CEDO. Cauza Arhiepiscopia Romano-Catolica Alba Iulia impotriva Romaniei. Incalcarea dreptului de proprietate

In Monitorul Oficial nr. 200 din 9 aprilie 2013 a fost publicata Hotararea CEDO in cauza Arhiepiscopia Romano-Catolica Alba Iulia impotriva Romaniei din data de 25 septembrie 2012.

La originea cauzei se afla Cererea nr. 33.003/03 indreptata impotriva Romaniei, prin care o comunitate religioasa din acest stat, Arhiepiscopia Romano-Catolica Alba Iulia (reclamanta), a sesizat Curtea la 14 octombrie 2003 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

Reclamanta invoca, in special, incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la Conventie.
Circumstantele cauzei

Reclamanta, Arhiepiscopia Romano-Catolica Alba Iulia, este o comunitate a Bisericii Catolice din Romania, cu sediul la Alba Iulia.

Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie

Reclamanta se plange de neacordarea dreptului sau de proprietate asupra Bibliotecii Batthyaneum si Muzeului de Astronomie, inclusiv asupra colectiilor de carti si altor obiecte conservate, care fac parte din donatia din 1798, in ciuda confirmarii dreptului sau de proprietate prin acordurile Guvernului Roman cu Sfantul Scaun si prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998. Aceasta se plange mai ales de imposibilitatea de a intra in posesia acestor bunuri deoarece comisia administrativa nu a pregatit restituirea acestora, pe care Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 o dispunea, in ciuda unei hotarari judecatoresti definitive favorabile reclamantei, datand din 22 octombrie 2003.

Aceste capete de cerere sunt formulate din perspectiva art. 6 si 13 din Conventie si a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Revenindu-i sarcina incadrarii juridice a faptelor cauzei, Curtea considera potrivit sa examineze capetele de cerere ridicate de reclamanta doar din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (cf. mutatis mutandis, Saleck Bardi impotriva Spaniei, nr. 66.167/09, pct. 31,24 mai 2011), care este redactat dupa cum urmeaza:

„Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.“

Cu privire la admisibilitate

Guvernul invoca neepuizarea cailor de atac interne. In aceasta privinta, acesta sustine ca reclamanta avea la dispozitie o actiune in contencios administrativ. Aceasta actiune vizand obligatia de a face ar fi putut avea ca rezultat, conform Guvernului, ca o instanta sa impuna comisiei speciale de restituire sa pronunte o decizie in urma cererii introduse de reclamanta, sub pedeapsa cu amenda si cu daune-interese, in temeiul art. 5803din Codul de procedura civila.

Reclamanta considera ca la data introducerii cererii sale nu dispunea de o cale de atac eficienta pentru a denunta situatia in litigiu deoarece nu putea actiona in justitie impotriva unei comisii care niciodata nu a fost constituita, deci care nu avea existenta institutionala. Aceasta indica, in aceasta privinta, ca reiese chiar din scrisoarea din 26 iulie 2011, prezentata de Guvern, ca aceasta comisie paritara a carei infiintare era prevazuta in Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 nu a fost niciodata constituita, nefiind gasita nicio dovada a existentei, activitatii sau arhivelor acesteia.

Curtea considera ca exceptia Guvernului este strans legata de obiectul plangerii, astfel incat este necesar sa fie unita cu fondul (a se vedea Burghelea impotriva Romaniei, nr. 26.985/03, pct. 31, 27 ianuarie 2009, si, mutatis mutandis, De Sciscio impotriva Italiei, nr. 176/04, pct. 53, 20 aprilie 2006).

De altfel, Curtea constata ca aceasta parte a cererii nu este in mod vadit nefondata in sensul art. 35 §3 din Conventie. Curtea subliniaza, in plus, ca aceasta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarata admisibila.

Motivarea Curtii

• Cu privire la existenta unei valori patrimoniale protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1

Notiunea de „bunuri“ poate desemna atat „bunuri actuale“, cat si valori patrimoniale, inclusiv, in anumite situatii bine definite, creante. Pentru ca o creanta sa poata fi considerata o „valoare patrimoniala“ intrand sub incidenta art. 1 din Protocolul nr. 1, titularul creantei trebuie sa demonstreze ca aceasta are o baza suficienta in dreptul intern. Din moment ce aceasta este dobandita, poate intra in joc notiunea de „speranta legitima“ (Maurice impotriva Frantei [MC], nr. 11.810/03, pct. 63, CEDO 2005-IX, Agrati si altii impotriva Italiei, nr. 43.549/08, 6.107/09 si 5.087/09, pct. 73–74, 7 iunie 2011).

In speta, Guvernul nu a contestat dreptul reclamantei la solutionarea prin procedura legala a cererii sale vizand proprietatea bunurilor in litigiu.

Curtea noteaza ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, aprobata de Parlament in 2003, inca in vigoare in prezent, comporta mentiunea explicita a obligatiei de restituire a „Bibliotecii Batthyaneum, Muzeului si Institutului Astrologie al Episcopiei Romano-Catolice“. Curtea observa, in aceasta privinta, ca, spre deosebire de alte bunuri individualizate de lista anexata ordonantei de urgenta mentionate, in cazul bibliotecii si al muzeului se mentioneaza in mod expres ca acestea apartin Episcopiei Romano-Catolice din Alba Iulia.

In plus, in hotararea sa definitiva din 22 octombrie 2003, Curtea de Apel Alba Iulia face referire la Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1988 „prin care Guvernul decisese restituirea in beneficiul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia a Bibliotecii Batthyaneum, a muzeului si a institutului“ si la faptul ca „abrogarea sa nu putea interveni decat printr-o alta dispozitie a guvernului sau printr-o lege a Parlamentului, si nu printr-o hotarare judecatoreasca“ (pct. 37 de mai sus).

De altfel, actiunea initiata in speta, intre altii, de Ministerul Culturii ca parte intervenienta principala care contesta legalitatea restituirii a fost respinsa.

Curtea noteaza ca in afara de Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, reclamanta invoca in beneficiul ei obligatiile asumate de partea parata in acordurile dintre Sfantul Scaun si Guvernul roman din 1927 si 1940, adica respectarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra „tuturor bunurilor care se afla la data de 1 ianuarie 1932 in posesia si sub administrarea Status Romano-Catholicus Transylvaniensi“. Pe de o parte, Guvernul afirma ca Decretul ministrului cultelor nr. 151/1948 a denuntat concordatul si acordurile ulterioare si a abrogat legile de ratificare a acestora. In schimb, conform reclamantei, aceste acorduri sunt inca in vigoare, decretul de abrogare adoptat de ministrul cultelor in 1948 fiind caduc, deoarece era contrar dreptului international public in materie de tratate.

Curtea nu considera necesar sa se pronunte asupra acestei divergente, insa aceasta ia nota de faptul ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, in prezent in vigoare, se inscrie in categoria obligatiilor asumate anterior de statul roman fata de Sfantul Scaun.

In orice caz, Curtea subliniaza exceptionala valoare culturala si istorica a acestui patrimoniu, mai ales a bibliotecii, nu doar pentru Romania, ci si pentru public in general.

Avand in vedere cele de mai sus, Curtea considera ca reclamanta beneficiaza cel putin de o speranta legitima, fondata pe Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 mentionata, ca problema proprietatii acestor bunuri sa fie reglementata rapid, avand in vedere importanta lor nu doar pentru reclamanta, ci si dat fiind interesul general in cauza.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 este deci aplicabil in cazul in speta.

• Cu privire la respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 cere ca ingerinta autoritatii publice in exercitarea dreptului la respectarea bunurilor sa fie legala [Fostul rege al Greciei si altii impotriva Greciei (MC) nr. 25.701/94, pct. 79, CEDO 2000-XII]. Principiul legalitatii presupune existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile in aplicarea lor [Beyeler impotriva Italiei (MC), nr. 33.202/96, pct. 109–110, CEDO 2000-I si, in ceea ce priveste cauzele privind proprietatea minoritatilor etnice si religioase, a se vedea si Fener Rum Erkek Lisesi Vakf? impotriva Turciei, nr. 34.478/97, pct. 50–60, 9 ianuarie 2007, si Samatya Surp Kevork Ermeni Kilisesi, Mektebi Ve Mezarl??? Vakf? Yönetim Kurulu impotriva Turciei, nr. 1.480/03, pct. 31, 16 decembrie 2008]. In plus, orice ingerinta in folosinta acestui drept trebuie sa aiba un scop legitim. De asemenea, in cauzele care implica o obligatie pozitiva, trebuie sa existe o justificare legitima pentru lipsa de actiune din partea statului.

Atat o atingere adusa respectarii bunurilor, cat si abtinerea de la a actiona trebuie sa pastreze un echilibru just intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului (James si altii impotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 46, seria A nr. 98, si Fostul Rege al Greciei si altii, mentionata anterior, pct. 87).

In fiecare cauza care implica pretinsa incalcare a acestei dispozitii, Curtea trebuie sa verifice daca, datorita actiunii sau lipsei de actiune a statului, persoana in cauza a trebuit sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva (Sporrong si Lonnroth impotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 73, seria A nr. 52).

In aceasta privinta, trebuie subliniat ca incertitudinea – fie ca este legislativa, administrativa sau tine de practicile aplicate de autoritati – este un factor de care trebuie sa se tina seama in aprecierea conduitei statului. Intr-adevar, atunci cand este in joc o problema de interes general, autoritatile publice sunt obligate sa reactioneze in timp util, in mod corect si cu cea mai mare coerenta (Vasilescu impotriva Romaniei, 22 mai 1998, pct. 51, Culegere 1998-III).

In speta, Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, aprobata prin Legea nr. 458/2003, inca in vigoare, impune ca statutul „[Bibliotecii] Batthyaneum, [si al Muzeului] si [Institutului] Astrologie al Episcopiei Romano-Catolice“ sa fie reglementat de o comisie administrativa responsabila de examinarea cererilor de restituire.

Cu toate ca reclamanta a urmat procedura prealabila prevazuta in aceasta dispozitie, pana in prezent, cu aproape 14 ani mai tarziu, protocolul de predare a bunurilor mentionate, la care face referire art. 3 din dispozitia mentionata, nu a fost incheiat si nicio alta decizie, de acordare, de respingere sau de amanare, nu a fost adusa la cunostinta reclamantei. In aceasta privinta, Curtea noteaza ca Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 nu prevede nicio data-limita, nicio procedura de urmat pentru transferul bunurilor.

In plus, ordonanta de urgenta nu prevede nicio cale de atac jurisdictionala in ceea ce priveste aplicarea acestor dispozitii legislative. Aceste lacune legislative au favorizat o procedura prealabila dilatorie care, tinand cont de caracterul sau obligatoriu, putea bloca sine die speranta legitima a reclamantei ca problema statutului patrimoniului identificat la pozitia 13 din anexa la Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 (Parohia Greco-Catolica Sambata Bihor, mentionata anterior, pct. 68–71) sa fie in cele din urma rezolvata.

In aceasta privinta, Curtea noteaza ca dupa cum reiese din documentele prezentate de Guvern, comisia care ar trebui sa opereze transmiterea bunurilor in temeiul Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 nu a fost niciodata constituita. Din aceasta cauza, o actiune in justitie impotriva comisiei prevazute in Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 13/1998 nu era posibila, dat fiind ca aceasta nu a fost niciodata constituita.

Curtea noteaza, de asemenea, ca de abia in 2004, adica la aproape 6 ani dupa ordonanta de urgenta mentionata, in temeiul unei noi legi, competenta pentru a opera transferul bunurilor a fost transmisa unei alte comisii administrative deja constituite. Nu reiese din elementele din dosar ca aceasta noua comisie ar fi comunicat vreodata reclamantei rezultatul, chiar si preliminar, al dezbaterilor sale pe tema cererii pe care i-a prezentat-o. In plus, din scrisoarea din 26 iulie 2011 adresata de aceasta comisie speciala agentului guvernamental de pe langa Curte nu reiese ca ar fi fost stabilita o data pentru reluarea examinarii acestei cereri.

In cele din urma, Curtea noteaza ca hotararile judecatoresti pronuntate in raport cu legile generale de restituire, la care face referire Guvernul, nu sunt pertinente in masura in care, in speta, este vorba de o reglementare speciala care deroga de la dreptul comun in materie. Acelasi lucru este valabil pentru cele 3 decizii pronuntate in litigiile initiate de parohii ortodoxe si greco-catolice si intemeiate pe legile generale de restituire. In plus, datand din 2007 si 2009, aceste decizii sunt ulterioare datei la care s-a introdus prezenta cerere.

Rezulta ca in absenta unei cai de atac accesibile reclamantei, a carei eficacitate sa fie demonstrata in practica, si nu doar in teorie, exceptia de neepuizare a cailor de atac interne ridicata de Guvern trebuie respinsa.

Avand in vedere cele precedente, Curtea nu gaseste nicio justificare legitima pentru lipsa de actiune prelungita a statului care impiedica aplicarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 13/1998, confirmata de o lege din noiembrie 2003. Incertitudinea care o afecteaza pe reclamanta de 14 ani, in ceea ce priveste interesul ei pentru stabilirea statutului juridic al patrimoniului in cauza, este cu atat mai dificil de inteles daca luam in considerare importanta culturala si istorica a patrimoniului care ar fi trebuit sa determine o actiune rapida pentru a asigura pastrarea acestuia si utilizarea corespunzatoare in interesul general.

In consecinta, a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.

• Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 si 13 din Conventie

Reclamanta denunta o incalcare a art. 6 si 13 din Conventie.

Guvernul contesta acest argument.

Curtea subliniaza ca aceste capete de cerere sunt legate de cel examinat anterior si, prin urmare, trebuie, de asemenea, sa fie declarate admisibile.

Avand in vedere constatarea referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 (pct. 98 de mai sus), Curtea considera ca nu trebuie examinat daca, in speta, au fost incalcate aceste dispozitii [a se vedea, printre altele, mutatis mutandis Hotararea La/no impotriva Italiei (MC), nr. 33.158/96, pct. 25, CEDO 1999-I; Zanghi impotriva Italiei, 19 februarie 1991, pct. 23, seria A nr. 194-C, si Biserica Catolica din Caneea impotriva Greciei, 16 decembrie 1997, pct. 50, Culegere 1997-VIII].

• Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

Prejudiciul

Reclamanta solicita restituirea in natura a bunurilor in litigiu pentru prejudiciul material suferit. Aceasta solicita si acordarea sumei de 30.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral, ca urmare a incertitudinii prelungite pe care a trebuit sa o suporte si a anularilor repetate ale hotararilor judecatoresti definitive pronuntate in favoarea sa. Aceasta sustine ca bunurile in litigiu sunt de o valoare morala inestimabila pentru toti credinciosii sai. In plus, facand referire la acte de administrare defectuoasa care ar fi condus la deteriorarea uneia dintre lucrarile cele mai pretioase din colectia Bibliotecii Batthyaneum si la declansarea, ulterior, a unui scandal mediatic in jurul numelui acestei biblioteci, aceasta pretinde ca un prejudiciu moral a rezultat din faptul ca s-a aflat in imposibilitatea de a-si proteja bunurile.

CURTEA:

• hotaraste sa uneasca cu fondul exceptia ridicata de Guvern si sa o respinga;
• declara cererea admisibila;
• hotaraste ca a fost incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
• hotaraste ca nu este cazul sa examineze capetele de cerere intemeiate pe articolele 6 si 13 din Conventie;
• hotaraste:

– ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 §2 din Conventie, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), suma care va fi convertita in moneda statului parat la cursul de schimb aplicabil la data platii, pentru prejudiciu moral;

– ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de 3 luni de la data la care hotararea va ramane definitiva conform art. 44 §2 din Conventie, urmatoarele sume, precum si orice suma care poate fi datorata cu titlu de impozit de reclamanta, pentru cheltuielile de judecata;

• 1.500 EUR (o mie cinci sute euro) catre reclamanta;
• 3.250 EUR (trei mii doua sute cincizeci euro) catre Monica Macovei;
• 5.250 EUR (cinci mii doua sute cincizeci euro) catre Dan Mihai.

Sursa: Infolegal