RIL promovat. Compunerea completului de judecată. Tipul hotărârii. Calea de atac

Nr. 321/C/503/III-5/2015      16  martie 2015

PDV expediat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 16 martie 2015

 

Doamnei

judecător dr. Livia Doina STANCIU

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Cu referire la adresa nr. 69 din 3 februarie 2015, am onoarea să vă transmit alăturat punctul de vedere formulat de Ministerul Public în problemele de drept care formează obiectul dosarului nr. 2/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii privind: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă raportat la art. 997 – 999 din acelaşi act normativ şi a art. 54 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, în referire la compunerea completului de judecată, tipul hotărârii care se pronunţă şi calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată”, cu termen de judecată la data de 27 aprilie 2015.

Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa, în aceste probleme de drept s-au conturat următoarele opinii, după cum urmează:

 

I. Cu privire la compunerea completului de judecată:

1. Unele instanţe au considerat că cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, formulată potrivit art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, se soluţionează într-un complet format dintr-un singur judecător.
2. Alte instanţe au apreciat că aceste cereri se soluţionează în complet format din 2 judecători.

II. Cu privire la tipul de hotărâre care se pronunţă, faţă de distincţiile prevăzute de art. 424 din Codul de procedură civilă:

1. Unele instanţe au soluţionat cererile întemeiate pe prevederile art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă prin încheiere.
2. Alte instanţe au soluţionat acest tip de cereri prin sentinţe.
3. Alte instanţe au pronunţat decizii.

III. Cu privire la calea de atac căreia îi este supusă hotărârea pronunţată cu privire la cererile formulate în temeiul art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-au conturat trei opinii:

1. hotărârea este supusă apelului.
2. hotărârea este supusă recursului.

În considerente s-a reţinut că pentru aceste hotărâri calea de atac, deşi neprevăzută expres în art. 999 din Codul de procedură civilă, este dată de interpretarea coroborată a acestei norme, a prevederilor art. 958, precum şi  art. 450 alin. (3) din acelaşi cod, în forma în vigoare la momentul pronunţării hotărârii, iar această cale de atac a recursului se dovedeşte a fi confirmată expres de legiuitor prin modificarea adusă art. 999 şi art. 450 din Codul de procedură civilă, prin Legea nr. 138 din 16 octombrie 2014.

3. hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, fiind definitivă.

S-a reţinut că hotărârea pronunţată este fără cale de atac, având în vedere dispoziţiile art. 718 alin. (7) din Codul de procedură civilă, apreciate ca dispoziţii speciale în materia suspendării provizorii, aplicabile cu prioritate faţă de prevederile art. 999 alin. (1) din acelaşi cod, privind ordonanţa preşedinţială.

Apreciez ca fiind în litera şi spiritul legii opinia potrivit căreia cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, formulată potrivit art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă se judecă de instanţa de apel în complet format din 2 judecători, hotărârea pronunţată este o încheiere şi nu este supusă niciunei căi de atac, fiind definitivă, pentru următoarele considerente:

Examenul jurisprudenţei ataşate sesizării de recurs în interesul legii indică faptul că problemele de drept s-au ridicat în litigii începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi până la modificarea acesteia, prin Legea nr.138/2014 care, prin art.I pct.68 a introdus în cuprinsul art.999 din Legea nr.134/2010, alin.(3¹), text potrivit căruia: „În toate cazurile în care competenţa de primă instanţă aparţine curţii de apel, calea de atac este recursul, dispoziţiile alin. (1) – (3), aplicându-se în mod corespunzător.”

De asemenea, din jurisprudenţa anexată rezultă că aceasta vizează cererile de suspendare provizorie a executării provizorii formulate în temeiul art.450 alin (5) din Codul de procedură civilă în litigii în care hotărârile pronunțate de tribunale în primă instanță sunt supuse numai apelului, potrivit art.XVIII alin.(2) teza a II-a din Legea nr.2/2013 şi hotărârile pronunțate de curțile de apel, în apel nu sunt supuse recursului.

Executarea provizorie, fie de drept, fie judecătorească poate fi suspendată, la cererea debitorului, de către instanţa de apel, în condiţiile art. 450 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 450 alin. (1) din Codul de procedură civilă, suspendarea executării provizorii va putea fi solicitată fie prin cererea de apel, fie distinct, în tot cursul judecăţii în apel.

În conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, cererea se depune la prima instanţă sau, după caz, la instanţa de apel. În acest din urmă caz, la cererea de suspendare se va alătura o copie legalizată a dispozitivului hotărârii.

Competenţa de soluţionare a cererii de suspendare aparţine potrivit  art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă, instanţei de apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea cererii de suspendare, aceasta va putea fi încuviinţată provizoriu, prin ordonanţă preşedinţială, chiar înainte de sosirea dosarului, cu respectarea cerinţei prevăzute la alin. (4) care se referă la plata cauţiunii prevăzute de art. 718 alin. (2) şi (3) din acelaşi cod.

Prin art. 99 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea     nr. 387/2005 modificată şi completată, cererile de suspendare a executării hotărârilor supuse căilor de atac se vor soluţiona de completul care a fost învestit cu judecarea cauzei. Dacă cererea de suspendare se înregistrează înainte de sosirea dosarului, aceasta se va repartiza în procedura aleatorie.

1. În referire la compunerea completului de judecată din cadrul instanţei de apel care judecă cererea de suspendare provizorie a executării provizorii, în condiţiile art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, până la sosirea dosarului în apel, consider că, în principal, trebuie avut în vedere caracterul acestei cereri, acela de cerere incidentală, urmând a se observa dacă, raportat la modalitatea în care aceasta este formulată şi soluţionată, pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la sosirea dosarului la instanţa de apel, dobândeşte sau nu caracterul unei cereri principale, de competenţa în primă instanţă a curţii de apel.

• 1.1. Cererea de suspendare prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă este o cerere incidentală în apel; ea se circumscrie exact definiţiei legale date prin art. 30 alin. (6) din Codul de procedură civilă acestei categorii de cereri.

Astfel, de esența cererilor incidentale este faptul că sunt formulate în cadrul unui proces în curs.

Or, cererea de suspendare provizorie îndeplinește aceste condiții, întrucât se grefează, atât pe cererea de apel, cât şi pe cererea de suspendare a executării provizorii, prevăzută de art. 450 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

De altfel, cererea prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu ar putea fi formulată în cazul în care debitorul nu promovează calea de atac împotriva dispoziţiilor din dispozitivul hotărârii primei instanţe care se bucură de executorialitate provizorie de drept sau judecătorească şi nici în lipsa cererii de suspendare a executării. Aceste condiţii reprezintă, alături de condiţia depunerii cauţiunii, cerinţe de admisibilitate a cererii prevăzute de art. 450   alin. (5) din Codul de procedură civilă, suplimentare faţă de cele din art. 996 alin. (1) din acelaşi act normativ, mai puţin condiția urgenței care este prezumată de legiuitor în ipoteza analizată[1].

Prin urmare, cererea de suspendare a executării provizorii şi cererea de suspendare provizorie sunt exclusiv incidentale, de vreme ce nu pot fi formulate separat, pe cale principală, nefiind susceptibile de o existență de sine- stătătoare[2].

• 1.2. În virtutea acestui caracter exclusiv incidental şi ca efect al prorogării legale de competenţă, prin derogare de la prevederile art. 996 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se pronunţe în primă instanţă asupra fondului dreptului, cererea prevăzută de art. 450 alin. (5) din acelaşi cod se judecă de instanţa de apel.

Potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată şi completată, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un singur judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurările sociale, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători.

Întrucât cererea de suspendare provizorie prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu se introduce pe cale principală, ci este o cerere exclusiv incidentală, de competența curții de apel, ca instanță de apel, compunerea completului care o judecă este cea prevăzută de lege pentru calea de atac a apelului[3].

Această compunere a completului se justifică şi prin raţiuni de simetrie juridică.

• 1.3. Soluţia jurisprudenţială la care achiesez a primit o configurare legislativă diferită prin art. 999 alin. (3¹) din Codul de procedură civilă astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Legea nr. 138/2014, aceste cereri de ordonanță președințială fiind date în competența de primă instanță a curților de apel.

Însă, în temeiul art. 24 raportat la art. 192 alin. (2) din Codul de proceduri civilă, prevederile art. 999 alin. (3¹) sunt aplicabile doar proceselor începute prin înregistrarea cererii de chemare în judecată după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014.

2. În ceea ce privește hotărârea care se pronunță, consider că aceasta este o încheiere.

Astfel cum s-a demonstrat în precedent, în aceste cauze, curțile de apel judecă o cerere incidentală formulată în apel, nu o cerere principală.

Modificările aduse art. 999 din Codul de procedură civilă prin art. I pct. 68 din Legea nr. 138/2014 stabilesc în materia ordonanței președințiale o competență de primă instanță a curților de apel.

În această modalitate a fost reglementat pentru viitor şi regimul juridic al cererilor prevăzute de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă, legiuitorul înțelegând să le confere caracterul unor cereri principale.

Ca atare, în procesele începute după intrarea în vigoare a Legii  nr. 138/2014, prin aplicarea dispozițiilor art. 424 alin. (1) din Codul de procedură civilă, curțile de apel vor soluționa cererile prevăzute de art. 450 alin. (5) din același cod, de suspendare provizorie a executării provizorii, formulate pe cale de ordonanță președințială pronunțând o sentință.

Însă, în procesele începute anterior acestor modificări, regimul juridic al cererii prevăzute de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă este al unei cereri incidentale formulate în apel, astfel încât, pronunțarea unei sentințe este exclusă, întrucât dispozițiile art. 424 alin. (1) din Codul de procedură civilă se referă exclusiv la hotărârile pronunțate în primă instanță.

Întrucât prin această hotărâre instanţa de apel nu soluționează apelul, hotărârea nu este o decizie, dispozițiile art. 424 alin. (3) din Codul de procedură civilă nefiind aplicabile.

Prin urmare, în procesele începute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 138/2014, hotărârea dată de instanță este o încheiere, potrivit art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă[4].

3. Încheierea pronunţată de curtea de apel, ca instanţă de apel, asupra cererilor de suspendare provizorie a executării provizorii, atunci când hotărârile pronunţate de aceste instanţe asupra apelului nu sunt supuse recursului, este definitivă nefiind supusă niciunei căi de atac, potrivit principiului accesorium sequitur principale şi pentru următoarele argumente:

• 3.1. Deși art. 450 alin. (5) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă nu conține o diferență de redactare notabilă față de cea conținută de art. 280 alin. (5) din Codul de procedură civilă din anul 1865 prin care se reglementa aceeași instituție juridică, totuși, în privința căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel, ca instanțe de apel, diferența de soluție legislativă rezultă din compararea dispozițiilor art.582 alin. (1) din Codul de procedură civilă anterior, cu dispozițiile art. 999 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aceasta dând expresie voinței legiuitorului de reconfigurare a recursului prin noua reglementare procesual civilă[5].

Potrivit jurisprudenței formate sub imperiul Codului de procedură civilă anterior, inclusiv la nivelul celei mai înalte jurisdicții, în temeiul normei de trimitere conținută de art. 280 alin. (5), la procedura ordonanței preşedinţiale, s-a considerat că hotărârile pronunţate de curţile de apel, ca instanțe de apel, asupra cererilor de suspendare provizorie a executării vremelnice puteau fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de vreme ce dispozițiile art. 582 alin. (1) prevedeau această cale de atac şi instanța supremă avea competență în acest sens, potrivit art. 4 pct. 1 din acest cod[6].

În actuala reglementare, potrivit art. 999 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, hotărârea pronunțată asupra cererii de ordonanță președințială este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.

Dispozițiile art. 999 alin. (3¹) din Codul de procedura civilă, introduse prin art. I pct. 68 din Legea nr. 138/2014 sunt aplicabile doar proceselor începute după intrarea în vigoare a acestui act normativ[7].

• 3.2. Elementul comun, de specificitate a jurisprudenței anexate sesizării de recurs în interesul legii este dat de împrejurarea că hotărârile a căror executare provizorie a fost solicitată a fi suspendată provizoriu potrivit art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă au fost pronunțate de tribunale în primă instanță şi erau supuse doar apelului, potrivit art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, text care conține o reglementare identică celei din art. 483   alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură civilă, aplicabil proceselor începute după data de 1 ianuarie 2016.

Ca atare, în aceste situații. hotărârile pronunțate de curțile de apel în apel sunt definitive potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

Datorită caracterului incidental al cererii, încheierea dată de instanța de apel potrivit art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu are un caracter autonom, astfel încât, sub aspectul căilor de atac, ea va avea regimul juridic prevăzut de lege pentru hotărârea pronunțată asupra apelului.

Caracterul definitiv al acestei hotărâri rezultă şi din aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 484 alin. (5) din Codul de procedură civilă, nefiind de conceput, în lipsa unei prevederi exprese a legii, ca încheierea de suspendare provizorie a executării unei hotărâri să fie supusă altor căi de atac decât cele deschise pentru hotărârea supusă executării[8].

Acestor argumente care se circumscriu principului legalității căilor de atac, astfel cum a fost consfințit prin art. 457 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă li s-au adăugat în jurisprudența instanței supreme considerente subsumate aplicării normelor de competență materială şi a celor de organizare judiciară.

Bunăoară, în ceea ce privește normele de competență, s-a observat că, potrivit art. 97 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursuri, precum și orice alte cereri date prin lege în competența sa.

În această materie, art. 21 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară prevede că „Secția I civilă, Secția a II-a civilă și Secția de Contencios Administrativ și Fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel“.

În ceea ce privește completele de judecată, potrivit art. 31 alin. (2) din aceeași lege „Completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiași secții“.

Coroborând dispozițiile legale incidente, menționate anterior și aplicând cu prioritate normele imperative ce guvernează competența materială, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a arătat că încheierea pronunțată asupra suspendării provizorii a executării provizorii în apel de către curtea de apel  este definitivă, deci are un regim juridic asimilat celui reglementat de art. 484 alin. (5) din Codul de procedură civilă, nefiind susceptibilă de apel, de competenţa instanţei imediat superioare, atunci când aceasta este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[9].

A accepta teza contrară în sensul că în această ipoteză se poate declara apel, calea de atac nu poate fi soluţionată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie deoarece, în reglementarea Codului de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, anterior modificării aduse prin Legea nr. 138/2014 și ale Legii nr. 304/2004, instanţei supreme nu i-au fost atribuite competențe în a judeca litigii aflate în stadiul procesual al apelului, în condițiile în care legile procesuale și de organizare judiciară nu menționează expres o astfel de abilitare.

Pentru a judeca, potrivit art. 97 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, orice alte cereri date prin lege în competență, trebuie ca aceste cereri să fie expres atribuite de lege în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, în economia textelor de lege nu există o prevedere care să confere expres Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie competență în soluționarea apelului împotriva încheierii dată de curtea de apel într-o cerere de suspendare sau suspendare provizorie a executării unei hotărâri.

În consecință, deși potrivit dispozițiilor legale citate anterior, hotărârea de suspendare a executării provizorii, pronunțată în apel, este atacabilă separat cu apel, în situația particulară în care această hotărâre a fost pronunțată de către curtea de apel, ea devine o hotărâre definitivă, nefiind susceptibilă de apel care să fie judecat la instanța imediat superioară, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție[10].

• 3.3. Nici soluția potrivit căreia în aceste ipoteze se poate declara recurs nu are o suficientă susținere normativă anterior modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014.

Astfel, potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri, în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului.

Încheierile de ședință nu au un regim juridic unitar sub aspectul atacării lor cu recurs, indiferent dacă sunt încheieri premergătoare sau încheieri prin care se finalizează judecata unor cereri[11].

Astfel, prin art. 466 alin. (4) din Codul de procedură civilă s-a stabilit regimul juridic al încheierilor premergătoare în materia apelului.

În temeiul art. 494 din același cod, aceste dispoziții se aplică şi în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice reglementării referitoare la recurs.

Din coroborarea dispozițiilor art. 466 alin. (4) cu art. 234 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă rezultă că în privința încheierilor premergătoare, regula este aceea a atacării lor odată cu hotărârea pronunțată asupra fondului.

Excepțiile sunt date de posibilitatea atacării separate cu recurs a unor încheieri premergătoare însă, acestea trebuie prevăzute expres de lege[12].

Nici în privința încheierilor prin care se finalizează judecata unei cereri, Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă nu oferă un regim juridic unitar, existând încheieri finale care pot fi atacate cu recurs numai în măsura în care şi hotărârea în legătură cu care s-au dat este supusă recursului, încheieri finale definitive şi încheieri care nu sunt supuse niciunei căi de atac, respectiv încheieri susceptibile numai de apel[13].

Or, pentru încheierea prin care completul desemnat aleatoriu soluționează cererea prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă dezînvestindu-se, nu există o prevedere expresă a legii în sensul posibilităţii atacării sale, în mod separat, cu recurs.

Consider că dispoziţiile art. 958 din Codul de procedură civilă nu pot fi invocate, pentru a se recunoaşte, în ipotezele analizate, calea de atac a recursului.

Astfel, textul face parte din Titlul IV – „Măsuri asigurătorii şi provizorii” – Capitolul I – „Sechestrul asigurător” – Secţiunea 1 – „Dispoziţii generale”, reglementând această cale de atac atunci când curtea de apel soluţionează în primă instanţă cererea de sechestru asigurător, respectiv, cererea de ridicare a sechestrului asigurător, fără a putea fi extinse prin analogie asupra altei instituţii juridice.

Pe de altă parte, potrivit art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, hotărârile date în apel sunt supuse recursului, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

În ipotezele analizate, până la modificările aduse prin Legea nr. 138/2014, prevederile art. 999 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează că hotărârea pronunțată asupra cererii de ordonanță președințială este suspusă numai apelului, excluzând posibilitatea declarării recursului în această materie.

Raportat la normele de competență materială, atunci când cererea de suspendare provizorie a executării provizorii este de competența tribunalului, ca instanţă de apel, nu există niciun impediment legal pentru ca încheierea pronunțată de instanță potrivit art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă să poată fi atacată separat cu apel, de competența curții de apel, potrivit art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

De altfel, această soluție a primit o consacrare normativă lipsită de echivoc în privința cererii de suspendare a executării prevăzute de art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă, conținutul acestui text fiind completat prin art. I pct. 8 din Legea nr. 138/2014 care a introdus teza a II-a, potrivit căreia, încheierea dată de instanța de apel este suspusă acelorași căi de atac ca şi hotărârea atacată, consacrându-se astfel o situație de „apel în cadrul apelului”.

Soluția este aplicabilă mutatis mutandis şi în privința suspendărilor provizorii ale executării provizorii pronunțate de tribunale ca instanțe de apel; în cazul proceselor începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014 dispozițiile art. 450 alin. (3) teza a II-a din Codul de procedură civilă pot fi reținute ca un argument de analogie.

În schimb, în privința suspendărilor provizorii, atunci când apelul este de competența curților de apel, art. 999 alin. (1) din Codul de procedură civilă exclude posibilitatea declarării recursului, chiar dacă încheierea pronunțată potrivit art. 450 alin. (5) este o hotărâre dată în apel.

Pentru ca în procesele începute înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 138/2014, această hotărâre să poată fi supusă recursului, trebuia ca în Codul de procedură civilă să existe o dispoziție expresă care să prevadă această cale de atac, exercitabilă separat de hotărârea dată asupra apelului.

Or, această posibilitate nu a fost recunoscută de legiuitor decât prin art. I pct. 68 din Legea nr. 138/2014 care a introdus alin. (3¹) în cuprinsul art. 999 din Codul de procedură civilă, prevăzând-că, în toate cazurile în care competența de primă instanță, în ordonanță președințială, aparține curții de apel, calea de atac este recursul[14].

Prin urmare, în procesele începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 şi până la modificarea acesteia prin Legea nr. 138/2014, în lipsa unei prevederi exprese în Codul de procedură civilă, nu sunt supuse recursului încheierile prin care curțile de apel soluționează cererile de suspendare provizorie a executării hotărârilor de primă instanță, executorii provizoriu, atunci când aceste hotărâri sunt supuse numai apelului, iar hotărârile prin care curţile de apel se pronunţă asupra apelului nu sunt supuse recursului[15].

Soluțiile în sensul inadmisibilității recursului în aceste ipoteze au fost argumentate în practica instanței supreme sub imperiul Noului Cod de procedură civilă şi prin aplicarea dispozițiilor art. 718 alin. (7) din acest act normativ care reglementează aceeași procedură de suspendare provizorie a executării în cadrul contestației la executare şi care prevăd că hotărârea asupra suspendării provizorii a executării până la soluționarea cererii de suspendare nu este suspusă niciunei căi de atac[16].

***

În concluzie, consider că, în procesele începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, până la modificarea acestui act normativ prin Legea nr. 138/2014, atunci când cererea prevăzută de art. 450 alin. (5) din Codul de procedură civilă este formulată pentru suspendarea provizorie a executării provizorii a unei hotărâri care, potrivit art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea  nr. 2/2013 este supusă numai apelului:

1. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) din Legea  nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă raportate la art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată și completată, completul din cadrul curţii de apel care soluţionează această cerere este compus din 2 judecători, faţă de caracterul incidental al cererii;
2. În interpetarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 450 alin. (5) din Legea  nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă raportate la art. 424 alin. (5) din acelaşi act normativ, hotărârea pronunțată de instanța de apel este o încheiere;
3. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 97 pct. 1, art. 234 alin. (2) şi (3), art. 466 alin. (4), art. 483 alin. (1), art. 450 alin. (5), art. 634 alin. (1) pct. 1 şi 4 şi art. 999 alin. (1) din Codul de procedură civilă rap. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, art. 21 şi art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, modificată şi completată, încheierile pronunţate sunt definitive, nefiind supuse apelului sau recursului.

***

Văzând și modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 138/2014, act normativ care a adus o configurare nouă instituţiilor juridice pe care le implică soluţionarea sesizării de recurs în interesul legii şi a soluţionat aceste probleme de drept într-o manieră diferită practicii judiciare la care achiesez, apreciez că este oportună dezlegarea acestor probleme de drept în considerarea proceselor începute anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, solicit admiterea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Constanţa şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii.

Procuror general,
Tiberiu Mihail NIŢU

---

 

[1] Doctrina este unanimă în a arăta că suspendarea executării provizorii şi suspendarea provizorie au ca situaţie premisă exercitarea apelului împotriva hotărârii executorii de drept sau pentru care s-a dat încuviințarea executării, aşa încât, în absența declarației de apel, cererea de suspendare este inadmisibilă (A. Nicolae – comentariu art. 450 din Codul de procedură civilă în „Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat”, V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), vol. I, (art. 1 – 526), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, n. 4, p. 1018;              C. Negrilă – comentariu art. 450 din Codul de procedură civilă în „Noul Cod de procedură civilă – Comentariu pe articole”, G. Boroi (coord.), vol. I , Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 835 – 836; M. Tăbârcă – „Drept procesual civil”, vol. I,  n. 827, p. 619 şi vol. II, n. 836, p. 621; L. Uţă – „Suspendarea provizorie a executării sentinţei. Cererea ulterioară soluţionării cererii de suspendare a executării formulate în cadrul recursului, www.universuljuridic.ro);

[2] B. Cristea și E. Oprina, Notă la decizia nr. 3107/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secţia      a-II-a Civilă în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2012, p. 247 – 248, apud. D. N. Teohari în „Noul cod de procedură civilă …”, G. Boroi (coord.), precit., nota 1, p. 80;

[3] În acelaşi sens, L. Mihai – „Probleme privind ordonanţa preşedinţială prin care se suspendă executarea provizorie” în Studii şi Cercetări Juridice nr. 1/1980, p. 52; L. Uţă, precit.;

[4] În temeiul art. 424 alin. (5) din Codul de procedură civilă, toate celelalte hotărâri date de instanţă se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel.

Or, în procedura ordonanței președințiale, potrivit art. 998 alin. (2) din acelaşi cod, hotărârea pronunțată este ordonanţa.

Din jurisprudența anexată sesizării de recurs în interesul legii rezultă că instanţele nu au pronunţat ordonanțe, ci doar cele trei tipuri de hotărâri indicate în cuprinsul art. 424 din Codul de procedură civilă.

Literatura de specialitate nu este unanimă sub acest aspect, arătând că hotărârea pronunțată este, fie o ordonanță (I. Leş, „Noul cod de procedură civilă. Comentarii pe articole”, art. 1 – 1133, Editura CH Beck, Bucureşti, 2013, n. 4, p. 590), fie  o încheiere (I. Uţă, op. cit.; C. Negrilă, precit, p. 837; I. Deleanu – „Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole”, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 561 – 562; A. Nicolae – comentariu art. 450 Cod procedură civilă în „Noul Cod de procedură civilă …”, precit., n. 7, p. 1018);

[5] S. Spinei, „Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil. Drept român şi drept comparat”, Universul Juridic, București, 2013, p. 105;

[6] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secția a II-a Civilă, decizia nr. 1487 din 15 martie 2012, decizia nr. 250 din 26 ianuarie 2012, decizia nr. 3476 din 4 noiembrie 2011, decizia nr. 4201 din 16 decembrie 2011, decizia nr. 2966 din 5 octombrie 2011; Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secția I Civilă, decizia nr. 293 din 20 ianuarie 2012 – www.legalis.ro;

[7] Legea nr. 138/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative conexe a fost publicată în Monitorul oficial, partea I, nr. 753 din 16 octombrie 2014 şi a intrat în vigoare potrivit art. 78 din Constituție;

[8] Acest raționament a fost dezvoltat de instanța supremă atât în privința de suspendării prevăzute de art. 450 alin. (3) din Codul de procedură civilă care conține o normă de trimitere la art. 718 alin. (6) din același cod, cât şi în privința suspendării prevăzute de art. 450 alin. (5).

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secția I Civilă, decizia nr. 3009 din 4 noiembrie 2014, decizia nr. 420 din 6 februarie 2014, decizia nr. 1255 din 10 aprilie 2014, decizia nr. 1299 din 6 mai 2014, decizia nr. 5634 din 4 decembrie 2013 – www.scj.ro.;

[9] Jurisprudența citată supra;

[10] Idem;

[11] M. Fodor, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 509;

[12] Ex: încheierile prin care s-a suspendat judecata care potrivit art. 414 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă pot fi atacate cu recurs în mod separat la instanța superioară, cu excepția încheierilor pronunțate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiție; încheierea prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului, prevăzută de art. 414 alin. (2) din Codul de procedură civilă; încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare, atunci când hotărârea dată asupra fondului cauzei este definitivă, prevăzută de art. 53 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă; încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție voluntară, pronunțată în cursul apelului, prevăzută de art. 64 alin. (4) teza a II-a din Codul de procedură civilă; încheierea prin care instanța se pronunță asupra cererii de restituire a cauțiunii care este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară, cu excepția încheierilor pronunțate de una din secțiile Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie care este definitivă, potrivit art. 1063 alin. (3) din Codul de procedură civilă;

[13] M. Fodor, op. cit., p. 510;

[14] Rațiunea introducerii acestui text a fost identificată în doctrină, prin argumentul că potrivit competenței sale, instituite de art. 97 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă apeluri (G. Boroi, M. Stancu, „Drept procesual civil”, Editura Hamangiu, București, 2015, nota 1, p. 570 şi nota 1, p. 812);

[15] Situaţia de drept este similară celei create sub imperiul Codului de procedură civilă din anul 1865, reglementare sub imperiul căreia încheierile de suspendare şi de suspendare provizorie a executări pronunțate de secțiile instanței supreme ca instanțe de recurs nu puteau fi atacate cu recurs la Completul de 9 Judecători, recursul în aceste situații fiind inadmisibil. În consecință, raționamentul dezvoltat în jurisprudența fostului Complet de 9 Judecători al Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie, circumscris principiului legalității căilor de atac din perspectiva regimului juridic aplicabil încheierilor premergătoare  este incident mutatis mutandis în configurarea normativă dată recursului prin Noul Cod de procedură civilă (ex: decizia nr. 221 din 5 iulie 2004, decizia nr. 102 in 11 apilie 2005, decizia nr. 332 din 5 decembrie 2005, decizia nr. 225 din 5 iulie 2004, decizia nr. 290 din 18 octombrie 2004 pronunţate de fostul Complet de 9 Judecători – www.legalis.ro.);

[16] Înalta Curte de Casație şi Justiţie – Secţia a II-a Civilă, decizia nr. 3634 din 29 octombrie 2013, decizia            nr. 1720 din 15 mai 2014, decizia nr. 4088 din 21 noiembrie 2013, www.scj.ro.

Teza inadmisibilităţii recursului pe temeiul aplicării regulilor prevăzute de art. 718 alin. (7) din Codul de procedură civilă a fost susţinută şi de o parte a doctrinei (A. Nicolae, comentariu art. 450 din Codul de procedură civilă în „Noul Cod de procedură civilă. comentat şi adnotat”, V. M. Ciobanu şi M. Nicolae (coord.), vol I, precit, n. 7, p. 1018.

O altă parte a doctrinei exprimă rezerve faţă de aplicarea art. 718 alin. (7) din Codul de procedură civilă, în lipsa unei norme de trimitere exprese în cuprinsul art. 450 alin. (5) din acelaşi cod (L. Uţă, op. cit.);