Unificarea practicii judiciare – deziderate, mecanisme, perspective

Judecător Răzvan Anghel
Preşedinte Secţia I Civilă, Curtea de Apel Constanţa

 

Unificarea practicii judiciare constituie un deziderat generat de necesitatea asigurării securităţii juridice prin evitarea pronunţării unor hotărâri divergente privind probleme identice.

În acest sens sunt şi cele reţinute în recentul Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare şi de verificare[1].

Desigur, nu poate fi omisă jurisprudenţa CEDO în această privinţă[2], fără a fi necesar a relua argumentele care au condus Curtea la concluzia că practica judiciară neunitară este de natură să aducă atingere principiului securităţii juridice şi să readucă încrederea publicului în sistemul judiciar.

În acest sens, au fost remarcate în acelaşi Raport al Comisiei eforturile Consiliului Superior al Magistraturii pentru realizarea unor mecanisme administrative de unificare a practicii judiciare care să fie complementare cu mecanismele legale şi să ofere acestora totodată suport documentar, precum şi eforturile Institutului Naţional al Magistraturii în domeniul formării profesionale a magistraţilor. De asemenea, a fost remarcată activitatea desfăşurată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care „şi-a perfecţionat şi mai mult practica utilizării solicitărilor de pronunţare a unor hotărâri preliminare şi a recursului în interesul legii în vederea unificării jurisprudenţei”.

Potrivit art. 517 alin. (4) şi art. 521 alin. (3) C.proc.civ., respectiv art. 474 alin. (4) şi art. 477 alin. (3) C.proc.pen., numai hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi în procedura dezlegării unor chestiuni de drept cu caracter prealabil sunt obligatorii pentru instanţe.

De asemenea, potrivit art. 51 din Legea nr. 304/2004 adunările generale ale judecătorilor, prevăzute la art. 50 alin. (1) lit. c), au printre atribuţii şi dezbaterea unor probleme de drept.

Trebuie avut în vedere, însă, că atât recursul în interesul legii, cât şi procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ambele reglementate ca proceduri de unificare a practicii judiciare[3], presupun îndeplinirea unor condiţii de admisibilitate prevăzute de lege.

Astfel, recursul în interesul legii nu este admisibil în cazul în care priveşte chestiuni de fapt sau interpretarea unor clauze contractuale[4] sau dacă există o practică neunitară la nivelul unei singure curţi de apel[5].

În legătură cu admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în jurisprudenţa acesteia s-au stabilit unele reguli referitoare la condiţia ca problema de drept să fie nouă raportat la existenţa unei practici judiciare divergente. Astfel, s-au statuat următoarele: „caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile. Aceasta, deoarece condiţia noutăţii trebuie privită, în contextul legiferării sale, ca unul dintre elementele de diferenţiere între cele două mecanisme de unificare a practicii: dacă recursul în interesul legii are menirea de a înlătura o practică neunitară deja intervenită în rândul instanţelor judecătoreşti (control a posteriori), hotărârea preliminară are ca scop preîntâmpinarea apariţiei unei astfel de practici (control a priori). Prin urmare, existenţa unei practici neunitare relevă nu numai necesitatea de a se recurge la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi împrejurarea că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă”[6].

Este evident că argumentele se referă la situaţia în care este posibilă formularea unui recurs în interesul legii, deci existenţa unei practici neunitare concretizate în hotărâri definitive.

Ar fi util din această perspectivă dacă s-ar identifica o soluţie legislativă prin care completul învestit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile acesteia, dar există o practică neunitară cu privire la acea problemă de drept, să poată declanşa mecanismul recursului în interesul legii.

Totodată, promovarea unui recurs în interesul legii presupune o documentare importantă care implică un interval de timp semnificativ.

Pe de altă parte, având în vedere condiţiile de admisibilitate ale sesizării şi efectele deciziilor pronunţate în această procedură, o soluţie pronunţată în recurs în interesul legii intervine după ce practica neunitară s-a manifestat deja şi nu poate înlătura efectele hotărârilor deja pronunţate; din această perspectivă ar fi utilă reglementarea posibilităţii pentru instanţe de a suspenda judecata cauzelor în care se pune problema de drept ce face obiectul recursului în interesul legii, după sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, până la pronunţarea soluţiei asupra sesizării, asemănător reglementării referitoare la procedura sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept.

Ca urmare, mecanismele administrative complementare de unificare a practicii judiciare au un rol important, putând conduce la evitarea generalizării practicii neunitare, iar, în caz contrar, putând oferi o bază documentară suficientă pentru promovarea unui recurs în interesul legii. Oricum, aceste mecanisme oferă ocazii foarte utile pentru dezbateri profesionale.

În prezent, mecanismul administrativ de unificare a practicii judiciare este prevăzut de art. 26¹ alin. (1) şi (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti (ROI), aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005. Consiliul Superior al Magistraturii are în vedere o propunere privind procedura de desfăşurare a întâlnirilor trimestriale în care sunt dezbătute problemele de drept care au generat o practică neunitară[7].

Dezbaterea unor probleme de drept în cadrul unei instanţe are şi un rol consultativ şi poate constitui cadrul pentru cunoaşterea argumentelor în susţinerea fiecărei soluţii. Totodată, nu se poate nega reglementarea legală a opiniei separate şi a divergenţei care sunt permise de lege în considerarea independenţei de care se bucură judecătorul şi a libertăţii opiniilor sale.

Pe de altă parte, formarea profesională şi unificarea practicii judiciare nu pot fi disociate. Astfel formarea profesională, în special cu privire la noile acte normative, constituie o premisă a practicii judiciare unitare astfel cum rezultă şi din prevederile art. 26⁴ teza a II-a din ROI.

În acest sens, formarea profesională a judecătorilor trebuie să aibă în vedere în special aspectele practice ale aplicării legii, astfel încât abordarea în cadrul acţiunilor de formare profesională a unor probleme de practică neunitară corespunde acestei finalităţi, iar discutarea problemelor de practică neunitară constituie totodată şi o modalitate de formare profesională.

Din această perspectivă este de remarcat includerea în programele de formare profesională continuă a judecătorilor a unor seminare dedicate problemelor de practică neunitară pe materii, unele dintre acestea organizate cu participarea preşedinţilor secţiilor specializate ale curţilor de apel.

În acest sens, în urma analizării înscrierilor la seminarele de formare continuă pentru anii anteriori s-a observat faptul că unul dintre cele mai solicitate domenii a fost cel al practicii neunitare, acesta înregistrând cele mai multe opţiuni din partea judecătorilor şi procurorilor, iar din fişele de evaluare a acestor seminare a rezultat faptul că participanţii au apreciat ca deosebit de important acest demers al unificării practicii şi ca imperativă includerea domeniului practicii neunitare în cadrul programului de formare continuă pentru 2015. Având în vedere aceste argumente, INM a acordat unificării practicii judiciare un loc privilegiat în cadrul obiectivelor programului de formare continuă pentru 2015[8].

Este de remarcat faptul că unul dintre seminarele dedicate discutării problemelor de practică neunitară organizat în anul 2014[9] a avut deja un rezultat concret, în urma dezbaterilor propunându-se şi promovându-se un recurs în interesul legii[10].

Pe de altă parte, considerăm că ar fi oportună reglementarea unei metodologii de documentare şi formulare a recursurilor în interesul legii şi a sesizărilor pentru pronunţarea hotărârilor prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept.

Astfel, se constată că posibilitatea colegiilor de conducere de a formula recurs în interesul legii are un potenţial nevalorificat în condiţiile în care în anul 2014 numai două curţi de apel au formulat trei recursuri în interesul legii în contextul în care existenţa practicii neunitare este recunoscută ca o problemă reală.

Totodată, se remarcă numărul semnificativ de sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept respinse ca inadmisibile.

Rezultă astfel că ar fi utilă reglementarea unei metodologii de consultare între instanţe pentru identificarea problemelor de drept care au generat sau pot genera o practică neunitară, documentarea acestor probleme şi facilitarea opţiunii corecte între cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare, care să aibă în vedere următoarele:

• unele dintre situaţiile de practică neunitară pot rămâne neidentificate la nivelul curţilor de apel întrucât practica este unitară la nivelul fiecărui tribunal din circumscripţia curţii de apel şi problemele nu sunt sesizate acesteia deşi practica judiciară diferă între acele tribunale, în condiţiile în care acestea pronunţă hotărâri definitive;
• unele situaţii de practică neunitară pot rămâne neidentificate la nivelul curţilor de apel întrucât practica este unitară la nivelul fiecăreia dintre acestea, dar neunitară la nivelul ţării;
• instanţele nu se confruntă în acelaşi timp cu problema de drept care generează practică neunitară, această practică fiind identificată eventual abia după o perioadă mare de timp când utilitatea recursului în interesul legii scade, având în vedere efectele deciziilor pronunţate în această procedură, care nu afectează hotărârile definitive deja pronunţate;
• nu întotdeauna este posibilă identificare practicii neunitare la nivelul instanţei, în condiţiile în care diferite completuri pot fi sesizate cu respectiva problemă de drept la intervale mari de timp, mai ales în situaţia unor instanţe cu un număr mare de judecători.

Ca urmare, ar fi deosebit de utilă o schimbare de viziune asupra folosirii mecanismelor de unificare a practicii judiciare, în special în scopul prevenirii practicii neunitare.

În acest sens, ar fi util să se aibă în vedere măsuri care să asigure:

• identificarea problemelor de drept actuale, în special cele care se ivesc în cauze repetitive (de exemplu, în materia dreptului muncii, asigurărilor sociale, contencios administrativ şi fiscal) şi care ar putea genera o practică neunitară în contextul unui număr mare de cauze, a unui număr mare de completuri învestite cu soluţionarea lor şi a neclarităţii unor prevederi legale incidente;
• verificarea practicii judiciare cu privire la aceste probleme încă de la nivelul instanţelor care soluţionează aceste cauze în fond;
• asigurarea comunicării între judecătorii delegaţi pentru măsurile privind unificarea practicii, prin folosirea unor mijloace de comunicare şi schimb de practică judiciară rapide, puse la dispoziţie de Ministerul Justiţiei sau Consiliul Superior al Magistraturii, pentru identificarea practicii judiciare neunitare, dar şi pentru identificarea problemelor de drept care ar putea genera o practică judiciară neunitară;
• discutarea acestor probleme de drept imediat după sesizarea instanţelor de control judiciar pentru a se aprecia asupra oportunităţii sau necesităţii utilizării procedurii pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a suspendării cauzelor cu acelaşi obiect aflate pe rolul instanţei până la soluţionarea sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
• obţinerea rapidă, de la toate Curţile de Apel, dar şi de la Tribunale, care pronunţă hotărâri definitive în multe materii, a exemplelor de jurisprudenţă care să documenteze sesizarea pentru recurs în interesul legii (în acest sens, ar fi utilă postarea deciziilor relevante şi a buletinelor jurisprudenţei curţilor de apel într-o singură pagină, dedicată, a portalului instanţelor cu posibilitatea folosirii unui motor de căutare; ar fi utilă totodată publicarea unor buletine de jurisprudenţă şi de către tribunale care pronunţă în multe materii hotărâri definitive);
• identificarea de către judecătorii cu atribuţii privind analiza practicii instanţelor de control judiciar a situaţiilor în care instanţa de control judiciar are o practică neunitară ce nu a fost sesizată la nivelul acesteia şi stabilirea unui mecanism de documentare şi sesizare a acestor probleme.

Pe lângă aceste mecanisme, un rol important pentru unificarea practicii judiciare o are publicarea hotărârilor judecătoreşti care permite identificarea situaţiilor în care practica judiciară este neunitară.

Şi cu privire la acest aspect, Comisia Europeană a remarcat eforturile şi progresele Consiliului Superior al Magistraturii şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte publicarea hotărârilor judecătoreşti[11].

Dar, deosebit de utilă poate fi publicarea „în oglindă” a considerentelor unor hotărâri judecătoreşti care ilustrează orientări jurisprudenţiale diferite referitoare la o anumită problemă de drept.

Această modalitate de expunere a problemelor de practică judiciară neunitară ar acoperi nevoia de informare în situaţiile în care aceasta este încă într-o fază incipientă, iar nu generalizată la nivelul ţării, precum şi în situaţiile în care nu sunt îndeplinite condiţiile pentru declanşarea mecanismelor legale de unificare a practicii judiciare.

Semnalarea unei probleme de practică neunitară ivite la nivelul unei curţi de apel (sau tribunal) sau între două curţi de apel (ori tribunale) ar constitui o ocazie pentru celelalte instanţe să îşi verifice propria jurisprudenţă şi totodată o atenţionare pentru un moment viitor, la care alte instanţe s-ar confrunta cu aceeaşi problemă de drept, cu privire la existenţa unor opinii diferite referitoare la respectiva problemă de drept, ceea ce ar favoriza dezbateri profesionale cu consecinţe favorabile asupra unificării practicii judiciare.

Aceasta a fost raţiunea pentru care am propus revistei Curierul Judiciar publicarea, într-o secţiune cu prezenţă constantă, a unor soluţii din practica judiciară care ilustrează apariţia unei jurisprudenţe neunitare cu privire la o problemă de drept de actualitate fie prin aceea că priveşte interpretarea unor norme juridice foarte importante, cu aplicabilitate de durată, ceea ce face ca practica neunitară să se manifeste într-o perioadă mai mare de timp, fie pentru că priveşte o normă cu implicaţii imediate asupra unui număr mare de raporturi juridice, chiar dacă într-o perioadă limitată de timp.

                                                                                

[1] Bruxelles, 28.1.2015 COM(2015) 35 final (http://ec.europa.eu/cvm/docs/com_2015_35_ro.pdf).

[2] Cauza Beian c. României (nr. 1), cauza Ştefan şi Ştef c. României.

[3] Art. 514-518 şi art. 519-521 C.proc.civ., respectiv art. 471-474¹ şi art. 475-477¹ C.proc.pen.

[4] I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 22/2011, Decizia nr. 20/2013 (www.scj.ro).

[5] I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2009 şi nr. 6 din 26 septembrie 2010 (www.scj.ro).

[6] I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 6/2014 (M.Of. nr. 691/22.09.2014); în acelaşi sens şi Decizia nr. 7/2014.

[7] CSM, Secţia pentru judecători, ordinea de zi din 26.01.2015, pct. 9 (http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/26_01_2015__72132_ro.pdf).

[8] Institutul Naţional al Magistraturii – Programul de formare continuă a judecătorilor şi procurorilor pentru anul 2015 aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 83/2015.

[9] (http://www.inm-lex.ro/fisiere/d_744/Punctaj%20de%20discutii%20seminar%20Drept%20civil.pdf).

[10] Cu privire la aplicarea art. 450 alin. (5) raportat la art. 997-999 C.proc.civ. şi art. 54 din Legea nr. 304/2004 în referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii prin care se soluţionează cerere şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată: dosar nr. 2/2015 (http://www.scj.ro/CMS/0/PublicMedia/GetIncludedFile?id=17035).

[11] Raportul Comisiei, pct. 2.2.