Dreptul, intr-o lectura sociologica

Editorial publicat in Curierul Judiciar nr. 4/2014

 

M Petcu lansare Enciclopedie, Cluj, dec. 2012

 

 Conf. univ. dr. Marian Petcu

Facultatea de Jurnalism si stiinte ale Comunicarii, Universitatea din Bucuresti

 

Uneori am avut studenti care frecventau concomitent cursuri de Jurnalism si de Drept, in diverse facultati si universitati. De aceea am primit intrebari despre modalitatile in care pot fi realizate cercetari in domeniul judiciar, valorificand metodologia din zona stiintelor comunicarii.

Un specialist sau un aspirant la acest titlu poate utiliza metodologia din multiple unghiuri, cele mai generoase abordari fiind, in opinia mea, cele multimetoda, inter si transdisciplinare. Investigarea multimetoda se mai numeste si „triangulare” – trei metode/tehnici, trei esantioane, trei evaluatori s.a.m.d., pentru a afla cat mai multe despre obiectul cercetat.

In randurile care urmeaza voi realiza o rapida privire asupra catorva dintre cercetarile posibile.

Mai intai, metoda Analizei. A analiza are semnificatia de a decompune obiectul analizei in partile sale constitutive, pentru a observa interactiunile dintre parti, actori, cauze si efecte, forme de comunicare etc. Este operatia inversa sintezei si se bazeaza pe studiul sistematic al fiecarui element in parte. M. Grawitz definea analiza ca „primul stadiu al oricarei investigatii” (1999), aceasta putand fi longitudinala (evolutia in timp) ori transversala (manifestarea, la un moment dat). Facem distinctia intre analiza calitativa, adica „examinarea si interpretarea non-numerica a observatiilor cu scopul de a descoperi semnificatii fundamentale si modele de relatii” (aceasta este tipica cercetarii de teren si cercetarii istorice) si analiza cantitativa, adica „reprezentarea numerica si utilizarea observatiilor cu scopul descrierii si explicarii fenomenelor reflectate de observatiile aprofundate” (E.R. Babbie, 2010). Deseori un cercetator se afla in situatia de a analiza si a interpreta datele colectate. Analiza datelor calitative, spre exemplu, consta in gasirea unor corelatii, altor forme de legaturi dintre variabilele; procesul de analiza este inductiv. Analiza documentelor sociale (A.D.S.) este un alt tip de abordare, care consta in constituirea unui corpus de documente, analizarea lor potrivit unor grile adecvate interesului cercetatorului, interpretarea si punerea in context a informatiilor, realizarea unui raport de cercetare. Deseori ne aflam in situatia de a analiza un singur document. A.D.S. se poate aplica unui document manuscris, imprimat, sonor ori filmat si consta in a raspunde la intrebari de tipul: Cui se adreseaza? Cine l-a realizat/emis ? Cand? Unde? in ce context? Ce documente similare completeaza? Ce documente contrazice? Cu ce documente este complementar continutul celui analizat? Cine sunt personajele? Care este semnificatia documentului? in ce categorie/clasa il integram?

Pentru autori precum Anthony Giddens, A.D.S. ar fi o „cercetare documentara”. Pierre Paillé (2008) apreciaza ca o cercetare a documentelor presupune parcurgerea a sapte etape:

1) operationalizarea intrebarii de cercetare;

2) alegerea unui corpus ce va fi examinat;

3) colectarea documentelor;

4) cercetarea documentelor (poate fi concomitenta cu etapa a treia);

5) sinteza informatiilor colectate;

6) analiza critica a documentelor;

7) redactarea rezultatelor.

Dar ce este un document social? Orice urma – un bilet de tramvai, o lista de cumparaturi, contracte, conventii, tratate, fotografii, filme etc., cifrice ori necifrice, oficiale ori neoficiale. Un document social contine informatii despre un individ, un grup, o relatie s.a.m.d., intr-un cuvant, indicii despre viata cuiva. O procedura de prelucrare si/sau reinterpretare a informatiilor obtinute printr-o cercetare anterioara (realizata de obicei de o institutie/echipa de cercetare) este Analiza secundara (A.S.). Bunaoara, baza de date obtinuta in urma unei anchete poate fi interogata/prelucrata suplimentar, in acord cu interesul nostru stiintific. in literatura de specialitate exista si conceptul de „cercetare secundara”, cu sensul aratat mai sus. O baza de date cu informatii demografice, economice, sociale, financiare, culturale etc. poate fi utilizata si in etapa de documentare pentru demararea unui proiect de cercetare. A.S. a mai fost definita ca „forma de cercetare in care datele colectate si procesate de un cercetator sunt reanalizate – de multe ori pentru scopuri diferite – de un alt cercetator. Datele care se preteaza cel mai bine pentru aceasta metoda sunt cele obtinute prin sondaje” (E.R. Babbie, 2010). Pentru Pierrete Massé (1992) explorarea unor date disponibile are succes daca probam capacitatea de a formula ipoteze care leaga problema de interes cu datele accesate. Este recomandat sa ne punem cinci intrebari in legatura cu datele disponibile:

1) care este scopul cercetarii?

2) cine a fost responsabil cu colectarea datelor?

3) ce informatii au fost colectate exact si de ce maniera?

4) cand a avut loc colectarea datelor?

5) cum au fost obtinute aceste date?

Baza de date a institutiei care a realizat un recensamant, a organizat alegerile etc. are intotdeauna mai multe informatii decat lasa de inteles.

O veche (si destul de polemica) metoda de cercetare este Analiza de continut, adica „studierea si analiza comunicarii intr-o modalitate sistematica, obiectiva si cuantificabila, in scopul de a masura variabile” (Gunter, 2000).

Cercetatoarea Valentina Marinescu arata recent ca Analiza de continut poate fi:

1) structuralist-semiotica;

2) analiza de discurs;

3) analiza retorica;

4) analiza narativa;

5) analiza interpretativa (2002).

Analiza tranzactionala (A.T.) inseamna analiza interactiunilor umane, in special a celor de natura conflictuala, conceputa de Eric Berne (1950). Ea porneste de la premisa ca in cadrul oricarui act reusit de comunicare interpersonala are loc un schimb, o negociere sau tranzactie din care fiecare persoana are ceva de castigat. Negocierea sau tranzactia are loc de pe o pozitie de egalitate, dominatie sau dependenta a partenerilor. Actele de comunicare esuate se datoreaza comunicarii interpersonale bazate pe inegalitatea de statut dintre persoanele care comunica si sunt generatoare de conflict. A.T. reprezinta grafic raporturile de comunicare, in functie de pozitia partenerilor.

Analiza dramaturgica (A.D.) este un alt tip de abordare, propriu curentului sociologic numit „interactionismul simbolic”. in acest caz se pleaca de la ideea potrivit careia comportamentele cotidiene sunt supuse unei permanente negocieri in cadrul comunicarii sociale, perspectiva ce il apropie de antropologia comunicarii. Unul din principalii reprezentanti este Erving Goffman, promotorul perspectivei dramaturgice asupra interactiunilor din spatiul social. in lucrarile devenite celebre „Riturile interactiunii” si „Viata cotidiana ca spectacol”, Goffman reafirma caracterul ritualizat al schimburilor comunicationale. Riturile interactionale sunt marcate cultural si nu au semnificatie si pertinenta decat prin situatie si actori. Principalele rituri ale interactiunii sunt cele de acces, care marcheaza apropierea sau distantarea (formulele de salut si de despartire); riturile de confirmare, ce servesc la confirmarea imaginii pe care protagonistii o prezinta in interactiune; riturile de reparare, care intervin pentru protejarea sinelui implicat intr-o interactiune cu potential ofensator. Perspectiva dramaturgica configureaza un spatiu „scenic” al interactiunii sociale in care participantii isi asuma o serie de roluri, in acord cu situatia contextuala. Fiecare actor cauta sa ofere o imagine valorizata despre sine, regizandu-si corespunzator eul social. Este ceea ce Goffman desemneaza prin notiunea de „fata” (face), adica „acel aspect din performarea individului care functioneaza, de regula, intr-un mod general si fix pentru a defini situatia in ochii celor care observa performarea. Fata este deci echipamentul expresiv standardizat angajat intentionat sau nu, de individ in timpul performarii”. in cursul interactiunii, participantii tind sa-si „protejeze” fata, „gestionandu-si impresiile” printr-un set de actiuni, practici si strategii initiate de actori pentru a se prezenta cat mai favorabil. Asistam astfel la o „definire a situatiei”, semnificatia sociala a evenimentului comunicational fiind construita pe masura derularii interactiunii. Goffman va muta centrul de interes asupra interdependentei dintre verbal si non-verbal si mai ales asupra simbolurilor comunicarii non-verbale, activate scenic si interactional. Pe scurt, comunicare inseamna teatru – expunere, ascundere, temporizare, scenografie, simulare s.a.m.d.

Analiza procesului de autoreglementare poate constitui un alt tip de cercetare. Autoreglementarea este, in acest context, activitatea de autoevaluare critica a activitatii unui grup (forma asociativa/corporatie) si de adoptare a normelor de optimizare a activitatii acestuia, de protejare prin raport cu diversele publicuri. Forme asociative exista, se intelege, si in domeniul juridic. Or, autoreglementarea are ca mize:

1) cresterea stimei de sine, la nivelul membrilor grupului, a sentimentului apartenentei la grup;

2) descurajarea tentativelor de ingerinta in activitatea grupului, a diverselor entitati (din afara profesiei);

3) asigura aspirantilor la profesie un cadru normativ adecvat – „jurisdictia egalilor”;

4) stabilirea regulilor de acces la profesie.

Formele asociative functioneaza atat ca grupuri de apartenenta, cat si ca grupuri de referinta – aspirantii la o profesie se raporteaza la ele, la performantele lor.

O metoda eficienta de cercetare este Auditul comunicarii (A.C.) si consta in evaluarea unui sistem de comunicare, intr-o organizatie, ce permite realizarea unui diagnostic, in scopul prevenirii deteriorarii sale (Pierrete Massé, 1992). Prin urmare, A.C. are rol de preventie, face posibile masuri apte sa evite eventuale crize. O organizatie, in context poate fi un minister, un parchet, un barou, un tribunal etc. A.C. se bazeaza pe un ansamblu de tehnici si instrumente de colectare a datelor, cele mai importante fiind tehnica observatiei, chestionarele, interviurile, analiza retelelor de comunicare si analiza continutului mesajelor. Analiza retelelor consta in a afla cine cu cine comunica si prin ce mijloace, de asa maniera incat sa poata fi facute comparatii ale retelelor formale si informale de comunicare organizationala. Sunt identificate astfel elementele ce obstructioneaza circulatia informatiilor in retea. Auditul poate fi privit si ca proces ce presupune cautarea diferentelor de opinie despre organizatie ale diferitelor publicuri, pentru a le aduce la un punct comun, astfel incat publicurile sa aiba aceleasi idei despre ceea ce este organizatia, ce face ea si ceea ce ar trebui ea sa fie. Acest tip de analiza ne ofera un diagnostic al starii de fapt, de asa maniera incat sa fie posibile solutii de optimizare a circulatiei informatiilor intr-o organizatie, ca premisa a cresterii eficientei acesteia. Prin ea aflam unde apar probleme din perspectiva fluidizarii circulatiei informatiilor in organizatie, ce canal de comunicare este suprasolicitat si care nu este utilizat eficient, cine este mai solicitat si de ce. Blocajele, disfunctiile, erorile pot aparea frecvent daca sistemul nu este bine calibrat si evaluat. A.C. ne permite sa inlocuim riscul total cu un risc asumat, in sensul de a cunoaste vulnerabilitatile, de a lua masurile ce se cuvin.

Am enumerat mai sus opt posibile cercetari, toate avand denumiri care incep cu „A”. Fireste ca la fel de generoase pot fi cercetarile din zona argumentarii, cele de tip proiectiv-exploratoriu, cercetarea descriptiva si cea explicativa, etnografia comunicarii, inteligenta emotionala, managementul perceptiilor, cercetarea negocierii s.a.m.d. Comunicarea nonverbala in toate formele ei – kinezica (gestualitatea), proxemica (comunicarea prin spatii), haptica (comunicarea prin atingeri), tacerea (absoluta si notabila), posturile si foarte multe altele sunt prezentate si explicate in „Dictionarul enciclopedic de comunicare si termeni asociati”, elaborat de 50 de profesori din opt tari . Toate zonele ocupationale socio-umane vor gasi aici resurse metodologice pentru cercetarile curente, precum si pentru cercetarea academica de inalt nivel.

Revenind la spaimele studentilor mei, sugerez cercetari in zonele mai putin frecventate (pentru a nu spune deloc, fapt de mirare…) – legislatia luxului si impactul sau asupra consumului, a ierarhiilor sociale ar fi una dintre ele (din 1709 pana acum, luxul a fost blamat, reglementat si impozitat, mai putin cercetat). Legislatia cenzurala ramane o alta tema restanta la noi. Nu exista nici cel putin o micromonografie despre cenzura cinematografica din Romania, pentru a da un singur exemplu. Realizarea unor cronograme din care sa rezulte cand a facut obiectul reglementarii legale in tara noastra, un domeniu, prin comparatie cu alte tari; cercetarea istorica evenimentiala si nonevenimentiala, in zona juridica; cercetarea din zona infra-juridica – norme comportamentale socio-morale, relatiile din societate; folclorul juridic sau „proto-dreptul” ar merita, de asemenea, cercetat.

Ma gandesc, de asemenea, la relatia dintre ideologie si justitie evitata, din pacate, de cercetatori. Ce marci ideologice aflam intr-un document juridic? Ce forme de control social promoveaza un regim politic sau altul? Ce este si ce nu este amprentat ideologic intr-un sistem de drept? Iata cateva interogatii care pot genera cercetari punctuale.

Fascizarea, comunizarea si decomunizarea justitiei au ramas de clarificat in istoria Romaniei.

Tot in zona restantelor se gasesc studiile de sociologie a profesiei – cine sunt cei ce acced in profesie? Origini, valori, atitudini. Care sunt reprezentarile lor despre profesie, despre sine si despre ceilalti? Ce inseamna acces la profesie (ma refer la zona justitiei) in diverse momente ale evolutiei noastre istorice?

Cercetarea publicatiilor de drept – formula editoriala, durata de viata, tipologie etc.; cercetarea formelor asociative din zona justitiei, cercetarea relatiei dintre norma juridica si cea morala in drept, cercetarea ratei de innoire a legilor, a nivelului de complementaritate legislativa; autoreferentialitate, in sensul de autocitare in monografiile de specialitate, plagiatul in Drept s.a.m.d. ar putea constitui tot atatea preocupari pentru a salva nu numai aparentele in cercetarea juridica, ci chiar esenta chestiunii.

Adica pentru a sigura un anumit nivel de progres in cunoastere.

 

 

 

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close