CEDO. Cauza Ghita impotriva Romaniei

In Monitorul Oficial nr. 151 din 21 martie 2013 a fost publicata Hotararea CEDO din data de 23 octombrie 2012 in cauza Ghita impotriva Romaniei. Reclamantul a afirmat ca a fost supus unor rele tratamente cand a fost arestat de doi politisti si ca investigatia ulterioara privind afirmatiile sale a fost ineficienta.

Presupusa incalcare a articolului 3 din Conventie

Reclamantul s-a plans de tratament brutal din partea politistilor si de ineficienta investigatiilor in privinta presupuselor rele tratamente.

Admisibilitate

Curtea retine ca hotararea finala adoptata pe data de 26 aprilie 2007 a fost comunicata partilor pe data de 8 iunie 2007. Reclamantul a datat prima sa scrisoare catre instanta cu 7 decembrie 2007 trimitand-o in aceeasi zi, conform stampilei postei. Considera deci ca aceasta data este data introducerii cererii, conform cerintelor Conventiei si Regulamentului Curtii.

Temeinicia plangerii

Curtea retine ca aceasta plangere nu este in mod evident nefondata in sensul art. 35 §3 (a) din Conventie. Mai retine ca nu este inadmisibila din niciun alt motiv. Prin urmare, trebuie declarata admisibila.

Principii generale

Curtea isi reitereaza jurisprudenta in privinta art. 3, in special referitor la evaluarea de catre Curte a nivelului minim de gravitate pe care trebuie sa-l atinga brutalizarea pentru a intra sub incidenta acestui articol (vezi Assenov si Altii v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, §93, Rapoarte privind Sentinte si Hotarari 1998–VIII; Irlanda v. Regatul Unit, 18 ianuarie 1978, §162, Seria A, nr. 25; Kud?a v. Polonia [GC], nr. 30210/96, §91–92, CEDO 2000–XI; Peers v. Grecia, nr. 28524/95, §67–74, CEDO 2001–111; si Raninen v. Finlanda, 16 decembrie 1997, §55, Rapoarte 1997–VIII).

Cand o persoana este ranita in timp ce se afla in detentie sau in orice alt mod sub controlul politiei, o astfel de rana va da nastere unei solide prezumtii ca acea persoana a fost brutalizata. Este de datoria statului sa furnizeze o explicatie plauzibila privind modul cum s-au produs ranile, lipsa unei astfel de explicatii ridicand in mod evident o problema in temeiul art. 3 din Conventie.

In evaluarea probelor, Curtea a aplicat in general standardul probei „dincolo de orice indoiala“. Insa aceste probe pot sa decurga din coexistenta unor deductii suficient de puternice, de clare si de concordante sau din prezumtii similare de fapt care nu au fost contrazise. In cazul in care aspectele in cauza sunt in intregime sau in mare parte cunoscute exclusiv de autoritati, asa cum este in cazul unei persoane aflate sub controlul lor, se nasc puternice prezumtii de fapt cu privire la ranile survenite in astfel de conditii. De fapt, se poate considera ca sarcina probei cade in seama autoritatilor pentru a furniza o explicatie satisfacatoare si convingatoare (vezi Boicenco v. Moldova, nr. 41088/05, §§103–104, 11 iulie 2006).

In continuare, Curtea reitereaza ca, daca o persoana pretinde in mod discutabil ca a fost grav brutalizata de politie sau de alte organe ale statului, in mod ilegal si cu incalcarea art. 3, respectiva prevedere solicita efectuarea de investigatii oficiale eficiente care sa conduca la identificarea si pedepsirea celor raspunzatori (vezi Selmouni v. Franta [GC], nr. 25803/94, §87, CEDO 1999-V; Assenov si Altii, citat anterior, §102; si, mutatis mutandis, Velikova v. Bulgaria, nr. 41488/98, §70, CEDO 2000-VI).

Curtea este constienta de natura subsidiara a rolului sau si recunoaste ca trebuie sa manifeste precautie in asumarea rolului de tribunal de prima instanta care analizeaza faptele, cand acest lucru nu devine inevitabil datorita circumstantelor specifice respectivei cauze (vezi, spre exemplu, McKerr v. Regatul Unit (dec.) nr. 28883/95, 4 aprilie 2000). Cu toate acestea, atunci cand se fac afirmatii care privesc art. 3 din Conventie, Curtea trebuie sa analizeze cu atentie deosebita [vezi, mutatis mutandis, Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, §32, Seria A nr. 336, si Avsar v. Turcia, nr. 25657/94, §283, CEDO 2001-VII (extrase)] chiar daca s-au intreprins deja anumite proceduri si cercetari (Cobzaru v. Romania, nr. 48254/99, §65, 26 iulie 2007, precum si Irlanda, citat anterior, §161, Salman v. Turcia [GC], nr. 21986/93, §100,CEDO 2000-VII, si Boicenco, citat anterior, §104, privind standardul probei in astfel de cauze).

Aplicarea acestor principii la cauza prezenta

Curtea retine pentru inceput ca reclamantul avea o stare buna de sanatate cand s-a intalnit cu politia (vezi alineatul 15 de mai sus) si ca la cateva ore dupa incident s-a consemnat ca avand cateva contuzii in jurul ochilor. Este de asemenea de necontestat faptul ca reclamantul a fost incatusat cu mainile in fata. In aceste conditii, Curtea constata ca autoritatile (inclusiv Guvernul in observatiile sale) nu au explicat cum s-a putut lovi reclamantul cand a cazut la pamant sau „s-a lovit in mod deliberat cu capul de pamant si de usile dubei“ si la pleoape, si la osul temporal, evitand insa complet nasul si gura. Aceste rani corespund mai degraba explicatiilor reclamantului care spune ca si-a protejat gura si nasul de loviturile politistilor cu mainile incatusate.

Curtea a mai retinut ca autoritatile par a fi recunoscut, in diverse faze ale procedurilor, ca politistii l-au ranit pe reclamant (vezi raportul privind utilizarea fortei si concluziile din hotararea Tribunalului Bucuresti), insa au acceptat ideea lipsei unei legaturi cauzale intre ranire si actiunea politistilor, fara a cantari proportionalitatea reactiei politiei.

Totusi, desi Curtea este dispusa sa admita ca atitudinea reclamantului ar fi putut necesita utilizarea fortei fizice pentru a fi tinut sub control, nu poate sa nu constate ca nu exista suficiente elemente convingatoare in dosar care sa justifice o utilizare atat de dura a fortei care sa necesite 8 pana la 9 zile de ingrijiri medicale. Nimic din descrierea oficiala a evenimentelor nu indica faptul ca ar fi opus o asemenea rezistenta care sa justifice o asemenea reactie dura.

Curtea concluzioneaza ca ranile reclamantului au fost cauzate de actiunile politistilor care echivaleaza cu un tratament contrar art. 3 din Conventie.

Ramane sa se analizeze daca investigatia oficiala in urma plangerilor privind comportamentul abuziv al politiei a fost eficienta (vezi alineatul 43 de mai sus).

Curtea retine cu ingrijorare ca desi consumul de alcool de catre reclamant a constituit explicatia comportamentului sau pretins agresiv, politia nu a testat concentratia de alcool din sangele reclamantului in momentul cand acesta a fost retinut.

Cu toate acestea, instantele nu au pus la indoiala constatarea ca reclamantul era sub influenta alcoolului in momentul respectiv. Curtea nu poate accepta argumentul prezentat de Guvern conform caruia politistii nu aveau calitatea de a solicita un test al alcoolemiei. Este de datoria autoritatilor sa prezinte probe in sprijinul afirmatiilor lor, atat in cadrul procedurilor interne, cat si in fata Curtii, in special atunci cand partea vatamata se afla sub controlul lor si este complet lipsita de posibilitatea de a obtine probe prin propriile mijloace, asa cum a fost situatia in cazul de fata.

Mai mult, investigatorii si instantele au considerat descrierea evenimentelor facuta de politisti un fapt dovedit si nu i-au analizat concordanta cu raportul medical. Curtea insa a constatat discrepante intre versiunea oficiala a evenimentelor si ranile suferite de reclamant, asa cum au fost confirmate de certificatele medicale (vezi alineatul 45 de mai sus). Investigatia interna nu a rezolvat aceste discrepante. De asemenea, autoritatile nu au pus la indoiala impartialitatea singurului martor ocular, C.B., care, fiind deja anchetata in acel moment pentru aspecte care i se imputau si in seara respectiva, s-ar putea sa nu fi fost complet neinfluentata de politie.

Pentru confirmarea veridicitatii rapoartelor politiei, instantele au plasat sarcina de a dovedi contrariul pe petent. Sansele acestuia de a reusi acest lucru au fost insa practic inexistente intrucat, pe de o parte, netestandu-i alcoolemia, politia l-a impiedicat practic sa obtina o proba relevanta, si, pe de alta parte, nici procurorul si nici instantele nu au audiat marturii personale de la cei implicati in incident.

Investigatia a fost astfel lipsita de eficienta ceruta prin art. 3 din Conventie.

In lumina concluziilor prezente in alineatele 46 si 50 de mai sus, Curtea considera ca a existat o incalcare a aspectelor substantiale si procedurale ale art. 3 din Conventie.

Alte presupuse incalcari ale Conventiei

In final, reclamantul s-a plans pe baza art. 5 din Conventie ca a fost retinut ilegal de politie si, pe baza art. 6 §§1 si 2, ca procedurile in fata instantelor interne nu au fost corecte.

Totusi, in lumina tuturor materialelor de care dispune si in masura in care aspectele care fac obiectul plangerii intra in competenta sa, Curtea constata ca acestea nu dezvaluie vreo aparenta de incalcare a drepturilor si libertatilor stabilite in Conventie sau protocoalele acesteia.

Prin urmare, aceasta parte a cererii este evident nefondata si trebuie respinsa conform art. 35 §§3 (a) si 4 din Conventie.

Daune

Reclamantul a solicitat 15.000 euro (EUR) daune materiale reprezentand venitul nerealizat pe perioada spitalizarii si 100.000 EUR daune morale ca urmare a comportamentului autoritatilor care i-au incalcat drepturile prevazute de art. 3,5, si 6. A mai solicitat ca cei doi politisti sa fie demisi din functie.

Curtea nu constata nicio legatura cauzala intre incalcarea constatata si pretinsele daune materiale; ca urmare, respinge aceasta solicitare. Pe de alta parte, acorda reclamantului 10.000 EUR daune morale.

Costuri si cheltuieli

Reclamantul a mai solicitat 4.239,04 EUR costuri si cheltuieli suportate in fata instantelor interne si in fata Curtii, respectiv taxe medicale, comisioane pentru avocati si costul serviciilor postale.

Conform jurisprudentei Curtii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor si cheltuielilor doar in masura in care s-a demonstrat ca acestea au fost suportate in mod real si necesar, iar cuantumul lor este rezonabil. In cazul de fata, tinand cont de documentele aflate in posesia sa si de criteriile de mai sus, Curtea considera rezonabil sa acorde suma de 3.000 EUR pentru toate cheltuielile subsumate.

Astfel, Curtea

• declara plangerea pe baza art. 3 din Conventie admisibila, iar restul cererii inadmisibila;
• retine ca a existat o incalcare a aspectelor substantiale si procedurale ale art. 3 din Conventie;
• retine:

– ca statul parat urmeaza sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data la care hotararea devine definitiva conform art. 44 §2 din Conventie, urmatoarele sume care se vor converti in moneda nationala a statului raspunzator la rata de schimb in vigoare la data efectuarii platii:

• 10.000 EUR (zece mii de euro) plus eventualele taxe aferente, ca daune morale;
• 3.000 EUR (trei mii de euro) plus eventualele taxe aferente care ar reveni reclamantului, pentru costuri si cheltuieli.

Sursa: Infolegal