ce priveste sarcina probei in cazul unor tratamente contrare art. 3 din Conventie si afirma ca existenta unor certificate medicale care contin informatii precise si concordante, precum si absenta unei explicatiiplauzibile din partea statului privind originea ranilor permit sa se constate existenta unor vatamari cauzate de agentii statului.

Cu privire la neepuizarea cailor de recurs interne, reclamantul afirma ca la 28 februarie 2005 a depus o plangere penala prin care denunta relele tratamente suferite in ziua expulzarii, in fata Curtii de Apel Bucuresti, la momentul contestatiei impotriva ordonantei de expulzare. in ziua sedintei, avocatul sau depusese o copie a certificatului medical intocmit de medicul italian E,Z,, in care erau atestate leziuni suferite de reclamant, dar aceasta cerere a ramas fara rezultat, intrucat Curtea de Apel Bucuresti nu a facut nicio referire la aceasta situatie in motivarea hotararii sale din 3 martie 2005. La aceastas-ar adauga si situatia dificila in care se afla reclamantul, fiind expulzat chiar in ziua in care a fost agresat, neavand, prin urmare, nicio posibilitate reala, pe teritoriul romanesc, de a solicita identificarea, constatarea si pedepsirea persoanelor raspunzatoare pentru agresiunea suferita la 23 februarie 2005.

Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa constanta, art. 35 paragraful 1 din Conventie le impune reclamantilor epuizarea cailor de recurs disponibile in mod normal si suficiente in ordinea juridica interna pentru a le permite obtinerea unei reparatii pentru incalcarile pretinse. Totusi, aceasta subliniaza ca trebuie sa aplice respectiva regula tinand seama in mod corespunzator de context, cu o anumita flexibilitate si fara un formalism excesiv.

Acest lucru inseamna ca, in special, Curtea trebuie sa analizeze in mod realist nu doar actiunile prevazute in teorie in sistemul juridic al partii contractante in cauza, ci sl situatia personala a reclamantilor.

Curtea observa ca, la sedinta care s-a desfasurat la 28 februarie 2005 in fata Curtii de Apel Bucuresti, avocatul reclamantului a denuntat conditiile in care clientul sau fusese expulzat la 23 februarie 2005, in Italia, in special loviturile si ranile despre care se pretinde ca au fost cauzate de agentii de politie, si a depus o copie a certificatului medical intocmit in Italia de medicul E.Z. De asemenea, Curtea constata ca hotararea Curtii de Apel Bucuresti nu a facut nicio referire la situatia denuntata de avocatul reclamantului.
in aceasta privinta, Curtea constata ca avocatul reclamantului doar a depus copia certificatului medical si a prezentat, cu aceasta ocazie, conditiile in care reclamantul fusese expulzat.

Curtea are indoieli cu privire la indeplinirea in speta a conditiilor prevazute la art. 283 din Codul de procedura penala, in ceea ce priveste continutul plangerii penale. De altfel, niciun element din dosar nu indica dorinta reclamantului de a urmari in instanta presupusii autori ai loviturilor si ranilor, in ceea ce priveste competenta de atribuire, Curtea constata ca, fiind vorba in speta de o acuzatie privind lovituri si rani, institutia competenta, in conformitate cu art. 25 din Codul de procedura penala, astfel cum era redactat la momentul faptelor, era judecatoria, si nu Curtea de Apel Bucuresti, sesizata cu actiunea in contencios a reclamantului. in consecinta, Curtea considera ca simpla depunere a certificatului medical, prin avocatul reclamantului, in cadrul procedurii in contencios, desfasurata in fata Curtii de Apel Bucuresti, nu constituie plangere penala in sensul art. 283 din Codul de procedura penala.

Curtea este constienta de situatia dificila in care se afla reclamantul, dar observa ca acesta avea in continuare posibilitatea, prin intermediul avocatului sau, ca in cazul contestarii masurii de expulzare, sa sesizeze institutia competenta cu o plangere penala pentru loviri si alte violente, chiar si dupa respingerea actiunii in contencios.

Prin urmare, Curtea decide sa admita exceptia formulata de Guvern si sa respinga acest capat de cerere pentru neepuizarea cailor de recurs interne.

Curtea declara cererea admisibila:

• in ceea ce priveste capetele de cerere intemeiate pe art. 8 din Conventie si pe art. 1 din Protocolul nr. 7 si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
• hotaraste ca a fost incalcat art. 8 din Conventie;
• hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 7;

hotaraste:

• ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 paragraful 2 din Conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:
• 13.000 EUR (treisprezece mii de euro), la care se va adauga orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material si moral;
• 6.300 EUR (sase mii trei sute de euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit de catre reclamant, pentru cheltuielile de judecata;
• ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;
• respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Sursa: Infolegal