CEDO. Cauza Stanciulescu impotriva Romaniei
In Monitorul Oficial nr. 668/2013 a fost publicata Hotararea din 9 iulie 2013 in cauza Stanciulescu impotriva Romaniei, prin care Curtea Europeana a constatat incalcarea art. 6 §1 din Conventie, condamnand statul roman la plata a 2.400 euro.
Circumstantele cauzei
Reclamantul s-a nascut in 1952 si locuieste in Pitesti. La 16 ianuarie 2001, reclamantul a solicitat Consiliului Baroului Arges (consiliul baroului) primirea sa, cu scutire de examen, in profesia de avocat. Acesta a aratat ca, de peste 10 ani, exercita profesia de consilier juridic si ca, in temeiul art. 16 alin. (2) din Legea 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, avea dreptul de a fi primit, cu scutire de examen, in ordinul profesional al avocatilor (ordinul profesional).
Consiliul baroului i-a comunicat un aviz negativ, motivand ca raspunsurile date in timpul unei intrevederi prealabile demonstrau ca persoana interesata nu avea cunostintele necesare pentru a justifica primirea sa in profesie.
La 20 iulie 2001, Comisia Permanenta a Uniunii Avocatilor (comisia permanenta), bazandu-se pe avizul consiliului baroului, a respins cererea reclamantului. O contestatie introdusa de catre reclamant la consiliul uniunii a fost respinsa la 15 decembrie 2001.
Reclamantul a contestat deciziile in fata Curtii de Apel Pitesti. Potrivit acestuia, respingerea cererii sale era arbitrara deoarece Legea 51/1995 ii conferea dreptul de a fi inscris, cu scutire de examen, in barou.
Printr-o Hotarare din 1 aprilie 2002, curtea de apel a admis actiunea, pronuntandu-se ca reclamantul indeplinea toate conditiile pentru a fi primit, cu scutire de examen, in ordinul profesional. Uniunea si baroul au formulat recurs impotriva acestei hotarari.
Printr-o Hotarare din 17 septembrie 2002, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul si a respins contestatia reclamantului ca fiind in mod vadit nefondata. Aceasta a observat ca dispozitiile art. 16 alin. (2) din Legea 51/1995 aveau un caracter permisiv, acordandu-i persoanei interesate numai o posibilitate, nu si un drept. Avand in vedere ca autoritatile competente au constatat ca prestatia reclamantului, in timpul intrevederii prealabile, nu fusese satisfacatoare, aceasta a concluzionat in sensul lipsei de temei a contestatiei reclamantului.
Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 §1 Conventie
Reclamantul denunta o atingere adusa principiului securitatii juridice, deoarece Curtea Suprema de Justitie a pronuntat, in cazul sau, o hotarare contrara jurisprudentei sale constante. Acesta invoca art. 6 §1 din Conventie, redactat dupa cum urmeaza: „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil […] a cauzei sale, de catre o instanta […], care va hotari […] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil […].”
Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat in sensul art. 35 §3 din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil. Cu privire la fond, reclamantul pretinde ca, in cazul sau, Curtea Suprema de Justitie a pronuntat o hotarare contrara jurisprudentei sale constante, situatie care aduce atingere principiului securitatii juridice.
Guvernul admite ca jurisprudenta Curtii Supreme a fost, incepand din anul 2004, constanta in favoarea primirii in profesia de avocat, cu scutire de examen, a fostilor consilieri juridici. Cu toate acestea, Guvernul sustine ca hotararea in litigiu nu poate fi calificata drept arbitrara si, in consecinta, nu poate aduce atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil de vreme ce Curtea Suprema a analizat si a raspuns detaliat la toate argumentele reclamantului si a motivat suficient aceasta hotarare.
Curtea a observat deja, intr-o cauza similara, ca instanta suprema interpretase in mod constant dispozitiile Legii 51/1995 in sensul in care confereau consilierilor juridici din intreprinderi, care indeplinisera functia mai mult de 10 ani, dreptul de a fi primiti, cu scutire de examen, in ordinul profesional (cauza Stefan si Stef impotriva Romaniei, pct. 34). Or, in speta, Hotararea din 17 septembrie 2002 nu poate fi calificata drept un reviriment jurisprudential fondat pe noua interpretare a legii, deoarece Curtea Suprema de Justitie nu a explicat motivele schimbarii pozitiei sale inainte de a reveni, ulterior, la jurisprudenta sa constanta. In acest context, Hotararea din 17 septembrie 2002 pare a fi unica si arbitrara (idem, pct. 26). Aceasta incoerenta jurisprudentiala, coroborata cu absenta unui mecanism capabil a asigura coerenta practicii in cadrul celei mai inalte instante interne, a avut ca efect privarea reclamantului de dreptul de inscriere in ordinul profesional, cu scutire de examen, in timp ce altor persoane aflate intr-o situatie similara le-a fost recunoscut acest drept (Stefan si Stef, citata anterior, pct. 35-36).
Prin urmare, a fost incalcat art. 6 §1 din Conventie.
Reclamantul se plange de asemenea in temeiul art. 1 din Protocolul 1 la Conventie ca nu poate exercita profesia de avocat din cauza procedurii in litigiu, situatie care implica o pierdere financiara in sensul acestui articol. Cu titlu de despagubire pentru prejudiciul material, solicita o suma corespunzatoare veniturilor lunare pe care le-ar fi putut obtine din exercitarea profesiei de avocat si de care a fost privat ulterior refuzului uniunii de a-l inscrie in ordinul profesional. Cuantumul despagubirii pretinse de reclamant se ridica la 120.000 euro. De asemenea, acesta solicita plata a 60.000 euro cu titlu de despagubire pentru prejudiciul moral pe motivul degradarii starii sale de sanatate ca urmare a procedurii in litigiu.
Curtea subliniaza ca singurul temei care trebuie retinut pentru acordarea unei reparatii echitabile consta, in speta, in faptul ca reclamantul nu a putut beneficia de garantiile art. 6 §1 din Conventie. Curtea nu poate face speculatii cu privire la nivelul pe care l-ar fi atins veniturile reclamantului daca ar fi fost inscris in ordinul profesional, dar apreciaza ca este rezonabil sa se considere ca persoana interesata a suferit temporar o pierdere a oportunitatii (a se vedea, mutatis mutandis, Buzescu impotriva Romaniei, 61.302/00, pct. 107, 24 mai 2005). La aceasta se adauga un prejudiciu moral.
Ca atare, Curtea:
1. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 §1 din Conventie referitor la securitatea raporturilor juridice si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 §1 din Conventie;
3. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni, 2.400 euro pentru toate prejudiciile;
b) ca suma respectiva trebuie convertita in moneda statului parat la rata de schimb aplicabila la data platii si ca este necesar sa se adauge la aceasta orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit;
c) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
