Decizii de impunere emise anterior publicării sentinţei în Monitorul Oficial
Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia de contencios administrativ şi fiscal
Decizia nr. 5641/02 iulie 2014
Aplicabilitatea sentinţei nr. 835/2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti privind anularea Ordinului preşedintelui CNAS nr. 617/2007 asupra deciziilor de impunere emise anterior publicării sentinţei în Monitorul Oficial.
Potrivit art. 23 fraza I din Legea nr. 554/2004, hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Sub acest aspect Legea nr. 554/2004 derogă de la principiul efectului relativ al hotărârilor judecătoreşti, statuând că hotărârea judecătorească de anulare a unui act administrativ normativ produce efecte erga omnes după cum şi actul administrativ ce se execută produce în practică aceleaşi efecte. Este însă de observat că efectele erga omnes se produc doar pentru viitor, aspect ce rezultă fără tăgadă din prevederile art. 23 fraza I din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, raporturile juridice şi efectele juridice produse de actul administrativ normativ în perioada executării acestuia până la data anulării irevocabile a acestuia rămân în fiinţă şi produc efecte juridice.
În speţă, publicarea sentinţei nr. 835/4 aprilie 2012 a avut loc în anul 2014, ulterior datei la care cele două decizii au fost emise.
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj sub dosar nr. 3860/63/2012, reclamanta O.E. a chemat în judecată pe pârâta Casa de Asigurări de Sănătate D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de impunere nr.17981/07.12.2011, precum şi a Deciziei nr.043/9 februarie 2012 şi, pe cale de consecinţă, să fie exonerată de plata sumelor menţionate în cuprinsul respectivelor înscrisuri. De asemenea, s-a solicitat suspendarea executării actelor administrative anterior menţionate, până la soluţionarea irevocabilă a cauzei.
În motivarea acţiunii, s-a învederat faptul că, prin Decizia de impunere nr. 17981/07.12.2011, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 39.494 lei cu titlu de contribuţie CAS, suma de 19.147,9 lei cu titlu de majorări de întârziere şi suma de 5.655 lei cu titlu de penalităţi de întârziere.
Împotriva Deciziei de impunere anterior menţionate reclamanta a formulat contestaţie, care a fost respinsă prin Decizia nr.043/9 februarie 2012.
Reclamanta a pretins că actele emise de pârâtă sunt netemeinice şi nelegale, în condiţiile în care, deşi este adevărat că realizează venituri în calitate de avocat, totuşi nu datorează contribuţie la CAS, deoarece conform Legii nr.51/95 care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (art. 32) „avocaţii au propriul sistem de asigurări sociale”.
Reclamanta nu are contract încheiat cu CAS D. şi nici nu poate fi considerată ca fiind asigurată prin efectul Legii nr.95/2006.
În condiţiile în care Legea nr.452/2001, reglementează în art. 6 secţiunea a II-a „alte drepturi de asigurări sociale”, iar în art. l 1 din secţiunea a II-a se arată că: „asiguraţii sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocaţi au dreptul în afară de pensie la: a) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite, accidente de muncă sau accidente în afara muncii; b) indemnizaţii pentru maternitate; c) alte indemnizaţii prevăzute de statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor; d) ajutor de deces”, nu se poate susţine că reclamanta poate fi obligată să acopere acelaşi risc de mai multe ori prin plata la fonduri diferite a unor contribuţii ce au în vedere aceeaşi bază de impozitare.
Reclamanta a făcut referire şi la dispoziţiile art.11,15,45 şi 46 din Constituţie, art.14 din CEDO şi art. l din Protocolul nr. 12 Adiţional la CEDO.
În subsidiar, reclamanta a menţionat că nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere şi a majorărilor în condiţiile în care nu are contract de asigurare cu pârâta, a fost de bună-credinţă atunci când şi-a plătit în baza legii speciale contribuţia la asigurările de pensie şi de sănătate, când şi-a plătit impozitul trimestrial la Administraţia Finanţelor Craiova, toate aceste plăţi fiind efectuate la zi, pârâta neavând nici o iniţiativă pe parcursul tuturor anilor pentru care i-a calculat sumele menţionate în decizie în a-i aduce la cunoştinţă că ar fi obligată să plătească şi alte sume de bani decât acelea pe care le-a achitat la Casa de Asigurări a Avocaţilor şi la fisc.
Pentru termenul de judecată din data de 17.05.2012, pârâta a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate ca fiind neîntemeiată.
În cuprinsul întâmpinării s-a învederat faptul că, pentru asiguraţii care realizează venituri impozabile din activităţi independente, contribuţia datorată FNUASS este stabilită de art. 215, art. 256, art.257, art.261 si art. 288 alin. 5 din Legea nr.95/2006 privind reforma in sănătate, 6, 7, 8 şi 35 alin. 1 si 2 din Ordinul Preşedintelui CNAS nr.617/2007 şi art. 6 şi 7 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
La termenul de judecată din data de 01.11.2012, apărătorul reclamantei a depus la dosar o cerere, în cuprinsul căreia a invocat noi motive care, în opinia sa, ar fi de natură să conducă la anularea actelor administrativ-fiscale contestate, şi anume: sumele menţionate în Decizia de Impunere nu sunt rezultatul unui control şi al aprecierii directe de către CAS D.; protocolul semnat între CNAS şi ANAF nu este opozabil reclamantei; între reclamantă şi CAS D. nu există încheiat vreun contract de asigurare în sensul prevăzut de art. 211 din Legea nr.95/2006; art. 4 alin.3 din H.G. nr.972/2006 – privind aprobarea Statutului Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate , precum şi art.222 din Legea nr. nr.95/2006 reglementează dreptul asiguratului de a fi informat, cel puţin o dată pe an, despre nivelul contribuţiei, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale; regimul contribuţiei asigurărilor sociale de sănătate a fost modificat prin O.U.G. nr.125/2011 – până la data de 01.07.2012 acestea nefiind obligaţii fiscale, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile din acest domeniu cu privire la emiterea Deciziei de Impunere, calculul majorărilor şi penalităţilor de întârziere, caracterul de titlu executoriu al actelor adoptate de CAS; un alt argument din care rezultă că reclamanta nu datorează penalităţi de întârziere – aspect ce rezultă chiar din art. 8 alin. 5 din Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 617/2007 care precizează că se datorează majorări de întârziere la expirarea termenului prevăzut de alin.4, adică după 60 de zile de la comunicarea deciziei de impunere; majorările şi penalităţile de întârziere au fost calculate în baza unui act normativ care nu putea produce efecte retroactiv – O.G. nr.39/2010 fiind publicat în Monitorul Oficial la data de 21.04.2010.
La termenul de judecată din data de 15.11.2011, apărătorul reclamantei a depus la dosar o nouă cerere, în cuprinsul căreia reclamanta solicita anularea celor două Decizii menţionate în cuprinsul cererii de chemare în judecată prin prisma faptului că – în raport de prevederile art. 27, 29 şi 38 din O.G. nr.86/2003 , pârâta nu avea competenţa de a efectua controlul asupra modului de constituire şi plată a contribuţiei de asigurări de sănătate. Reclamanta a invocat faptul că are calitatea de angajator, şi a făcut referire şi la disp. art. 6 din Legea nr.51/1995.
Prin sentinţa nr. 6081/29 noiembrie 2012 Tribunalul Dolj a respins acţiunea formulată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta, iar Curtea de Apel Craiova, prin decizia nr. 5003/29.04.2013, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei anterior menţionate s-a învederat faptul că, în cuprinsul contestaţiei formulate împotriva deciziei de impunere nr. 17981/07.12.2011, recurenta reclamantă contestă faptul perceperii unei contribuţii suplimentare şi baza de calcul a acesteia, respectiv baza de impunere avută în vedere pentru stabilirea acestei contribuţii suplimentare.
Soluţionarea corectă a cauzei impune instanţei să respecte dreptul ambelor părţi de a furniza toate mijloacele de probă pe care le consideră necesare, în dovedirea, respectiv, combaterea acţiunii dedusă judecăţii.
În aceste condiţii, considerând că susţinerile recurentei privitoare la modalitatea în care activitatea de control a intimatei a fost desfăşurată sunt fondate, Curtea a apreciat că lămurirea aspectelor privind câtimea debitului pretins recurentei nu poate fi realizată decât prin administrarea unui probatoriu adecvat – efectuarea unei expertize contabile prin care, în raport de o bază de impunere reală stabilită faţă de veniturile recurentei, şi în raport de dispoziţiile legale privind cota de contribuţie, să fie stabilit în concret cuantumul obligaţiei recurentei.
Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Dolj sub nr. 3860/63/2012*, în data de 04.06.2013.
Pentru termenul de judecată din data de 29.10.2013, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie împotriva Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală – Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului C.
În motivarea acesteia s-a învederat faptul că actele administrative contestate au avut la baza datele privind veniturile impozabile realizate de reclamantă preluate informatic în baza Protocolului nr. P/5282/2007/95896/2007 încheiat între ANAF și CNAS. Responsabilitatea cu privire la realitatea și corectitudinea datelor în baza cărora instituţia pârâtă a întocmit actele administrative contestate revine în mod exclusiv organului fiscal.
Conform deciziei de casare instanţa a încuviinţat efectuarea unui raport de expertiză ce a fost întocmit de consultantul fiscal Ş.G.
Prin sentinţa nr.648/11.02.2014 Tribunalul Dolj, Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta O.E. în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate D. şi a dispus anularea parţială a Deciziei nr.043/09.02.2012, precum şi a Deciziei de Impunere nr. 17981/07.12.2011 în ceea ce priveşte cuantumul sumelor datorate de reclamantă la Fondul Naţional de Asigurări Sociale de Sănătate, constatând că pentru perioada 2006-2010 reclamanta datora cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, pentru veniturile realizate din activităţi independente, suma totală de 34.085 lei, la care urmează a se adăuga majorări de întârziere, stabilite în conformitate cu prevederile 261 alin. 1 din Legea nr.95/2006, precum şi penalităţi, calculate conform dispoziţiilor O.U.G. nr.39/2010. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu chemata în garanţie Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice D., ca fiind neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin Decizia de impunere nr.17981/07.12.2011 pârâta a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a achita contribuţia de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile realizate din activităţi independente – din exercitarea profesiei de avocat, în perioada 2006-2010, în cuantum de 39.474 lei. De asemenea, s-a stabilit că reclamanta urmează a achita atât suma de 19.147,9 lei cu titlu de majorări de întârziere la suma anterior menţionată, cât şi suma de 5.655 lei reprezentând penalităţi de întârziere.
Împotriva acestei Decizii reclamanta a formulat contestaţie, însă prin Decizia nr.043/09.02.2012, pârâta a respins contestaţia formulată.
Contrar susţinerilor reclamantei instanţa reţine că art. 211 alin. 1 din Legea nr.95/2006 statuează că „Sunt asiguraţi, potrivit prezentei legi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară sau au domiciliul în România şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond, în condiţiile prezentei legi. În această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabileşte prin ordin al preşedintelui CNAS cu avizul consiliului de administraţie”, în timp ce art. 215 alin. 3 din acelaşi act normativ prevede că „Persoanele fizice care realizează venituri din activităţi independente, venituri din agricultură şi silvicultură, venituri din cedarea folosinţei bunurilor, din dividende şi dobânzi, din drepturi de proprietate intelectuală sau alte venituri care se supun impozitului pe venit sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declaraţii privind obligaţiile faţă de fond”.
Totodată, art.257 alin. 1 din Legea nr.95/2006 prevede „Persoana asigurată are obligaţia plăţii unei contribuţii băneşti lunare pentru asigurările de sănătate, cu excepţia persoanelor prevăzute la art. 213 alin. 1”, în timp ce alin. 2 lit. b din acelaşi act normativ stabileşte în mod clar că „Contribuţia lunară a persoanei asigurate se stabileşte sub forma unei cote de 6,5%, care se aplică asupra: veniturilor impozabile realizate de persoane care desfăşoară activităţi independente care se supun impozitului pe venit; dacă acest venit este singurul asupra căruia se calculează contribuţia, aceasta nu poate fi mai mică decât cea calculată la un salariu de bază minim brut pe ţară, lunar”.
De asemenea, art. 6 alin. 1 din anexa 1 – Normele Metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calităţii de asigurat, respectiv de asigurat fără plata contribuţiei, precum şi pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate , la Ordinul nr.617/2007 menţionează că „Veniturile realizate de persoanele care desfăşoară activităţi independente asupra cărora se calculează contribuţia sunt veniturile comerciale şi veniturile din profesii libere realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere fără personalitate juridică”, în timp ce alin. 3 al aceluiaşi art. statuează că „Constituie venituri din profesii libere veniturile obţinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar public, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfăşurate în mod independent, în condiţiile legii”.
Aşadar, coroborând dispoziţiile legale anterior menţionate, instanţa a reţinut că, în mod indiscutabil, persoanele care realizează venituri din activitatea de avocat, sunt asigurate în mod obligatoriu, prin efectul legii, şi datorează contribuţii de asigurări sociale de sănătate (în raport de veniturile realizate), chiar dacă nu au încheiat un contract cu Casa de asigurări de sănătate judeţeană în a cărei rază de competenţă teritorială domiciliază; de altfel, respectivul contract urmează a fi întocmit doar după achitarea contribuţiei la fondul asigurărilor de sănătate.
Referitor la contribuţia achitată de reclamantă la Casa de asigurări a Avocaţilor, instanţa plecând de la dispoziţiile art. 1 şi 11 din O.U.G. nr.221/2000 a reţinut că sistemul de asigurări sociale al avocaţilor este unul distinct, autonom.
Însă, instanţa a apreciat că respectivul sistem de asigurări sociale nu se substituie sistemului public de asigurări de sănătate, ci este un sistem complementar al acestuia.
Art. 208 alin. 1 din Legea nr.95/2006 permite ca, în afara de asigurările de sănătate obligatorii, persoanele care doresc să poată încheia şi alte forme de asigurare a sănătăţii, destinate a acoperi riscurile individuale în situaţii speciale , fără ca respectiva contribuţie voluntară de sănătate care are un caracter complementar sau suplimentar, să excludă obligaţia de plată a contribuţiei la fondul naţional de asigurări sociale de sănătate .
Este adevărat că avocaţii sunt obligaţi să contribuie la Casa de Asigurări a Avocaţilor – conform dispoziţiilor art.9 din Statutul acestei Case, însă respectiva contribuţie, deşi nu este facultativă, are acelaşi caracter ca şi o asigurare voluntară de sănătate, complementar sau suplimentar sistemului public de asigurări de sănătate.
În acest sens, art. 218 alin. 1 din Legea nr.95/2006 menţionează că “Asiguraţii beneficiază de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecare, în condiţiile stabilite de prezenta lege” or, în mod expres, dispoziţiile art. 80 lit. f din Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor fac referire la „alte ajutoare băneşti pentru avocaţii care au suferit accidente sau au contractat boli grave care le-au produs vătămări grave organismului, pentru procurarea de proteze sau alte materiale sanitare, în condiţiile în care legislaţia de asigurări de sănătate nu le acordă”, aceste prevederi fiind reluate și de dispoziţiile art. 94 din Statut, cu privire la procurarea de proteze, orteze, dispozitive medicale sau alte materiale medico-sanitare.
Prin urmare, contribuţia la Casa de Asigurări a Avocaţilor nu poate avea semnificaţia faptului că reclamanta ar fi scutită de a contribui la fondul naţional de asigurări sociale de sănătate, categoriile de servicii oferite de cele două sisteme fiind diferită, ci doar pe aceea că, prin achitarea respectivei contribuţii, reclamanta va beneficia în plus faţă de pachetul de servicii de bază în caz de boală sau de accident oferit de sistemul public de asigurări de sănătate, şi de alte ajutoare băneşti pentru procurarea de proteze, orteze, dispozitive medicale sau alte materiale medico-sanitare.
Neîntemeiate au fost apreciate şi susţinerile reclamantei că sumele menţionate în cuprinsul Deciziei de Impunere nr. 17981/07.12.2011 nu ar fi creanţe fiscale. Conform dispoziţiilor art. 21 alin. 1 din OG nr. 92/2003 – Codul de procedură fiscală , “Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.”, în timp ce potrivit prevederilor alin. 2 al aceluiaşi articol, “Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în: a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, (…) denumite creanţe fiscale principale; b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.”
Art. 2 pct.7 din Legea nr.500/2002 stabileşte că bugetul general consolidat reprezintă “ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate si consolidate pentru a forma un întreg”, iar potrivit art.261 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 “Angajatorii şi asiguraţii care au obligaţia plăţii contribuţiei în condiţiile prezentei legi şi care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condiţiile Codului de procedură fiscală”.
Cât priveşte susţinerile că sumele menţionate în Decizia de Impunere nu sunt rezultatul unui control şi al aprecierii directe de către CAS D., instanţa a reţinut că, întrucât contribuţia la fondul de sănătate este o creanţă bugetară, devin aplicabile în procedura constatării, calculării şi executării unei asemenea contribuţii normele Codului de procedură fiscală, din moment ce art. 1 alin. 2 din O.G. nr.92/2003 stabileşte că „Prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”.
În speţă, pârâta nu a făcut altceva decât să calculeze cota de contribuţie prevăzută de art.257 alin. 2 lit. b din Legea nr.95/2006 în raport de sumele evidenţiate chiar de către reclamantă în cuprinsul Declaraţiilor privind veniturile realizate din activitatea de avocat şi depuse la A.F.P. Craiova pentru perioada 2006-2010.
Prin urmare, nici unul dintre scopurile prevăzute de art.94 alin. 1 din O.G. nr.92/2003 nu putea fi atins prin desfăşurarea unei inspecţii fiscale, din moment ce s-au realizat doar nişte calcule matematice pentru care nu era necesară nici prezentarea de acte suplimentare şi nici solicitarea vreunor lămuriri de la persoana asigurată.
În altă ordine de idei, art. 86 alin. 1 din O.G. nr.92/2003 statuează că “Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere, ca urmare a unor constatări prealabile ale organului fiscal sau în baza unei inspecţii fiscale”, aşadar legiuitorul prevede şi posibilitatea ca o Decizie de impunere să fie emisă doar în baza constatărilor prealabile ale emitentului, aşa cum este cazul în speţă, fără efectuarea unei inspecţii fiscale.
Referitor la afirmaţiile că nu avea competenţa CAS D., în conformitate cu prevederile art. 27, 29 şi 38 din O.G. nr.86/2003, asupra modului de constituire şi plată a contribuţiei de asigurări de sănătate, acestea sunt lipsite de relevanţă juridică. Este de remarcat că respectiva contribuţie de asigurări sociale de sănătate nu a fost calculată pentru “Societatea civilă profesională de avocaţi O.-R.” – respectiva Societate având calitatea de angajator, ci pentru veniturile realizate din activitatea de avocat de o persoană fizică, reclamanta.
Or, conform dispoziţiilor art.256 alin.2 din Legea nr.95/2006 „…..colectarea contribuţiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări”. De asemenea, potrivit prevederilor art. 35 din Ordinul nr. 617/2007 ” În conformitate cu art.215 alin. (3) din lege şi art.81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată faţă de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanţă îl constituie, după caz, declaraţia prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum şi hotărârile judecătoreşti privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS şi pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.”
Este de remarcat că a fost invocată şi excepţia de nelegalitate a textului de lege anterior menţionat însă, prin Decizia nr.3878/2010, ICCJ a respins excepţia.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamantei în sensul că “Protocolul încheiat C.N.A.S şi A.N.A.F. nu îi este opozabil”, în primul rând este de remarcat că respectivul act, nu instituie vreo obligaţie în sarcina reclamantei ci stabileşte doar faptul că: „obiectul prezentului protocol îl constituie furnizarea de date cu privire la persoanele care fac parte din următoarele categorii: persoane care realizează venituri din profesii libere…”.
Prin urmare, pe baza informaţiilor furnizate de A.N.A.F, pârâta a calculat cota de contribuţii de asigurări sociale de sănătate datorată de reclamantă pentru veniturile realizate din activitatea de avocat, dând eficienţă prevederilor art.35 din Ordinul nr.617/2007.
Cu privire la dreptul reclamantei de a fi informată cu privire la obligaţiile datorate către fondul naţional de asigurări de sănătate, este adevărat că art.222 din Legea nr.95/2006 stabileşte că „Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie personală şi a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale.” Calitatea de asigurat a reclamantei este însă condiţionată, potrivit art. 211 din legea anterior menţionată, de dovada plaţii contribuţiei la fond or, in condiţiile in care aceasta nu si-a declarat calitatea de plătitor de contribuţie pentru veniturile obţinute din exercitarea profesiei de avocat, nu figura in evidentele CAS Dolj cu sumele pe care trebuia să la achite drept contribuţie de asigurări de sănătate. De asemenea, coroborând prevederile art. 7 alin. 1 din Ordinul Preşedintelui CNAS nr.617/2007 potrivit cărora “Persoanele care desfăşoară activităţi independente au obligaţia de a vira trimestrial contribuţia (…)” cu cele ale alin. 3 al aceluiaşi articol “Pentru veniturile realizate din activităţi independente, contribuţia se plăteşte de persoana care le realizează”, se reţine că reclamanta avea obligaţia de a vira trimestrial contribuţia la fondul asigurărilor de sănătate pentru veniturile realizate din activitatea de avocat în perioada 2006-2010, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.
Mai mult, legea nu instituie o obligaţie a CAS de a informa contribuabilii cu privire la nivelul de contribuţie personală ceea ce conduce la concluzia că, pentru a primi informaţiile prevăzute de art.222 din Legea nr.95/2006, persoana asigurată trebuie să le solicite, or reclamanta nu a adus nicio dovadă că ar fi formulat o cerere în acest sens.
Ca atare, fiind indubitabil că reclamanta datora contribuţii la fondul asigurărilor sociale de sănătate pentru veniturile realizate din exercitarea profesiei de avocat în perioada 2006-2010, pârâta era îndreptăţită să emită Decizie de Impunere în acest sens.
Însă, cu privire la cuantumul sumelor datorate, instanţa s-a raportat la conţinutul raportului de expertiză întocmit de consultantul fiscal Ş.G. şi a constatat că în raport de veniturile efectiv realizate şi înscrise în cuprinsul Declaraţiilor de venituri depuse la organele fiscale, reclamanta datora cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate suma totală de 34.085 lei, şi nu 39.474 lei, aşa cum stabilise pârâta.
Tribunalul a înlăturat concluziile consultantului fiscal desemnat, în sensul că reclamanta nu datora majorări şi penalităţi de întârziere, pentru următoarele argumente:
Reclamanta a pretins că “nu poate fi obligată la plata penalităţilor de întârziere şi a majorărilor în condiţiile în care nu are contract de asigurare cu pârâta” şi că “art. 8 alin. 5 din Ordinul Preşedintelui CNAS nr.617/2007 precizează că se datorează majorări de întârziere la expirarea termenului prevăzut de alin.4, adică după 60 de zile de la comunicarea deciziei de impunere”.
Contrar susţinerilor reclamantei, instanţa constată că Legea nr.95/2006 este clară şi instituie o obligaţie a persoanelor care realizează venituri din activităţi independente de a achita o cotă de contribuţie pentru asigurările de sănătate, iar interpretarea eronată dată de reclamantă prevederilor acestui act normativ constituie culpa sa şi nu a pârâtei. Prin urmare, reclamanta a interpretat greşit dispoziţiile legale – fapt ce a determinat-o să încalce prevederile art. 215 alin. 3 din Legea nr.95/2006, astfel încât pârâta era îndreptăţită a calcula majorări şi penalităţi de întârziere în conformitate cu prevederile 261 alin. 1 din Legea nr.95/2006, care specifică în mod clar că “Angajatorii şi asiguraţii care au obligaţia plăţii contribuţiei în condiţiile prezentei legi şi care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condiţiile Codului de procedură fiscală”, pentru neachitarea, la scadenţă, a contribuţiilor datorate la fondul asigurărilor de sănătate.
Cât despre prevederile art.8 alin.5 din Ordinul Preşedintelui CNAS nr. 617/2007 – care stabilesc că “Diferenţele rămase de achitat, calculate în raport cu decizia de impunere anuală, se plătesc în termen de cel mult 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, perioadă pentru care nu se calculează şi nu se datorează majorări de întârziere”, acestea nu au incidenţă în speţă. Astfel, alin.1 al articolului anterior menţionat statuează “Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente virează trimestrial contribuţia calculată la venitul estimat, până la data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru”, ceea ce înseamnă că alin. 4 vizează ipoteza în care, după achitarea contribuţiei în raport de venitul estimat, se emite o Decizie de impunere anuală prin care – în raport de veniturile efectiv realizate, se stabileşte plata unor diferenţe care trebuie achitate de contribuabil. Or, în speţă nu există o astfel de situaţie, contribuţia datorată pentru veniturile realizate din exercitarea profesiei de avocat în perioada 2006-2010 fiind stabilită în raport de Declaraţii de venit anuale depuse chiar de către reclamantă la organele fiscale.
În mod similar, referitor la penalităţile de întârziere, reclamanta a invocat faptul că au fost calculate în baza O.U.G. nr.39/2010 – publicată în Monitorul Oficial în data de 21.04.2010 – aşadar, în raport de principiul neretroactivităţii legii civile, penalităţile şi majorările nu puteau fi calculate pentru perioade anterioare intrării în vigoare a respectivului act normativ .
Analizând însă anexa la Decizia de impunere nr.17981/07.12.2011 – intitulată “situaţia calculului penalităţilor conform O.U.G. nr.39/2010” , instanţa a constatat că respectivele penalităţi au fost percepute începând cu 01.07.2010, adică ulterioare intrării in vigoare a actului normativ anterior menţionat.
Prin urmare, reclamanta datorează şi majorări şi penalităţi de întârziere pentru neachitarea la scadenţă a sumei de 34.085 lei – reprezentând contribuţia de asigurări sociale de sănătate.
Pentru considerentele expuse anterior, a fost admisă în parte acţiunea formulată şi, în consecinţă, au fost anulate parţiale Decizia nr.043/09.02.2012, precum şi Decizia de Impunere nr.17981/07.12.2011 în ceea ce priveşte cuantumul sumelor datorate de reclamantă la Fondul Naţional de Asigurări Sociale de Sănătate, reţinându-se că, pentru perioada 2006-2010, reclamanta datora cu titlu de contribuţii de asigurări sociale de sănătate, pentru veniturile realizate din activităţi independente, suma totală de 34.085 lei, la care urmează a se adăuga majorări de întârziere stabilite în conformitate cu prevederile 261 alin. 1 din Legea nr.95/2006, precum şi penalităţi calculate conform dispoziţiilor O.U.G. nr.39/2010
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de instituţia pârâtă în contradictoriu cu Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice D., instanţa a avut în vedere art. 60 Cod procedură civilă , text care prevede că între persoana care formulează o astfel de cerere şi chematul în garanţie există anumite raporturi juridice care îndreptăţesc pe cel care introduce acţiunea să pretindă o anumită prestaţie din partea chematului în garanţie. Or, între pârâtă şi chematul în garanţie nu există raporturilor juridice preexistente care să îi permită CAS D. să o acţioneze pe A.J.F.P. D. şi să-i solicite să-i achite cheltuielile de judecată, în ipoteza în care pârâta va fi obligată, la rândul său, la plata unor astfel de cheltuieli. Este adevărat că în baza Protocolului încheiat C.N.A.S şi A.N.A.F. au fost transmise pârâtei Declaraţiile de venituri pe care reclamanta le-a depus la A.F.P. C., însă acest aspect nu îndreptăţeşte concluzia că instituţia chemată în garanţie ar avea vreo responsabilitatea în ceea ce priveşte emiterea Deciziei de Impunere contestate. Răspunderea pentru întocmirea actului administrativ-fiscal anterior menţionat revine în exclusivitate pârâtei CAS D., care a calculat contribuţii datorate FNUASS pentru veniturile realizate din activităţi independente. Afirmaţia că “responsabilitatea cu privire la realitatea şi corectitudinea datelor in baza cărora instituţia pârâtă a întocmit actul administrativ contestat revine in mod exclusiv organului fiscal”, este lipsită de relevanţă juridică, din moment ce nu se pretinde faptul că sumele evidenţiate în cuprinsul Declaraţiilor de venituri ale reclamantei ar fi fost transmise în mod incorect.
În altă ordine de idei, cererea a fost apreciată şi ca fiind rămasă fără obiect, în contextul în care a vizat doar eventualele cheltuieli de judecată pe care reclamanta le-ar fi pretins în ipoteza admiterii acţiunii, iar reclamanta nu a înţeles să solicite astfel de cheltuieli.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanta E.O. şi pârâta Casa de Asigurări de Sănătate D.
În recursul declarat de reclamanta E.O. s-a solicitat în principal admiterea recursului, modificarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii în sensul anulării deciziei de impunere nr.17981/7.02.2011 şi a deciziei nr. 043/9.02.2012 emise de CAS D., iar în subsidiar, anularea în parte a deciziilor menţionate sub aspectul exonerării reclamantei de la plata sumelor menţionate în cuprinsul deciziilor cu titlu de majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere.
În motivarea recursului se arată că pârâta nu avea competenţa de a efectua controlul asupra modului de constituire şi plata contribuţiei de asigurări de sănătate.
Sunt invocate prevederile art. 27, 29 şi 38 din O.G. nr.26/2003, precum şi inopozabilitatea protocolului încheiat între ANAF şi CNAS, deoarece acest protocol nu este public, iar CNAS ar fi trebuit să facă o verificare proprie.
Prin emiterea dispoziţiilor criticate reclamanta a fost discriminată, cerându-i-se să plătească a contribuţie dublă pentru acelaşi risc asigurat, fiind vorba de un „impozit” sub altă denumire.
Din septembrie 1991- când a dobândit calitatea de avocat – are rol fiscal la AFP Craiova şi în acelaşi timp şi-a plătit întotdeauna contribuţiile datorate conform Legii nr.51/1995 şi O.U.G. nr. 221/2000 la Baroul D.
Instanţa de fond face o greşită aplicare a legii atunci când reţine că sumele plătite de reclamantă la CAA au caracter complementar.
Art. 1 din O.U.G. nr. 221/2000 reglementează existenţa sistemului unic şi autonom propriu şi alte drepturi de asigurări sociale al avocaţilor. Art. 11 reglementează expres că asiguraţii sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocaţi au dreptul în afară de pensie la: a) indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă cauzată de boli obişnuite, accidente de muncă sau accidente în afara muncii…”
Nu poate fi calificat ca voluntar sistemul de asigurări autonom al avocaţilor din moment ce atât O.U.G. nr. 221/2000, cât şi Legea nr.51/1995, dar şi Statutul Casei de Asigurări a Avocaţilor îi conferă un caracter obligatoriu fără de care nu se poate profesa.
Pentru perioada în discuţie, reclamanta nu este ţinută să facă vreo plată nici în temeiul Legii nr.95/2006 şi nici în baza altor acte normative.
Art.208 alin.4 din Legea nr.95/2006 reglementează „şi alte forme de asigurare a sănătăţii”, respectiv cele voluntare. În această categorie nu intră contribuţia la Casa de Asigurări a Avocaţilor care are caracter obligatoriu, iar nu facultativ.
În mod greşit instanţa de fond reţine că intimata pârâtă nu are obligaţia de informare.
Deciziile emise de pârâtă nu sunt titlu de creanţă în lipsa competenţei de a emite titlul de creanţă, astfel reţinut şi în cuprinsul raportului de expertiză cu trimitere la actele normative incidente.
Intimata nu a avut nicio iniţiativă pe parcursul perioadei în discuţie în a-i aduce reclamantei la cunoştinţă că ar fi obligată să plătească şi alte sume de bani în afară celor menţionate.
În susţinerea tezei subsidiare, se invocă art. 8 alin.5 din Ordinul nr.617/2007 care arată că se datorează majorări de întârziere de la expirarea termenului prevăzut de alin. 4 adică după 60 de zile de la comunicarea deciziei de impunere. În speţă, în cuprinsul deciziei de impunere i se calculează aceste accesorii pe o perioadă anterioară de 5 ani.
În mod greşit reţine instanţa că nu s-a adus atingere principiului neretroactivităţii legii civile în ce priveşte calculul penalităţilor.
În recursul declarat de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate D. s-a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinţei în sensul respingerii în totalitate a contestaţiei formulate de reclamantă cu consecinţa menţinerii celor două acte administrative emise de instituţia pârâtă.
În motivarea recursului se arată că instanţa a pronunţat o hotărâre netemeinică, modificând cuantumul contribuţiei aferente stabilite prin decizia recurată, luând în considerare concluziile raportului de expertiză, neţinând cont de obiecţiunile formulate de CAS D.
În mod greşit contribuţia datorată la FNUASS pe perioada 2007-2009 a fost stabilită în funcţie de veniturile reale obţinute de către reclamantă şi nu în funcţie de venitul estimat, aşa cum este prevăzut la art. 257 din Legea nr. 95/2006 şi art. 7 şi 8 din Anexa nr. 1, Capitolul 3, Secţiunea a 2-a din Ordinul nr. 617/2007.
Curtea, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, precum şi în limitele prevăzute de art. 3041 Cod procedură civilă a reţinut următoarele:
I. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamantă:
Recurenta a susţinut mai întâi că pârâta trebuia să facă o verificare proprie şi că nu-i este opozabil protocolul încheiat cu ANAF.
În ce priveşte critica legată de lipsa constatărilor proprii şi directe ale CAS D., Curtea reţine că aceasta are caracter formal, fiind lipsită de interes practic, iar soluţia adoptată de instanţa de fond este justificată. Atâta timp cât legislaţia incidentă (art. 256 alin. 2 din Legea 95/2006 şi art. 35 din Ordinul PANAF 617/2007) stabilea în competenţa organelor CAS colectarea contribuţiei, pentru cazuri ca cel în speţă, prin emiterea deciziei de impunere pe baza informaţiilor primite pe bază de protocol de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, informaţii care, în fapt, proveneau de la contribuabil, respectiv din declaraţiile de venit depuse de reclamantă nu există nicio justificare pentru realizarea altor constatări proprii şi directe ale CAS D. Având în vedere caracteristicile acestei contribuţii, strâns legată de veniturile realizate de contribuabil, legiuitorul a înţeles să stabilească o procedură simplificată de stabilire a contribuţiilor în cazul celor nedeclarate, procedură care în speţă a fost respectată.
În ce priveşte inopozabilitatea Protocolului încheiat între Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Curtea reţine că acest motiv nu are nicio influenţă asupra valabilităţii actului atacat. Consacrarea legislativă a întocmirii acestuia se regăseşte în teza finală a art. 35 din Ordinul PANAF 617/2007, text care nu face nicio referire la necesitatea notificării încheierii lui particularilor. Relaţiile de cooperare dintre instituţiile publice referitoare la administrarea unor date cu caracter public, în scopul unei mai bune gestionări a veniturilor publice, sunt de resortul administraţiei.
Faptul că nu există o prevedere în Codul de procedură fiscală care să permită folosirea unor informaţii dintr-un protocol semnat între două instituţii ca temei al impunerii nu atrage nelegalitatea actului atacat. Codul de procedură fiscală este norma generală şi nu cuprinde nicio dispoziţie care să interzică, în mod expres, crearea unor mecanisme administrative, prin intermediul unei legislaţii speciale, referitoare la culegerea de informaţii necesare întocmirii unui titlu de creanţă.
Lipsa unui contract încheiat cu CAS D. nu atrage inexistenţa obligaţiei de plată a contribuţiei.
Legislaţia incidentă (art. 211 şi art. 215, respectiv art. 257 alin. 1 din Legea nr.95/2006) stabileşte obligaţia de plată a contribuţiei în temeiul legii, excepţiile fiind expres prevăzute. Obligaţia are caracter legal, astfel că existenţa ei este independentă de încheierea contractului de asigurare. Dealtfel teza a doua a alin. 1 din art. 211 prevede expresis verbis „persoana în cauză încheie” şi nicidecum „poate încheia” contractul de asigurare. Altfel spus, legiuitorul a consacrat obligaţia de plată a CAS şi ca efect al acestei obligaţii legale a instituit obligaţia de încheiere a contractului, nicidecum invers.
Pe de altă parte trebuie reţinut că, în speţă, acest contract nu a fost încheiat datorită refuzului reclamantei. Acceptarea tezei acesteia potrivit căreia contractul este izvorul obligaţiei de plată a contribuţiei ar fi permis susţinerea ideii că, efect al refuzului de încheiere a contractului, obligaţia de plată a contribuţiei la FNUASS este inexistentă. Or, o asemenea ipoteză este contrară atât principiilor degajate din Legea nr.95/2006, cât şi principiului nemo auditur propriam turpitudinem alegans.
În privinţa obligaţiei de informare, corect a reţinut prima instanţă că această obligaţie este subsecventă obligaţiei asiguratului de a plăti contribuţia la fond. Or, în condiţiile în care reclamanta nu a înţeles să-şi onoreze această obligaţie, în sarcina pârâtei nu s-a născut obligaţia corelativă reglementată de art. 222 din Legea nr. 95/2006.
Referitor la critica privind existenţa unui sistem de asigurări special, autonom şi obligatoriu al avocaţilor, care îl face să prevaleze faţă de sistemul reglementat prin norma generală, Legea nr.95/2006:
Este adevărat că pentru avocaţi plata contribuţiei la sistemul propriu de asigurări este obligatorie, potrivit normelor de organizare a profesiei, însă acest aspect nu schimbă raportarea acestui sistem la sistemul public. Aşa cum corect a reţinut şi instanţa fondului, art. 208 alin. 6 din Legea nr.95/2006 rămâne aplicabil în speţă, astfel că existenţa unui alt sistem de asigurări de sănătate, la care reclamanta a aderat voluntar, atunci când a ales profesia de avocat, nu exclude obligaţia de plată a contribuţiei la sistemul public.
În ce priveşte raportarea general la special, Curtea reţine că atâta timp cât norma generală în materia asigurărilor sociale de sănătate – Legea nr.95/2006 – reglementează în mod expres obligaţia de plată a contribuţiei, independent de varianta de asigurare complementară/suplimentară aleasă, iar norma specială de organizare nu cuprinde o derogare de la aceasta, ci se încadrează în cuprinsul ei, o astfel de analiză nu justifică o altă concluzie decât cea la care a ajuns şi prima instanţă.
În ce priveşte natura juridică a creanţei, criticile recurentei sunt lipsite de fundament.
Din punct de vedere al scopului pentru care a fost reglementată şi apartenenţa la sistemul bugetar, creanţa datorată FNUASS reprezintă o contribuţie care se colectează la bugetul asigurărilor sociale de sănătate, parte a bugetului general consolidat, potrivit art. 2 pct.7 din Legea nr.500/2002. Din această perspectivă, ea poate şi trebuie caracterizată ca o creanţă fiscală faţă de prevederile art. 21 alin.1 raportat la art. 21 alin. 2 lit.a) din Codul de procedură fiscală. Faptul că textul indicat nu enumeră în mod expres creanţa CAS în cuprinsul alin. 2 lit. a) nu este de natură să schimbe concluzia de mai sus, atâta timp cât, din punct de vedere al caracteristicilor, ea se încadrează în tiparul stabilit de legiuitor.
Pe de altă parte, în condiţiile în care art.261 din Legea nr.95/2006 face referire la natura fiscală a accesoriilor, este de neacceptat, fiind contrară principiului accesorium sequitur principale, teza potrivit căreia creanţa principală ar avea o natură juridică diferită faţă de creanţa accesorie.
Argumentele prezentate sunt suficiente pentru justificarea naturii fiscale a creanţei stabilită prin decizia de impunere atacată, precizările ulterioare aduse de O.U.G. nr.125/2011 fiind fără relevanţă în ceea ce priveşte soluţia acceptată.
În ceea ce priveşte critica formulată în subsidiar, potrivit căreia majorările trebuiau calculate potrivit art.8 alin. 5 raportat la art.8 alin.4 din Ordinul nr.617/2007, respectiv după trecerea unui termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de impunere, instanţa reţine că reclamanta nu se află în ipoteza reglementată de art.8 alin. 4 din Ordinul nr.617/2007, întrucât ea nu a realizat viramente trimestriale şi ca atare textele indicate nu-i sunt aplicabile. Majorările au fost corect calculate potrivit art. 261 alin. 1 din Legea nr.95/2006 raportat la dispoziţiile Codului de procedură fiscală.
Va fi respinsă şi critica potrivit căreia atât majorările cât şi penalităţile au fost calculate în baza unui act normativ care nu produce efecte retroactive, O.G. nr.39/2010. După cum lesne se poate observa din actele de la dosar, calculul penalităţilor s-a realizat potrivit O.G. nr.39/2010 doar începând cu data de 01.07.2010, deci după intrarea acestui act normativ în vigoare.
Referitor la motivul de recurs dezvoltat prin concluziile scrise, în sensul că în Monitorul Oficial nr. 243/8.02.2014 a fost publicată sentinţa nr. 835/2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosar nr.9914/2/2011, sentinţă prin care au fost anulate în parte dispoziţiile art. 35 alin.1 din ordinul preşedintelui CNAS nr. 617/2007 în privinţa posibilităţii organului competent al CAS de a emite decizii de impunere, Curtea reţine următoarele:
Potrivit art. 23 fraza I din Legea nr.554/2004 „hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Sub acest aspect Legea nr.554/2004 derogă de la principiul efectului relativ al hotărârilor judecătoreşti, statuând că hotărârea judecătorească de anulare a unui act administrativ normativ produce efecte erga omnes după cum şi actul administrativ ce se execută produce în practică aceleaşi efecte. Această trăsătură a hotărârii judecătoreşti conduce la concluzia că o astfel de hotărâre produce efecte faţă de toate subiectele de drept.
Este însă de observat că efectele erga omnes se produc doar pentru viitor, aspect ce rezultă fără tăgadă din prevederile art. 23 fraza I din Legea nr. 554/2004.
Prin urmare, raporturile juridice şi efectele juridice produse de actul administrativ normativ în perioada executării acestuia până la data anulării irevocabile a acestuia rămân în fiinţă şi produc efecte juridice.
În speţă, publicarea sentinţei nr.835/4 aprilie 2012 a avut loc în anul 2014, ulterior datei la care cele două decizii au fost emise.
Astfel, deciziile atacate sunt anterioare atât momentului pronunţării sentinţei nr.835/2012, cât şi publicării sale în Monitorul Oficial, sentinţa neavând niciun efect asupra valabilităţii celor două acte administrative ce fac obiectul prezentului dosar, sentinţa producând consecinţe numai cu privire la deciziile emise de CAS după pronunţarea sentinţei.
Faţă de cele ce preced se constată că prisma instanţă a pronunţat o soluţie legală şi temeinic motivată, la adăpost de criticile recurentei, motiv pentru care, în conformitate cu prevederile art. 312 din Codul de procedură civilă prezentul recurs a fost respins ca neîntemeiat.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă:
Curtea a reţinut că art. 257 din Legea nr.95/2006 pe care se fundamentează critica recurentei nu prevede că contribuţia se stabileşte în funcţie de venitul estimat, astfel că în mod corect instanţa a omologat concluziile expertizei în care expertul s-a raportat la veniturile realizate de reclamantă şi care sunt impuse impozitării. Mai mult, şi în Ordinul nr. 617/2007, în Anexa, art. 7 şi 8, invocat de recurentă, se face referire la venitul net şi nu la venitul estimat, astfel că sunt evident nefondate criticile recurentei pârâte referitoare la greşita stabilire a bazei de calcul, astfel că se impune respingerea ca nefondat şi a recursului declarat de către pârâtă, raportat la prevederile art. 312 Cod procedură civilă.
Sursa: portal.just.ro
