CEDO. Cauza Bucur si Toma impotriva Romaniei

In Monitorul Oficial nr. 350 din 13 iunie 2013 a fost publicata Hotararea CEDO din 8 ianuarie 2013 in Cauza Bucur si Toma impotriva Romaniei.

La originea cauzei se afla cererea nr. 40.238/02 indreptata impotriva Romaniei, prin care trei resortisanti ai acestui stat, domnii Constantin Bucur si Mircea Toma si doamna Sorana Toma (reclamantii), au sesizat Curtea la 11 noiembrie 2002 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).

Primul reclamant a invocat in special nerespectarea libertatii sale de exprimare prin condamnarea sa penala ca urmare a divulgarii unor informatii clasificate „strict secrete“ (art. 10 din Conventie), precum si incalcarea dreptului sau la un proces echitabil (art. 6 din Conventie).

Ceilalti doi reclamanti au considerat ca dreptul lor la respectarea vietii private a fost incalcat prin interceptarea fara drept a convorbirilor lor telefonice si pastrarea inregistrarilor de catre Serviciul Roman de Informatii (SRI) (art. 8 din Conventie). Cei trei reclamanti s-au plans ca nu au avut la dispozitie nicio cale de atac interna efectiva care sa le permita sa depuna plangere fata de incalcarea drepturilor garantate prin articolele sus-mentionate (art. 13 din Conventie).

Cu privire la pretinsa incalcare a art. 38 din Conventie

Pentru a putea aprecia temeinicia capetelor de cerere formulate de reclamanti si tinand seama de natura invinuirilor formulate, la data comunicarii prezentei cauze Guvernului roman, 10 septembrie 2007, Curtea i-a solicitat acestuia o copie a intregului dosar penal desfasurat in aceasta cauza impotriva primului reclamant.

Curtea reaminteste in aceasta privinta ca este vital pentru buna functionare a mecanismului recursului individual instituit prin art. 34 din Conventie ca statele sa furnizeze toate facilitatile necesare pentru a permite examinarea serioasa si efectiva a cererilor [Tanrakulu impotriva Turciei (MC), nr. 23.763/94, pct. 70, CEDO 1999-IV]. Faptul ca un guvern se abtine, fara sa dea o explicatie satisfacatoare, de la furnizarea informatiilor de care dispune, poate conduce Curtea la anumite concluzii privind temeinicia alegatiilor reclamantilor.

De asemenea, poate oferi o impresie negativa a masurii in care statul parat isi respecta obligatiile care ii revin in temeiul art. 38 din Conventie (Timurtas impotriva Turciei, nr. 23.531/94, pct. 66 si 70, CEDO2000-VI).

Curtea observa ca Guvernul nu i-a transmis copia integrala a dosarului penal privind condamnarea penala a primului reclamant, pe care o solicitase. Curtea acorda o importanta deosebita inscrisurilor din dosar pentru stabilirea faptelor specifice prezentei cereri. Guvernul nu a negat ca se afla in posesia dosarului integral, dar a trimis Curtii doar o parte a acestuia. In cazul volumelor nr. 1,2 si 9, Guvernul a invocat caracterul strict secret al inscrisurilor, care nu puteau fi dezvaluite publicului, nici macar unei organizatii internationale.

Curtea reaminteste insa ca, prin ratificarea Conventiei, statele au acceptat, in conditiile art. 38 din Conventie, sa furnizeze toate facilitatile necesare pentru a permite examinarea serioasa si efectiva a cererilor. Aceasta obligatie implica instituirea oricarei proceduri necesare pentru o comunicare fara restrictii si pentru schimbul de documente cu Curtea.

In aceste conditii, Guvernul nu se poate limita la invocarea caracterului prezumtiv secret al inscrisurilor solicitate (a se vedea Timurtas, citata anterior, pct. 67, si Noian si K. impotriva Rusiei, nr. 2.512/04, pct. 56, 12 februarie 2009).

Mai mult, Curtea observa ca reprezentatii primului reclamant au putut lua cunostinta de inscrisurile clasificate strict secrete in cursul procedurii penale interne, insa le-a fost imposibil sa faca public continutul lor din cauza angajamentelor de confidentialitate pe care au fost obligati sa le semneze (supra, pct. 26).

Aceasta arata ca informatiile din inscrisurile respective nu se numara printre cele la care accesul este interzis oricarei persoane cu exceptia serviciului de informatii sau a functionarilor de rang inalt (a se vedea, in acelasi sens, Noian si K., citata anterior, pct. 56).

Pe de alta parte, din nota SRI prezentata de Guvern reiese ca acesta din urma avea el insusi dreptul de a decide, dupa caz, declasificarea inscrisurilor respective, insa nu a facut acest lucru si, in orice caz, nu si-a motivat refuzul sau nu a explicat de ce nu intentiona sa procedeze astfel.

De altfel, acesta nu a avut in vedere sa solicite, in temeiul art. 33 §2 si 3 din Regulamentul Curtii, confidentialitatea inscrisurilor respective sau sa transmita un rezumat al elementelor factuale importante. De asemenea, Guvernul nu a prezentat argumente sau elemente in sprijinul ideii ca, pentru examinarea capetelor de cerere formulate de reclamanti, cuprinsul documentelor respective nu este decisiv.

Referindu-se la importanta pe care o prezinta cooperarea cu un stat parat in cadrul procedurilor desfasurate in temeiul Conventiei, precum si la dificultatea stabilirii faptelor specifice prezentei cauze, Curtea considera ca in prezenta cauza statul parat nu si-a indeplinit obligatia, care decurge din art. 38 din Conventie, de a-i pune la dispozitie toate facilitatile necesare pentru a putea stabili faptele.

Cu privire la pretinsa incalcare a art. 10 din Conventie

Potrivit primului reclamant, condamnarea sa penala prin hotararea definitiva din 13 mai 2002 a Curtii Supreme de Justitie a constituit o atingere adusa dreptului sau la libertatea de exprimare prevazut la art. 10 din Conventie,

Cu privire la admisibilitate

Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 §3 lit. a) din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.

Cu privire la fond

Existenta unei ingerinte

In opinia primului reclamant, condamnarea sa penala a constituit o ingerinta in dreptul sau la libertatea de exprimare. Guvernul nu contesta acest argument. Curtea considera ca aceasta masura pronuntata impotriva reclamantului pe motiv ca a facut publice informatii secrete si si-a insusit unsprezece casete in vederea fundamentarii sustinerilor sale se interpreteaza ca o „ingerinta a unei autoritati publice“ in exercitarea, de catre persoana in cauza, a dreptului sau la libertatea de exprimare garantat prin primul paragraf al art. 10 din Conventie.

O asemenea ingerinta incalca art. 10, cu exceptia cazului in care, fiind „prevazuta de lege“, viza unul sau mai multe dintre scopurile legitime prevazute la paragraful 2 si era „necesara intr-o societate democratica“ pentru indeplinirea scopului sau scopurilor respective.

Curtea reaminteste jurisprudenta sa constanta, potrivit careia formularea „prevazuta de lege“ impune nu numai ca masura incriminata sa aiba temei in dreptul intern, ci vizeaza totodata calitatea legii in cauza: aceasta trebuie sa fie accesibila justitiabilului si previzibila in efectele ei [a se vedea, de exemplu, Rekvenyi impotriva Ungariei (MC), nr. 25.390/94, pct. 34, CEDO 1999-III]. Conditia previzibilitatii este indeplinita atunci cand justitiabilul poate stii, pornind de la textul prevederii relevante si, dupa caz, prin intermediul interpretarii ei de catre instante, ce acte si omisiuni angajeaza raspunderea sa penala (Karademirci si altii impotriva Turciei, nr. 37.096/97 si 37.101/97, pct. 40, CEDO 2005-I).

In prezenta cauza, Curtea observa ca reclamantul a fost condamnat in temeiul articolelor mentionate de Guvern. Prin urmare, concluzioneaza ca masura avea un temei in dreptul intern. In ceea ce priveste calitatea legii in cauza, accesibilitatea acesteia nu a fost pusa la indoiala. In schimb, Curtea nu este convinsa ca dreptul intern raspunde cerintei de previzibilitate care decurge din jurisprudenta sa. Totusi, Curtea nu considera necesar sa solutioneze aceasta chestiune din moment ce masura in litigiu este, din alte motive, incompatibila cu art. 10 din Conventie.

Scop legitim

Primul reclamant considera ca ingerinta nu avea niciun scop legitim. Guvernul, la randul sau, este de parere ca masura in litigiu avea ca scop prevenirea si pedepsirea infractiunilor care aduc atingere sigurantei statului.

Curtea considera legitim scopul invocat de Guvern. In prezent, aceasta trebuie sa cerceteze daca ingerinta era necesara intr-o societate democratica.

Motivarea Curtii

Principiile generale aplicabile in prezenta cauza

Principala problema de solutionat este asadar aceea daca amestecul era o masura „necesara intr-o societate democratica“. Principiile fundamentale in aceasta privinta sunt consacrate in jurisprudenta Curtii si au fost rezumate dupa cum urmeaza (Steel si Morris impotriva Marii Britanii, nr. 68.416/01, pct. 87, CEDO 2005-II):

Adjectivul «necesar», in sensul art. 10 §2, presupune existenta unei «nevoi sociale imperioase». Statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere atunci cand stabilesc daca exista o astfel de nevoie, dar aceasta este compatibila cu un control european, in ceea ce priveste atat legislatia, cat si hotararile care o aplica, inclusiv cele pronuntate de o instanta independenta. Prin urmare, Curtea este imputernicita sa se pronunte printr-o hotarare definitiva asupra chestiunii daca o «restrictie» poate fi reconciliata cu libertatea de exprimare protejata de art. 10.

In exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui autoritatilor nationale competente, ci mai degraba de a examina, din perspectiva art. 10, hotararile pronuntate de acestea in temeiul puterii lor de apreciere. Acest lucru nu echivaleaza cu limitarea controlului la a stabili daca statul parat si-a exercitat puterea discretionara in mod rezonabil, cu atentie si cu buna-credinta; sarcina Curtii este de a analiza ingerinta incriminata in lumina cauzei in ansamblu si de a stabili daca a fost «proportionala cu scopul legitim urmarit» si daca motivele prezentate de autoritatile nationale pentru a o justifica sunt «relevante si suficiente» […] Procedand astfel, Curtea trebuie sa se asigure ca autoritatile nationale au aplicat standarde care erau conforme cu principiile prevazute la art. 10 si, in plus, ca s-au bazat pe o evaluare satisfacatoare a faptelor relevante […]“.

In ceea ce priveste protectia conferita de Conventie avertizorilor proveniti din randul functionarilor publici, Curtea a stabilit urmatoarele principii [Guja impotriva Moldovei (MC), nr. 14.277/04, pct. 70–78, 12 februarie 2008]:

„[…] [A]rt. 10 se aplica de asemenea sferei profesionale si […] functionarii […] au dreptul la libertate de exprimare […]. Astfel, aceasta nu uita faptul ca angajatii au obligatia de loialitate, retinere si discretie fata de angajatorul lor. Acest lucru este indeosebi valabil pentru functionari, dat fiind ca insasi natura functiei publice impune reprezentantilor acesteia o obligatie de loialitate si retinere […].

Intrucat misiunea functionarilor dintr-o societate democratica este de a ajuta guvernul sa se achite de functiile sale, iar populatia are dreptul de a se astepta ca functionarii sa ofere acest ajutor si sa nu ridice nicio piedica pentru guvernul ales in mod democratic, obligatia de loialitate si retinere prezinta o importanta deosebita in ceea ce ii priveste […]. Mai mult, avand in vedere insasi natura pozitiei lor, functionarii au adesea acces la informatii in privinta carora guvernul, din diverse ratiuni legitime, poate avea un interes in a le proteja confidentialitatea sau caracterul secret. Prin urmare, acestia sunt in general supusi unei obligatii de discretie foarte stricte.

In ceea ce priveste reprezentantii functiei publice, fie ca sunt functionari numiti sau personal contractual, Curtea observa ca acestia pot ajunge, in exercitiul misiunii lor, sa ia cunostinta de informatii interne, eventual de natura secreta, pe care cetatenii au un interes sporit sa le vada divulgate sau facute publice.

Aceasta considera ca semnalarea de catre un angajat din sectorul public a unui comportament nelegal sau a unui act ilicit la locul de munca ar trebui, in anumite circumstante, sa beneficieze de protectie. Aceasta protectie poate fi necesara in cazul in care functionarul public in cauza este singura persoana – sau face parte dintr-o categorie restransa de persoane – care are cunostinta de ceea ce se intampla la locul sau de munca si, astfel, este cea in masura sa actioneze in interesul public, alertand angajatorul sau publicul larg. […]

Avand in vedere obligatia de discretie sus-mentionata, dezvaluirea ar trebui sa fie facuta in primul rand superiorului persoanei in cauza sau altei autoritati ori organ competent.

O dezvaluire in public nu trebuie avuta in vedere decat in ultima instanta, in cazul in care orice alta actiune este in mod evident imposibila […]. In cadrul aprecierii proportionalitatii restrictiei privind libertatea de exprimare, Curtea trebuie, prin urmare, sa ia in considerare daca persoana a avut alte mijloace eficiente de remediere a actului ilicit pe care a intentionat sa il dezvaluie.

La stabilirea proportionalitatii unei ingerinte in libertatea de exprimare a unui functionar public intr-un astfel de caz, Curtea trebuie, de asemenea, sa ia in considerare si alti cativa factori.

In primul rand, trebuie acordata o deosebita atentie interesului public pe care il implica informatia dezvaluita. Curtea reaminteste ca art. 10 §2 din Conventie nu lasa loc pentru restrictii privind libertatea de exprimare in domeniul problemelor de interes general […]. Intr-un sistem democratic, actiunile sau omisiunile guvernului trebuie sa fie supuse unui control atent exercitat nu doar de catre puterea legislativa si cea juridica, ci si de catre media si opinia publica. Interesul opiniei publice fata de o anumita informatie poate fi, cateodata, atat de puternic, incat sa depaseasca chiar si o obligatie de confidentialitate impusa prin lege […].

Al doilea factor de luat in considerare in acest exercitiu de punere in balanta este autenticitatea informatiei dezvaluite. Autoritatile de stat competente pot sa adopte masuri cu scopul de a reactiona in mod corespunzator si fara exces la acuzatiile calomnioase lipsite de temei sau formulate cu rea-credinta […].

Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligatii si responsabilitati, iar orice persoana care decide sa dezvaluie informatii trebuie sa verifice atent, in masura in care circumstantele permit acest lucru, ca aceasta este corecta si de incredere […].

Pe de alta parte, Curtea trebuie sa puna in balanta prejudiciul, daca este cazul, pe care dezvaluirea in litigiu l-ar putea cauza autoritatii publice si interesul pe care publicul l-ar putea avea fata de dezvaluirea respectiva […]. In aceasta privinta, Curtea poate lua in considerare obiectul dezvaluirii si natura autoritatii administrative in cauza […].

Motivatia angajatului care face dezvaluirea este un alt factor decisiv pentru a stabili daca demersul trebuie sau nu sa beneficieze de protectie. De exemplu, o actiune motivata de o doleanta sau o animozitate cu caracter personal ori de perspectiva unui avantaj personal, in special un castig pecuniar, nu justifica un nivel de protectie deosebit de ridicat […]. Este important de stabilit asadar daca, atunci cand a facut dezvaluirea, persoana respectiva a actionat cu buna-credinta si cu convingerea ca informatia este adevarata, daca dezvaluirea acesteia a fost in interes public si daca autorul dispunea sau nu de mijloace mai discrete pentru a denunta actiunile in litigiu.

In cele din urma, evaluarea proportionalitatii ingerintei in raport cu scopul legitim urmarit se face printr-o analiza atenta a pedepsei aplicate si a consecintelor acesteia […].“

Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 §1 si §3 lit. d) din Conventie

Primul reclamant denunta o incalcare a dreptului sau la un proces echitabil si invoca art. 6 §1 si §3 lit. d) din Conventie.

Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe nerespectarea dreptului la un proces echitabil si a principiului egalitatii armelor

Primul reclamant s-a plans de respingerea de catre procurorul militar, in cursul instrumentarii cauzei si, ulterior, de catre Tribunalul Militar si de catre Curtea Militara de Apel, a mai multor cereri de probe care erau decisive pentru examinarea invinuirilor care ii erau aduse. Pe de alta parte, acesta sustine ca instantele au luat in considerare un proces-verbal intocmit de procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasarii sale la sediul SRI, in absenta reclamantului si a avocatului sau.

In cele din urma, in observatiile scrise transmise Curtii la 16 aprilie 2008, reclamantul se plangea, pentru prima data, ca mijloacele de proba esentiale pe baza carora a fost condamnat nu i-ar fi fost puse la dispozitie fiind declarate „secrete de stat“.

Cu privire la admisibilitate

In ceea ce priveste partea din capatul de cerere prin care reclamantul sustine ca instantele ar fi luat in considerat un proces-verbal intocmit de procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii la 19 iulie 1996, cu ocazia deplasarii sale la sediul SRI, in absenta reclamantului si a avocatului sau, Curtea observa ca reclamantul a omis sa invoce acest motiv in fata instantelor interne. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere trebuie respinsa pentru neepuizarea cailor de atac interne, in temeiul art. 35 §1 si 4 din Conventie.

In ceea ce priveste afirmatia reclamantului privind lipsa accesului la mijloacele de proba esentiale declarate „secrete de stat“, Curtea considera ca este putin credibila. Astfel, concluziile prezentate de reclamant in cursul procedurii penale indreptate impotriva sa se bazau, printre altele, pe inscrisurile din volumele dosarului clasificate „secrete“ (supra, pct. 40 in fine). Pe de alta parte, acel acces este coroborat cu faptul ca avocatii sai au fost obligati sa semneze declaratii scrise prin care s-au angajat sa nu divulge informatiile clasificate „strict secrete“ in temeiul legislatiei interne (supra, pct. 26).

In orice caz, Curtea observa ca aceasta parte a capatului de cerere a fost formulata pentru prima data la 16 aprilie 2008, adica la peste 6 luni de la terminarea procedurii penale impotriva acestuia. Reiese ca aceasta parte a capatului de cerere este, de asemenea, tardiva si trebuie sa fie respinsa in temeiul art. 35 §1 si 4 din Conventie.

In ceea ce priveste restul capatului de cerere, Curtea constata ca nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 §3 lit. a) din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarat admisibil.

Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe lipsa independentei si a impartialitatii instantelor

Primul reclamant sustine ca Tribunalul Militar si Curtea Militara de Apel nu pot fi considerate „instante independente si impartiale“ in sensul art. 6 §1 din Conventie, dat fiind ca acestea sunt instante militare in compunerea carora intra judecatori militari subordonati Ministerului Apararii, in timp ce el nu mai era ofiter activ, ci fusese trecut in rezerva si, prin urmare, avea statut de „civil“. In plus, reclamantul sustine ca Tribunalului Militar i-a lipsit impartialitatea prin prisma declaratiilor facute de C.L., presedintele completului de judecata: „O sa-l rad pe Bucur“.

Curtea observa inca de la inceput ca cererea formulata de reclamant are doua capete, care trebuie examinate separat: pe de o parte, lipsa independentei si a impartialitatii obiective a instantelor militare si, pe de alta parte, lipsa impartialitatii subiective a Tribunalului Militar.

Curtea reaminteste ca prin Conventie nu se interzice instantelor militare sa se pronunte asupra unor acuzatii in materie penala formulate impotriva membrilor personalului militar, cu conditia sa fie respectate garantiile de independenta si de impartialitate prevazute de art. 6 §1 [Morris impotriva Marii Britanii, nr. 38.784/97, pct. 59, CEDO 2002-I, Cooper impotriva Marii Britanii (MC), nr. 48.843/99, pct. 106, CEDO 2003-XII, si Ergin impotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, pct. 40, CEDO 2006-VI].

Pentru a stabili daca o instanta poate fi considerata „independenta“ – in special in raport cu executivul si cu partile – Curtea a tinut seama de modalitatea de numire si de durata mandatului membrilor, precum si de existenta unor garantii impotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven si De Meyere impotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A nr. 43, pct. 55, si Campbell si Fell impotriva Marii Britanii, 28 iunie 1984, pct. 78, seria A nr. 80).

In lumina celor de mai sus, Curtea considera ca, in prezenta cauza, dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanta independenta si in mod obiectiv impartiala a fost respectat. Rezulta ca aceasta parte a capatului de cerere este in mod vadit nefondata si trebuie respinsa in temeiul art. 35 §3 lit. a) si §4 din Conventie.

Cu privire la capatul de cerere intemeiat pe durata procedurii

Reclamantul considera ca durata procedurii penale impotriva sa a fost excesiva. Acesta subliniaza ca, si in conditiile amanarii sedintelor, instantele ar fi trebuit sa se asigure ca durata totala a procedurii sa fie rezonabila, mai ales ca, in speta, procedura a fost solutionata exclusiv pe baza mijloacelor de proba in acuzare.

Curtea reaminteste ca in aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri se tine seama de circumstantele cauzei si, avand in vedere criteriile consacrate prin jurisprudenta sa, in special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului si de cel al autoritatilor competente, precum si de miza litigiului pentru persoanele interesate [a se vedea, printre multe altele, Frydlender impotriva Frantei (MC), nr. 30.979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].
150.

In prezenta cauza, Curtea observa ca unica etapa care ar putea ridica probleme este cea care s-a derulat inaintea Curtii Supreme de Justitie si care acopera jumatate din durata totala a procedurii. Cu toate acestea, Curtea constata ca perioada respectiva se datoreaza in principal cererilor repetate de amanare a sedintei formulate de reclamant, care a dorit sa fie reprezentat de un avocat ales sau sa isi formuleze singur apararea. Curtea concluzioneaza asadar ca reclamantul a contribuit in mare masura la prelungirea procedurii.

In consecinta, ca urmare a examinarii tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea apreciaza ca nu se poate considera ca a existat, din cauza autoritatilor interne, o depasire a termenului rezonabil prevazut de art. 6 §1 din Conventie in ceea ce priveste procedura penala impotriva primului reclamant. Rezulta ca acest capat de cerere este in mod vadit nefondat si trebuie respins in temeiul art. 35 §3 lit. a) si §4 din Conventie.

Cu privire ia pretinsa incalcare a art. 8 din Conventie

Al doilea si al treilea reclamant, tata si fiica, considera ca dreptul lor la respectarea vietii private a fost incalcat prin interceptarea fara drept a convorbirilor lor telefonice, intre 16 noiembrie 1995 si 13 mai 1996, si prin pastrarea inregistrarilor de catre SRI. Acestia invoca art. 8 din Conventie

Cu privire la admisibilitate

Curtea observa ca a examinat deja dispozitiile legale in domeniul interceptarii convorbirilor, existente in Romania, si ca a concluzionat, la momentul producerii faptelor, lipsa oricarui control a priori al autorizatiei emise de procuror din partea unui judecator sau a altei autoritati independente, precum si a oricarui control a posteriori al temeiniciei autorizatiei respective [Dumitru Popescu impotriva Romaniei (nr. 2), nr. 71.525/01, pct. 72–76, 26 aprilie 2007]. Asadar, la momentul producerii faptelor, nu exista o cale de atac efectiva care sa permita contestarea la nivel national a ingerintei in dreptul reclamantilor la respectarea vietii private ca urmare a interceptarii convorbirilor lor telefonice. In consecinta, domnul Toma ar fi trebuit sa transmita Curtii – in numele sau si al fiicei sale minore – aceasta parte a capatului de cerere in termen de 6 luni de la incetarea situatiei incriminate (Begu, citata anterior, pct. 147).

Or, este evident ca reclamantii nu au sesizat Curtea decat la 11 noiembrie 2002, adica la peste 6 luni dupa ce au luat cunostinta de interceptarea convorbirilor lor, si ca s-ar putea pune problema tardivitatii capatului de cerere. Desi Guvernul nu a ridicat nicio exceptie cu privire la acest punct, Curtea va examina proprio motu problema respectarii termenului de 6 luni [Palie impotriva Bosniei si Hertegovinei, nr. 4.704/04, pct. 48, 15 februarie 2011, si Gadi impotriva Frantei (dec.), nr. 45.533/05, 13 ianuarie 2009].

Curtea reaminteste ca termenul de 6 luni incepe sa curga din momentul la care persoana interesata a luat cunostinta de existenta inregistrarilor in cauza, moment care trebuie stabilit in functie de circumstantele fiecarei cauze (Begu, citata anterior, pct. 148).

In prezenta cauza, trebuie sa se constate ca la 11 aprilie 1997, data audierii sale de catre Tribunalul Militar, domnul Toma stia ca postul telefonic fix de la domiciliul sau si cel instalat la ziarul A.C. au fost puse sub ascultare si ca nu au fost eficiente caile de atac pe care a incercat sa le exercite (supra, pct. 34). Faptul ca a aflat la 29 mai 2003 doar ca interceptarile pareau sa fi fost efectuate in temeiul unei autorizatii emise de catre procuror (supra, pct. 52) nu schimba aceasta concluzie.

Reiese ca acest capat de cerere este tardiv in masura in care vizeaza interceptarea convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea si ale celui de-al treilea reclamant si trebuie respins in temeiul art. 35 §§1 si 4 din Conventie.

In schimb, in ce priveste pastrarea inregistrarilor, Curtea constata ca aceasta parte a capatului de cerere nu este in mod vadit nefondata in sensul art. 35 §3 lit. a) din Conventie. Pe de alta parte, Curtea subliniaza ca nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar asadar sa fie declarata admisibila.

Cu privire la pretinsa incalcare a art. 13 din Conventie

Reclamantii sustin ca nu au avut la dispozitie nicio cale de atac interna efectiva care sa le permita sa se planga de nerespectarea drepturilor garantate prin articolele sus-mentionate. Acestia invoca art. 13 din Conventie

Curtea reafirma ca art. 13 din Conventie garanteaza existenta in dreptul intern a unei cai de atac care permite prevalarea drepturilor si libertatilor din Conventie, astfel cum sunt consacrate in aceasta. Dispozitia respectiva are asadar drept consecinta impunerea unei cai de atac interne care permite instantei nationale competente sa solutioneze continutul unei „plangeri credibile“ intemeiate pe Conventie si sa ofere masurile de reparatie corespunzatoare, chiar daca statele contractante beneficiaza de o anumita marja de apreciere cu privire la modul de a se conforma obligatiilor impuse de aceasta dispozitie.

In prezenta cauza, Curtea reaminteste ca a constatat incalcarea art. 6 (proces echitabil) si a art. 10 din Conventie in privinta primului reclamant. De asemenea, a constatat incalcarea art. 8 din Conventie, ca urmare a pastrarii inregistrarilor convorbirilor telefonice ale celui de-al doilea si celui de-al treilea reclamant. In aceste conditii, este necesar ca acest capat de cerere sa fie declarat admisibil in masura in care vizeaza articolele citate anterior.

Cu toate acestea, in ceea ce priveste primul reclamant, Curtea constata ca acest capat de cerere vizeaza aceleasi fapte ca si cele examinate in legatura cu art. 6 si 10 din Conventie. Intrucat acest capat de cerere nu ridica nicio problema distincta fata de cele deja invocate din perspectiva articolelor sus-mentionate, Curtea considera ca nu este necesar sa fie examinat separat, pe fond.

In ceea ce priveste capatul de cerere formulat de cel de al doilea si cel de al treilea reclamant, Curtea a concluzionat deja ca nu exista in dreptul roman nicio dispozitie care permite contestarea detinerii de catre serviciile de informatii a unor date cu privire la viata privata a unei persoane sau sa se nege veridicitatea acestor informatii (Rotaru, citata anterior, pct. 72).

In ceea ce priveste caile de atac la care face referire Guvernul in prezenta cauza, trebuie sa se observe ca acestea vizeaza legalitatea si temeinicia interceptarilor, nu pastrarea datelor cu privire la viata privata. Pe de alta parte, in ceea ce priveste contestatia adresata procurorului ierarhic superior privind autorizarea interceptarii, Curtea a concluzionat deja ca nu exista niciun control a priori sau a posteriori independent [Dumitru Popescu (nr. 2), citata anterior, pct. 72–76].

Avand in vedere cele mentionate anterior si faptul ca nu a fost informata cu privire la adoptarea unei dispozitii care permite sa se conteste pastrarea datelor colectate ca urmare a interceptarii convorbirilor telefonice, Curtea considera ca cel de al doilea si cel de al treilea reclamant au fost victimele unei incalcari a art. 13 din Conventie.

Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie

Prejudiciu

Primul reclamant solicita Curtii „repunerea sa in drepturi, cu toate consecintele care decurg din aceasta“ si sustine ca, in urma incalcarii drepturilor sale, si-a pierdut locul de munca si drepturile salariale aferente.

Acesta ar fi trebuit in cele din urma sa se pensioneze din cauza unei boli cronice grave diagnosticate ulterior evenimentelor in litigiu. De asemenea, solicita 500.000 euro (EUR) cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral, avand in vedere suferinta pe care i-ar fi provocat-o incalcarea grava a drepturilor sale, precum si absenta recunoasterii si a reparatiei la nivel national a acestor incalcari.

Al doilea si al treilea reclamant solicita fiecare 25.000 EUR cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral. Al doilea reclamant considera ca supravegherea prelungita si inscrierea sa nejustificata in categoria persoanelor care reprezinta o amenintare la adresa sigurantei nationale este de natura sa cauzeze suferinte psihice grave. Supravegherea sa ar fi adus totodata atingere principiului protectiei surselor jurnalistice, ceea ce l-ar fi impiedicat sa isi desfasoare activitatea in bune conditii.

Al treilea reclamant argumenteaza ca era minor la momentul interceptarii convorbirilor sale si ca, prin urmare, inscrierea sa nejustificata in categoria persoanelor care reprezinta o amenintare la adresa sigurantei nationale i-a cauzat un grav traumatism psihic.

In ceea ce priveste cererea primului reclamant cu titlu de despagubire pentru prejudiciul material, Curtea observa ca prejudiciul pretins nu a fost sustinut de documente justificative. Prin urmare, nu este necesar sa se acorde o despagubire cu acest titlu.

In schimb, Curtea considera ca reclamantii au suferit un prejudiciu moral incontestabil. Tinand seama de incalcarile constatate in privinta acestora si pronuntandu-se in echitate, in conformitate cu art. 41 din Conventie, Curtea concluzioneaza ca trebuie sa se acorde cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral 20.000 EUR primului reclamant si 7.800 EUR celui de-al doilea si, respectiv, celui de-al treilea reclamant.

Cheltuieli de judecata

Potrivit jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care se stabileste caracterul real, necesar si rezonabil al acestora. In prezenta cauza, tinand seama de criteriile susmentionate, de centralizatorul detaliat cu numarul de ore de activitate care i-a fost inaintat si de problemele ridicate de aceasta speta, Curtea acorda reclamantilor 7.955 EUR cu titlu de cheltuieli de judecata, suma care trebuie platita direct domnului avocat Mihai.

Dobanzi moratorii

Curtea considera necesar ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu 3 puncte procentuale.

In unanimitate, Curtea:

1. A hotarat ca nu a fost respectat art. 38 din Conventie, intrucat Guvernul nu a prezentat toate documentele solicitate de Curte;

2. A declarat cererea admisibila in privinta capetelor de cerere formulate de primul reclamant in temeiul art. 10 (libertatea de exprimare) si art. 6 (proces echitabil) din Conventie, luate in considerare individual si coroborate cu art. 13 din Conventie, precum si in privinta capatului de cerere formulat de cel de al doilea si al treilea reclamant, in temeiul art. 8 din Conventie ca urmare a existentei riscului de pastrare a inregistrarilor convorbirilor lor telefonice, luat in considerare individual si coroborat cu art. 13 din Conventie, si inadmisibila pentru restul capetelor de cerere;

3. A hotarat ca a fost incalcat art. 10 din Conventie in ceea ce il priveste pe primul reclamant;

4. A hotarat ca a fost incalcat art. 6 din Conventie (proces echitabil) in ceea ce il priveste pe primul reclamant;

5. A hotarat ca a fost incalcat art. 8 din Conventie in ceea ce ii priveste pe al doilea si al treilea reclamant ca urmare a existentei riscului de pastrare a inregistrarilor convorbirilor lor telefonice;

6. A hotarat ca nu considera necesar sa se recurga la o analiza suplimentara din perspectiva art. 13 coroborat cu art. 10 si 6 din Conventie, in privinta primului reclamant;

7. A hotarat ca a fost incalcat art. 13 coroborat cu art. 8 din Conventie, in ceea ce ii priveste pe al doilea si al treilea reclamant;
8. A hotarat:

• ca statul parat trebuie sa plateasca, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 §2 din Conventie, urmatoarele sume, care trebuie convertite in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii:

– 20.000 EUR (douazeci mii euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat primului reclamant;

– 7.800 EUR (sapte mii opt sute euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral cauzat fiecaruia dintre cel de-al doilea si cel de-al treilea reclamant;

– 7.955 EUR (sapte mii noua sute cincizeci si cinci euro) pentru cheltuielile de judecata, suma care trebuie platita direct domnului avocat Mihai.