CEDO. Cauza Flueras impotriva Romaniei
In Monitorul Oficial nr. 310/2014 a fost publicata Hotararea din 9 aprilie 2013 in cauza Flueras impotriva Romaniei, prin care Curtea Europeana a constatat incalcarea art. 6 §1 din Conventie, condamnand statul roman la plata a 13.000 euro.
Reclamantul pretinde ca nu a beneficiat de un proces echitabil in speta, avand in vedere ca a fost condamnat de instanta de recurs atat in 2003, cat si in 2011, fara sa fie ascultat si fara administrarea directa de probe, desi fusese achitat de instantele inferioare pe baza acelorasi elemente. Reclamantul se plange, de asemenea, ca dreptul sau la aparare a fost incalcat, pe motiv ca nu a avut posibilitatea de a interoga martorii acuzarii si apararii in fata Curtii de Apel Timisoara, care si-a intemeiat deciziile din 2003 si 2011 pe declaratiile facute in fata parchetului in absenta sa si a avocatului sau. Acesta invoca art. 6 §1 si §3 din Conventie.
Curtea considera ca acuzatiile reclamantului trebuie sa fie examinate doar din perspectiva art. 6 §1 din Conventie (a se vedea, de asemenea, Sigurpoþor Arnarsson impotriva Islandei, nr. 44.671/98, pct. 29 in fine, 15 iulie 2003, Gaitanaru impotriva Romaniei, nr. 26.082/05, pct. 19, 26 iunie 2012).
Motivarea Curtii
a) Cu privire la calitatea de victima ca urmare a redeschiderii procedurii si epuizarea cailor de atac interne
Curtea reaminteste, in primul rand, ca sistemul european de protectie a drepturilor omului se bazeaza pe principiul subsidiaritatii. Statele trebuie sa aiba posibilitatea de a remedia incalcarile produse inainte ca aceasta sa examineze capatul de cerere in cauza. Totusi, „principiul subsidiaritatii nu implica renuntarea la orice control cu privire la rezultatul obtinut ca urmare a utilizarii caii de atac interne“ [Giuseppe Mostacciuolo impotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 65.102/01, pct. 81, 29 martie 2006]. In plus, principiul subsidiaritatii nu trebuie sa fie interpretat astfel incat sa li se permita statelor sa se sustraga competentei Curtii.
In fapt, un acuzat nu poate pretinde ca are calitatea de victima a unei incalcari a art. 6 §1 inainte de condamnarea sa (cu cateva exceptii care privesc, intre altele, cerinta privind un termen rezonabil sau accesul la o instanta). Redeschiderea unei proceduri poate sa para ca „repune“ reclamantul in situatia in care se afla inainte de a deveni victima si, prin urmare, restabileste statu quo ante. Totusi, in opinia Curtii, obtinerea si pierderea calitatii de victima nu sunt reglementate in mod necesar de aceleasi norme (Sakhnovski, citata anterior, pct. 78).
Curtea apreciaza ca redeschiderea procedurii nu poate sa fie considerata in mod automat ca fiind in sine o reparatie suficienta, care sa poata determina pierderea calitatii de victima a reclamantului. Pentru a stabili daca reclamantul isi pastreaza aceasta calitate sau nu, Curtea ia in considerare procedura in ansamblul sau, inclusiv cea ulterioara redeschiderii. Aceasta abordare permite stabilirea unui echilibru intre principiul subsidiaritatii si eficacitatea mecanismului Conventiei. Pe de o parte, statul poate sa redeschida si sa reexamineze cauze penale pentru a remedia incalcarile art. 6 din Conventie. Pe de alta parte, noua procedura trebuie sa fie desfasurata cu celeritate si respectand garantiile prevazute la art. 6 din Conventie. Datorita acestei abordari, procedura ulterioara redeschiderii nu se poate sustrage controlului Curtii, fiind astfel mentinuta eficacitatea dreptului de recurs individual (Sakhnovski, citata anterior, pct. 83)
Pe scurt, Curtea considera ca simpla redeschidere a procedurii in cadrul unei contestatii nu constituie o reparatie corespunzatoare si suficienta pentru reclamant. Prin urmare, acesta se poate pretinde inca victima in sensul art. 34 din Conventie. In consecinta, Curtea respinge exceptiile preliminare invocate de Guvern in ceea ce priveste calitatea de victima a reclamantului.
De asemenea, Curtea subliniaza ca, dupa ce a fost informata cu privire la redeschiderea procedurii, a solicitat partilor sa prezinte informatii in aceasta privinta, precum si observatii suplimentare. In observatiile respective trimise la 27 mai 2011, reclamantul sustinea ca Hotararea Curtii de Apel Timisoara din 31 ianuarie 2011 nu a permis repararea niciuneia dintre incalcarile pretinse in cererea sa initiala (supra, pct. 45). La solicitarea Curtii, Guvernul a prezentat comentariile sale ca raspuns la aceste observatii (supra, pct. 40–43). Avand in vedere ansamblul procedurii desfasurate in fata sa, Curtea considera ca Guvernul nu a fost dezavantajat in raport cu reclamantul si ca a avut posibilitatea de a-si expune punctul de vedere privind cauza in ansamblul sau (a se vedea, mutatis mutandis, Sakhnovski, citata anterior, pct. 87–88). In aceste conditii, Curtea considera ca este necesar sa fie respins argumentul Guvernului conform caruia noua procedura nu ar avea nicio legatura cu prezenta cauza si reclamantul nu ar fi formulat niciun capat de cerere cu privire la aceasta noua procedura.
Pe de alta parte, Curtea subliniaza ca exceptia intemeiata pe neepuizarea cailor de atac interne, astfel cum a fost formulata de Guvern, trebuie sa fie, de asemenea, respinsa, avand in vedere ca si Curtea de Apel Timisoara a adoptat o noua hotarare in procedura, condamnarea reclamantului fiind in prezent definitiva. Curtea observa ca Guvernul nu a sustinut ca reclamantul nu ar fi epuizat caile de atac interne inainte de sesizarea sa initiala din 2004.
Acum, Curtea trebuie sa stabileasca daca procedura desfasurata dupa redeschidere a respectat cerintele privind echitatea in sensul art. 6 §1 din Conventie.
b) Cu privire la stabilirea aspectului daca reclamantul a beneficiat de un proces echitabil
Curtea reaminteste ca modalitatile de aplicare a art. 6 din Conventie in privinta procedurilor din apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; trebuie sa se tina seama de ansamblul procedurii interne si de rolul atribuit instantei de apel in ordinea juridica nationala. Atunci cand a avut loc o sedinta publica in prima instanta, absenta dezbaterilor publice in apel poate fi justificata de particularitatile procedurii in cauza, avand in vedere natura sistemului national de apel, intinderea competentelor instantei de apel, maniera in care au fost efectiv expuse si protejate interesele reclamantului in fata sa si in special natura chestiunilor solutionate de aceasta (Botten impotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotarari si decizii 1996-I).
In plus, Curtea a declarat ca, atunci cand instanta de apel trebuie sa judece o cauza in fapt si in drept si sa examineze in ansamblul sau chestiunea vinovatiei sau a nevinovatiei, aceasta nu poate, din motive care privesc echitatea procesului, sa se pronunte cu privire la aceste aspecte fara sa aprecieze direct marturiile prezentate in persoana de acuzatul care sustine ca nu a savarsit actul considerat o infractiune penala (Ekbatani impotriva Suediei, Hotararea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, pct. 32, si Constantinescu, citata anterior, pct. 55).
Curtea reaminteste, de asemenea, ca admisibilitatea probelor este o chestiune ce tine in primul rand de reglementarile nationale, ca, in principiu, instantele nationale au obligatia de a aprecia probele obtinute de acestea, ca rolul incredintat Curtii de catre Conventie consta in a cerceta daca procedura considerata in ansamblul sau, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de proba, a avut un caracter echitabil [Garda Ruiz impotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, „desi, in principiu, este de competenta instantei nationale sa se pronunte cu privire la necesitatea sau oportunitatea citarii unui martor (…), circumstante exceptionale ar putea determina Curtea sa concluzioneze ca art. 6 este incompatibil cu neascultarea unei persoane ca martor“ (Bricmont impotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158).
Revenind la faptele cauzei, Curtea observa in primul rand ca, dupa redeschiderea procedurii in 2008, reclamantul a fost ascultat de Curtea de Apel Timisoara. Aceasta considera ca argumentul reclamantului, conform caruia audierea sa a fost pur formala (supra, pct. 45), nu este motivat suficient. In schimb, nu se contesta faptul ca reclamantul a fost condamnat de curtea de apel fara o noua audiere a martorilor (supra, pct. 42). Prin urmare, pentru a stabili daca a fost incalcat art. 6 §1 din Conventie, este necesar sa fie examinat rolul Curtii de Apel Timisoara si natura problemelor cu privire la care aceasta trebuia sa se pronunte.
Curtea observa ca, in speta, intinderea competentelor instantelor de recurs este definita la art. 38515 si 38516 C. proc. pen. Potrivit art. 38515, curtea de apel, in calitate de instanta de recurs, nu era obligata sa pronunte o noua hotarare pe fond, dar avea aceasta posibilitate. La 31 ianuarie 2011, curtea de apel a admis recursul parchetului, a casat Hotararea judecatoriei din 10 februarie 2003 si Hotararea din 17 septembrie 2003 a tribunalului si a pronuntat o noua hotarare pe fond. Conform dispozitiilor legale citate anterior, rezulta ca procedura in fata instantei de recurs era o procedura completa, care respecta aceleasi reguli ca si o procedura pe fond, curtea de apel fiind obligata sa se pronunte atat cu privire la faptele cauzei, cat si in drept. Instanta de recurs putea hotari fie sa confirme achitarea reclamantului, fie sa il declare vinovat, dupa o analiza completa a chestiunii vinovatiei sau nevinovatiei persoanei interesate, administrand noi mijloace de proba, dupa caz. In plus, aspectele pe care a trebuit sa le analizeze curtea de apel pentru a se pronunta cu privire la vinovatia reclamantului aveau un caracter pur faptic. Era vorba de problema stabilirii aspectului daca reclamantul a participat la organizarea traficului de droguri (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Danila impotriva Romaniei, nr. 53.897/00, pct. 39, 8 martie 2007, Gaitanaru, citata anterior, pct. 30).
In speta, Curtea subliniaza ca achitarea reclamantului de catre instantele din Arad a avut loc dupa audierea mai multor martori. Aceste instante au considerat ca martorii care figurau in dosar nu erau suficienti pentru a stabili vinovatia reclamantului. Pentru a inlocui achitarea cu o condamnare, instanta de recurs nu dispunea de nicio informatie noua si s-a bazat exclusiv pe materialele din dosar, in principal pe declaratiile facute in fata parchetului si in prima instanta. Prin urmare, Curtea de Apel Timisoara a analizat marturiile si a concluzionat caracterul lor onest si suficient pentru a sta la baza unui verdict de vinovatie doar in temeiul declaratiilor scrise obtinute de parchet si al notelor de sedinta ale judecatoriei, care relatau declaratiile martorilor.
In esenta, curtea de apel a intemeiat condamnarea reclamantului pe o noua interpretare a declaratiilor ale caror autori nu au fost audiati de aceasta. Astfel, a adoptat o pozitie opusa celei din hotararile instantelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant, in special pe baza declaratiilor facute de acesti martori in cursul sedintelor care s-au desfasurat in fata lor. Desi este de competenta instantei de recurs sa aprecieze diversele informatii obtinute, precum si relevanta celor pe care reclamantul doreste sa le prezinte, este la fel de adevarat ca reclamantul a fost declarat vinovat pe baza acelorasi marturii care i-au determinat pe primii judecatori sa se indoiasca de temeinicia acuzatiei impotriva sa suficient de mult pentru a motiva achitarea acestuia in prima instanta si in apel. In aceste conditii, neaudierea de catre Curtea de Apel timisoara a acestor martori inainte de a-l declara vinovat a limitat semnificativ dreptul sau la aparare (Destrehem impotriva Frantei, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004, si Gaitanaru, citata anterior, pct. 32).
In cele din urma, in masura in care Guvernul subliniaza faptul ca reclamantul nu a solicitat curtii de apel audierea martorilor, Curtea considera ca instanta de recurs era obligata sa adopte din oficiu masuri pozitive in acest scop, chiar daca reclamantul nu a solicitat acest lucru in mod expres (a se vedea, mutatis mutandis, Botten, citata anterior, pct. 53, si Danila, citata anterior, pct. 41).
Prin urmare, Curtea considera ca pronuntarea condamnarii reclamantului fara audierea martorilor, desi acesta fusese achitat de doua instante inferioare, este contrara cerintelor unui proces echitabil in sensul art. 6 §1 din Conventie.
In consecinta, Curtea apreciaza ca aceste elemente sunt suficiente pentru a constata ca, in speta, a fost incalcat art. 6 §1 din Conventie.
Ca atare, Curtea:
1. uneste cu fondul exceptiile preliminare ale Guvernului privind calitatea de victima a reclamantului si epuizarea cailor de atac interne, referitoare la art. 6 §1 din Conventie, si le respinge;
2. declara cererea admisibila in ceea ce priveste capatul de cerere intemeiat pe art. 6 §1 din Conventie si inadmisibila pentru celelalte capete de cerere;
3. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 §1 din Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 §2 din Conventie, urmatoarele sume, care vor fi convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii:
(i) 3.000 EUR (trei mii euro), plus orice suma ce poate fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(ii) 10.000 EUR (zece mii euro), plus orice suma ce poate fi datorata de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecata;
b) ca, de la expirarea termenului mentionat si pana la efectuarea platii, aceste sume trebuie majorate cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu 3 puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere.