CA Târgu Mureș, Secția penală. Decizia nr. 519/2010
1. Ultraj săvârşit prin ameninţare. Condiţia – ataşată elementului material – referitoare la proferarea ameninţării prin mijloace de comunicare directă. Existenţa infracţiunii de ultraj prin îndeplinirea acestei condiţii şi atunci când ameninţarea este transmisă – de către subiectul activ către subiectul pasiv – prin intermediul unei alte persoane
Ameninţare săvârşită prin mijloace de comunicare directă, în sensul art. 239 alin. (1) teza a II-a C.pen., există în ipoteza în care acţiunea ce constituie elementul material al laturii obiective se înfăptuieşte nu în prezenţa subiectului pasiv, care nu se află la locul şi în momentul comiterii faptei, ci folosind modalităţi care prin natura lor sunt susceptibile de a realiza un contact direct între subiectul activ şi subiectul pasiv ai infracţiunii, făcând în acest fel posibilă cunoaşterea ameninţării de către persoana vătămată. Aceste modalităţi trebuie să aibă aptitudinea, „darul” de a crea situaţii echivalente prezenţei subiectului pasiv la locul şi în momentul proferării actului de ameninţare. Termenul de „comunicare directă” nu exclude şi interpunerea unei alte persoane, cum ar fi de exemplu ameninţarea funcţionarului faţă de o persoană trimisă de acesta să execute un ordin, dacă făptuitorul i-ar cere să îi comunice acestuia spusele lui sau, fără a-i cere acest lucru, ar fi sigur de aceasta. Fapta inculpatului care, aflându-se în sediul unei autorităţi de poliţie, în prezenţa a doi martori poliţişti, cu ocazia aducerii la cunoştinţă a unei ordonanţe a de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, emisă de partea vătămată procuror, a proferat, la adresa acesteia din urmă, ameninţări cu incendierea locuinţei şi cu moartea, constituie infracţiunea de ultraj, în varianta ameninţării comise prin mijloace de comunicare directă, prevăzută de art. 239 alin. (1) C.pen.
2. Schimbarea încadrării juridice în faza de judecată a procesului penal. Obligaţii ale instanţei de judecată. Momentul procesual în care se dispune schimbarea încadrării juridice şi actul procedural care conţine această dispoziţie. Decizia nr. I/31.05.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de admitere a recursului în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Exigenţe de tehnică a schimbării încadrării juridice
Obligaţia de a pune în discuţie schimbarea încadrării juridice şi cea de a atrage atenţia inculpatului că are dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii trebuie să fi e îndeplinită de instanţa de judecată în condiţii de legală citare a tuturor părţilor. Interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie art. 47 alin. (2) C.proc.pen. nu impune, dar permite ca instanţa să dispună schimbarea încadrării juridice nu doar cu ocazia soluţionării fondului cauzei, prin sentinţă sau decizie, ci şi anterior acestui moment, prin încheiere. În schimb, consecinţele pe care schimbarea încadrării juridice teoretic le poate produce – atât pe plan procesual, cât şi pe plan material – obligă instanţa să dispună schimbarea încadrării juridice imediat după punerea ei în discuţie (sau la termenul următor), iar nu ulterior. De aceea, pentru a oferi o deplină respectare a legalităţii procesului penal şi pentru a-l pune pe inculpat în situaţia de a fi informat şi de a cunoaşte „natura şi cauza” acuzaţiei faţă de care el trebuie să se apere, e corect ca schimbarea încadrării juridice să se dispună prin încheiere, după punerea ei în discuţie (sau la un termen imediat următor acordat în acest scop), iar nu prin decizie, cu ocazia soluţionării pe fond a apelului. Tehnic, încadrarea juridică, deci şi dispoziţia de schimbare a ei trebuie să cuprindă referiri nu numai la norma de incriminare, aparţinând părţii speciale a dreptului penal, ci şi la dispoziţii legale care reglementează instituţii ale părţii generale a dreptului penal, incidente în cauză, şi care se leagă astfel de norma de incriminare.