CEDO. Cauza Miu. Incalcarea dreptului de acces la o instanta
In Monitorul Oficial nr. 216 din 16 aprilie 2013 a fost publicata Hotararea Sectiei a treia CEDO din data de 6 noiembrie 2012 in Cauza Miu impotriva Romaniei, ramasa definitiva la data de 6 februarie 2013.
La originea cauzei se afla Cererea nr. 7.088/03, indreptata impotriva Romaniei, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Margareta Miu (reclamanta), a sesizat Curtea la 27 decembrie 2002, in temeiul articolului 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
Reclamanta pretinde ca i-a fost incalcat dreptul de acces la o instanta, avand in vedere ca instantele nationale nu au examinat pe fond cererile sale de restituire a unui imobil nationalizat.
Circumstantele cauzei
Reclamanta s-a nascut in 1954 si locuieste in Bucuresti.
In 1950 au fost nationalizate o serie de imobile situate in Bucuresti si care ii apartineau lui M.E., printre care un imobil situat pe Bulevardul Averescu nr. 52 (imobilul).
Cu privire la pretinsa incalcare a articolul 6 §1 din Conventie in ceea ce priveste absenta accesului la o instanta
Reclamanta denunta o incalcare a dreptului sau de acces la o instanta, pe motiv ca instantele nationale nu au examinat pe fond cererile sale de restituire.
Cu privire la admisibilitate
Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul articolului 35 §3 a) din Conventie. In plus, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie sa fie declarat admisibil.
Cu privire la fond
Reclamanta sustine ca refuzul instantelor interne de a se pronunta asupra fondului actiunilor sale a adus atingere dreptului sau de acces la o instanta.
Curtea reaminteste ca articolul 6 §1 garanteaza fiecarei persoane dreptul ca o instanta sa se pronunte asupra oricarei contestatii cu privire la drepturile si obligatiile sale cu caracter civil, dar ca acest drept nu este absolut si poate fi supus unor limitari admise implicit, in special cu privire la conditiile de admisibilitate a unei cai de atac, deoarece aceasta presupune prin insasi natura sa o reglementare din partea statului, acesta beneficiind de o anumita marja de apreciere in aceasta privinta.
Totusi, aceste limitari nu pot restrange, pentru un justitiabil, accesul liber intr-o asemenea masura, incat sa fie afectata insasi esenta dreptului sau de acces la o instanta.
In plus, astfel de limitari sunt conforme articolului 6 §1 din Conventie numai in cazul in care urmaresc un scop legitim si in cazul in care exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul urmarit (Yagtzilar si altii impotriva Greciei, nr. 41727/98, pct. 22–23, CEDO 2001XII, si Lungoci impotriva Romaniei, nr. 62710/00, pct. 34–36, 26 ianuarie 2006).
In plus, faptul ca persoana in cauza a avut acces la caile de drept interne nu este intotdeauna suficient pentru indeplinirea cerintelor articolului 6 §1: trebuie sa se constate, de asemenea, ca gradul de acces prevazut de legislatia nationala era suficient pentru a garanta persoanelor in cauza „dreptul de acces la o instanta“, tinand seama de principiul suprematiei dreptului intr-o societate democratica (Yagtzilar, citata anterior, pct. 26, si Lungoci, citata anterior, pct. 43).
Acest lucru este valabil in special in cazul in care, de exemplu, persoana in cauza nu a putut avea acces la o instanta decat pentru a i se respinge actiunea ca inadmisibila prin efectul legii (ibidem).
In prezenta cauza, Curtea observa ca nu s-a contestat ca reclamanta avea dreptul de a solicita restituirea imobilului sau si ca instantele interne nu s-au pronuntat asupra fondului cererii. Din acest motiv, reclamanta a suferit o ingerinta in dreptul sau de acces la o instanta. Prin urmare, este necesar sa se examineze daca aceasta ingerinta urmarea un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele utilizate si scopul vizat.
Curtea poate sa adere la opinia Guvernului conform careia ingerinta suferita de reclamanta avea un scop legitim, si anume buna administrare a justitiei (a se vedea mutatis mutandis, Lungoci, citata anterior, pct. 37). Ramane sa se stabileasca daca aceasta ingerinta era proportionala din motivele enumerate in continuare.
Curtea observa ca actiunea in revendicare a reclamantei a fost respinsa de instantele interne fara sa fie examinat fondul cauzei si ca, astfel, a fost privata de orice posibilitate clara si concreta ca instantele sa se pronunte cu privire la cererea sa de restituire a imobilului.
Rezulta ca reclamanta nu a avut acces la o instanta decat pentru a-i fi declarate actiunile inadmisibile prin efectul dispozitiilor legale.
Aceste elemente ii sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca a fost incalcat articolul 6 §1 din Conventie ca urmare a absentei accesului la o instanta in ceea ce o priveste pe reclamanta.
Cu privire la celelalte incalcari pretinse
Tot in temeiul articolului 6 §1 din Conventie, reclamanta denunta o incalcare a dreptului sau de a-i fi solutionata cauza intr-un termen rezonabil, avand in vedere durata globala a tuturor procedurilor prin care a incercat sa obtina restituirea imobilului.
Curtea observa ca reclamanta sau autorii sai au initiat, in scopul recuperarii imobilului, 3 proceduri distincte. Presupunand ca termenul de 6 luni a fost respectat pentru ultimele doua, durata fiecareia nu pare a fi excesiva in raport cu criteriile consacrate de Curte in jurisprudenta sa, in special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului si cel al autoritatilor competente, precum si miza litigiului pentru persoana in cauza [Fiydlender impotriva Frantei (MC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII, si Cocchiarella impotriva Italiei (MC), nr. 64886/01, pct. 121, CEDO 2006-V].
Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul articolului 35 §3 a) si articolului 35 §4 din Conventie.
Invocand articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanta pretinde ca anularea deciziei administrative de restituire a imobilului si respingerea actiunilor in revendicare au adus atingere dreptului acesteia la respectarea bunurilor sale.
In prezenta cauza, Curtea considera ca, in absenta unei decizii administrative sau judecatoresti definitive, prin care sa se dispuna restituirea bunului, reclamanta nu poate pretinde a fi titularul unui drept de proprietate asupra unui „bun actual“ in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. In ceea ce priveste existenta unei eventuale „sperante legitime“ de a-i fi restituit acest bun, Curtea subliniaza ca Hotararea din 22 aprilie 1993, prin care s-a dispus restituirea, a fost anulata la 28 aprilie 1995.
In consecinta, Curtea apreciaza ca Hotararea din 22 aprilie 1993 nu poate fi considerata drept o baza juridica suficienta de natura a da nastere unei „sperante legitime“, pentru reclamanta, de a i se restitui bunul care a apartinut autorilor sai [Kopecký impotriva Slovaciei (MC), nr. 44912/98, pct. 52, CEDO 2004-IX; Lupas si altii impotriva Romaniei, nr. 1434/02, 35370/02 si 1385/03, pct. 92, CEDO 2006-XV (extrase)].
Rezulta ca acest capat de cerere este incompatibil ratione materiae cu dispozitiile Conventiei si trebuie respins in temeiul articolului 35 §3 si 4 din Conventie.
Prejudiciu material
Pentru repararea prejudiciului material pe care l-ar fi suferit, reclamanta solicita restituirea imobilului, precum si sumele de 360.000 de euro (EUR) pentru foloasele nerealizate si 30.000 de dolari americani (USD) pentru diversele taxe si alte cheltuieli legate de imobil.
Curtea observa ca, in prezenta cauza, singura baza de retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile consta in faptul ca reclamanta nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanta pentru a revendica un bun imobil, incalcandu-se articolul 6 alin. 1 din Conventie. In consecinta, aceasta respinge prezenta cerere.
Cu toate acestea, Curtea reaminteste ca, in conformitate cu jurisprudenta sa constanta, in cazul incalcarii articolului 6 din Conventie, este necesar ca reclamantii sa fie plasati, pe cat posibil, intr-o situatie echivalenta celei in care s-ar afla daca nu ar fi fost incalcate cerintele acestei dispozitii [Piersack impotriva Belgiei (articolul 50), 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, pct. 12].
In prezenta cauza, este necesar sa se constate ca articolul 322 pct. 9 din Codul de procedura civila roman permite revizuirea pe plan intern a unei hotarari in cazul in care Curtea a constatat incalcarea drepturilor unui reclamant. In plus, Curtea considera ca, in cazul in care constata incalcarea dreptului de acces la o instanta, reparatia adecvata este, in principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii in timp util si cu respectarea cerintelor articolului 6 din Conventie (a se vedea, mutatis mutandis, Lungoci, citata anterior, pct. 56).
Prejudiciu moral
Reclamanta solicita, de asemenea, suma de 300.000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral pe care autorul acesteia, B.A., si ea insasi l-ar fi suportat ca urmare a suferintelor si a stresului cauzate de hotararile instantelor interne.
Curtea considera ca reclamanta a suferit in mod cert un prejudiciu moral, care nu este compensat suficient prin constatarea incalcarii suferite (Lungoci, citata anterior, pct. 54). In aceste circumstante, avand in vedere ansamblul elementelor de care dispune si pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu articolul 41 din Conventie, Curtea acorda reclamantei suma de 3.000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral.
In ceea ce priveste prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit B.A., Curtea observa ca acesta din urma a decedat inainte de introducerea prezentei cereri, depusa de reclamanta in nume propriu. In consecinta, Curtea respinge cererea de reparatie echitabila in ceea ce il priveste pe B.A.
Cheltuieli de judecata
De asemenea, reclamanta solicita pentru cheltuielile suportate in fata instantelor interne si a Curtii, urmatoarele sume:
- 65.000 EUR si 10.000 USD pentru onorariul avocatului;
- 735.064 lei romanesti vechi (ROL) pentru diverse taxe platite la Camera de Comert;
- 10.000 USD pentru diverse cheltuieli suportate in perioada 1999–2006 (taxe judiciare, fotocopii, redactarea documentelor).
Printr-o scrisoare din 11 octombrie 2012, reclamanta solicita o suma suplimentara de 45.000 EUR pentru onorariul avocatului, fara sa prezinte insa documente justificative.
Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora [Iatridis impotriva Greciei (reparatie echitabila) (MC), nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].
In prezenta cauza, Curtea observa ca sumele solicitate de reclamanta sunt excesive in raport cu obiectul si natura dosarului. Tinand seama de elementele de care dispune si de criteriile mentionate anterior, Curtea considera ca este rezonabil sa ii acorde reclamantei suma de 2.000 EUR, pentru toate cheltuielile.
Curtea a declarat, in unanimitate, cererea admisibila in privinta capatului de cerere intemeiat pe absenta accesului la o instanta si inadmisibila in privinta celorlalte capete de cerere.
Curtea a hotarat, cu 6 voturi la 1, ca a fost incalcat articolul 6 alin. 1 din Conventie.
Curtea a mai hotarat, cu 6 voturi la 1:
- ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu articolul 44 alin. 2 din Conventie, suma de 3.000 EUR (trei mii euro) pentru prejudiciul moral si suma de 2.000 EUR (doua mii euro) pentru cheltuielile de judecata, care trebuie convertita in lei romanesti la rata de schimb aplicabila la data platii;
- ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;
In final, Curtea a respins, in unanimitate, cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
OPINIA SEPARATA a judecatorului Lopez Guerra
“Nu subscriu la concluzia camerei, conform careia a fost incalcat art. 6 §1 din Conventie. Din faptele cauzei reiese ca actiunea in revendicarea imobilului, introdusa de reclamanta, a fost respinsa de Curtea de Apel Bucuresti pe motiv ca aceasta nu epuizase caile de atac administrative disponibile, contrar cerintelor legislatiei in vigoare.
Prin urmare, respingerea actiunii de catre Curtea de apel nu a incalcat niciun drept garantat prin Conventie, deoarece Curtea s-a pronuntat in mod constant, ulterior Hotararii Golder (Golder impotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, seria A nr. 18), ca dreptul de acces la o instanta nu este absolut si ca acesta poate fi reglementat de stat, care beneficiaza, in aceasta privinta, de o anumita marja de apreciere, atata vreme cat limitarile introduse nu restrang accesul oferit unui justitiabil intr-o asemenea masura incat sa fie afectata insasi esenta dreptului sau de acces la o instanta (Zvolsky si Zvolska impotriva Republicii Cehe,nr. 46129/99, pct. 47, CEDO 2002-IX).
In temeiul dispozitiilor Legii nr. 112/1995, reclamanta a solicitat restituirea imobilului autoritatilor administrative locale, care i-au admis cererea. Totusi, aceasta decizie a fost contestata in fata instantelor si anulata la nivelul a 3 grade de jurisdictie (Judecatoria Bucuresti, Tribunalul Bucuresti si Curtea de Apel Bucuresti), pe motiv ca Legea nr. 112/1995, pe care isi intemeiase reclamanta cererea, nu era aplicabila in prezenta cauza.
Nu gasesc motivul pentru care aceste 3 hotarari judecatoresti incalca art. 6 §1, in sensul ca ar fi privat reclamanta de dreptul sau de acces la o instanta. Dimpotriva, instantele au abordat in mod corect cererile reclamantei, interpretand legislatia in vigoare si pronuntandu-se in favoarea partii adverse, respingand astfel cererea persoanei interesate. In plus, in niciun moment nu s-a sugerat ca aceste decizii erau arbitrare sau fara temei legal.
Pe de alta parte, hotararea Curtii nu precizeaza ce alt raspuns ar fi putut fi oferit reclamantei de catre instantele romane. In fapt, singura posibilitate a acestora era sa actioneze in maniera in care au actionat, adica, in primul rand, sa respinga cererea reclamantei pentru neindeplinirea unei cerinte de forma, si anume epuizarea cailor de atac administrative (Hotararea Curtii de apel din 22 iunie 1998) si, in al doilea rand, sa conteste aplicabilitatea legii in vigoare in privinta cererii reclamantei (hotararile din 11 iulie 2001, 19 noiembrie 2001 si 20 septembrie 2002).
Sursa: Infolegal
.
