Arestarea preventivă în cauzele de corupție – o posibilă Plută a Meduzei?
Prof. univ. dr. Valerian Cioclei
Facultatea de Drept a Universității din București
În vizitele mele la muzeul Luvru au existat, de fiecare dată, două tablouri pe care nu le-am putut ocoli. Primul este firește ”Mona Lisa”, tabloul lui Leonardo da Vinci, iar cel de al doilea este ”Pluta Meduzei”, creație a pictorului francez Théodore Géricault. Dincolo de tabloul în sine, care este impresionant, m-a fascinat faptul că ori de câte ori mă aflam în fața lui, inevitabil, mintea mea încerca să recompună evenimentul real ce a stat la baza picturii. Este un tablou care te ”împinge” în poveste fără să poți opune vreo rezistență. Reamintesc pe scurt evenimentele care au reprezentat sursa de inspirație a pictorului francez:
După pacea de la Viena (1815) și restaurarea monarhiei franceze, Anglia restituia Franței fosta colonie a acesteia, Senegalul. În anul 1816, o navă franceză, „La Méduse”, a plecat din portul Rochefort spre fosta colonie africană, pentru a o prelua. Vaporul, o perlă a flotei franceze, aflată în fruntea unui convoi din care făceau parte alte trei nave, transporta 400 de oameni. În afara marinarilor, pe vas se aflau funcționari, soldați, coloniști; însuși noul Guvernator, numit de Ludovic al XVIII lea, se afla la bordul navei. Valori și documente importante erau transportate și ele cu același vas.
În total contrast cu caracterul simbolic al călătoriei, cu importantele valori umane și materiale transportate, comanda vasului fusese încredințată, pe criterii politice, unui conte care nu mai navigase de zeci de ani. Din cauza incompetenței căpitanului și a orgoliului său nemăsurat, ce l-a făcut să nu țină seama de sfaturile unor navigatori experimentați aflați la bord, nava a eșuat în mod stupid pe un banc de nisip în largul Mauritaniei. După ce a încercat în zadar să repună nava pe linia de plutire, căpitanul, împreună cu ofițerii de rang înalt și călătorii importanți au părăsit vasul ocupând bărcile de salvare. Cum locurile acestor bărci nu erau suficiente pentru toți cei aflați la bord, 150 de pasageri au fost înghesuiți pe o plută improvizată din lemnul navei (Pluta Meduzei). Celor 150 de oameni le-au fost alocate pentru supraviețuire câteva cutii cu pesmet și 15 butoaie cu vin. Pluta urma să fie tractată de bărcile de salvare dar, rând pe rând, parâmele ce uneau pluta de bărci s-au rupt, iar aceasta a fost abandonată în larg, fără posibilitatea de a se autopropulsa. Deriva a durat 13 zile. În acest timp, spațiul vital limitat (o parte a plutei era sub apă), lipsa hranei, a apei și, la început, surplusul de vin, au dat naștere unor comportamente de o sălbăticie inimaginabilă: unii pasageri au fost pur și simplu aruncați în apă, alții au fost uciși, masacrați și, în cele din urmă, mâncați de cei mai puternici.
Actele de canibalism au fost episodul culminant din această tristă poveste. Doar 15 oameni au fost găsiți în viață de o altă navă franceză plecată în căutarea lor. Dintre aceștia, cinci au murit înainte de a fi transportați la țărm. Practic, 10 oameni din 150 au supraviețuit. O parte dintre aceștia au fost acuzați de acte de antropofagie într-un proces în care au fost inculpați și căpitanul navei împreună cu ofițerii superiori care, părăsind nava și pasagerii, au încălcat Codul onoarei marinărești. Dincolo de proces, evenimentul a creat un scandal imens în epocă fiind puse în lumină probleme de natură umană, politică și socială. Pe lângă tabloul lui Géricault, pictat între 1818 și 1819 și expus pentru prima oară la salonul de la Paris din 1819, deci relativ la scurt timp de la derularea evenimentului, de-a lungul timpului, tragica poveste a Meduzei a inspirat numeroase cărți, filme și chiar studii științifice.
Două studii criminologice au pus problema stării de necesitate ca fapt justificativ în legătură cu actele comise pe „Pluta Meduzei”[1]. Dincolo de componenta tehnico-juridică discutabilă, mai ales din perspectiva definiției stării de necesitate, studiile explorează componenta psiho-morală, criminologică a situației. În mare, este vorba despre faptul că în situații extreme, în care persoana se simte amenințată de pericole majore, comportamentul acesteia poate deveni incontrolabil, aberant.
De Pluta Meduzei, de tablou, de povestea naufragiului și de cele două studii criminologice (citite cu mai bine de douăzeci de ani în urmă) mi-am amintit recent, în contextul generat de arestările preventive ce au fost dispuse, în ultima vreme, în cauze de corupție și de controversata procedură a denunțurilor, utilizată din ce în ce mai des în astfel de cauze. Deși poate părea exagerat, cred că, la alte proporții și din alte motive, evident, pentru unele persoane, starea de arest preventiv poate deveni o ”Plută a Meduzei”.
Mediul carceral este unul extrem de ostil, în general, pentru orice persoană. Este știut că pentru persoanele care intră prima oară în contact cu mediul de detenție, perioada de ”acomodare” este lungă și extrem de dificilă. Cu cât persoana deținută a avut o situație mai confortabilă în viața de zi cu zi, cu atât detenția va fi mai greu de suportat. Șocul psihologic produs de încarcerare poate fi resimțit mai puternic sau mai puțin puternic, în funcție de personalitatea fiecăruia, dar un astfel de șoc există pentru fiecare. La șocul produs de detenția în sine, în cazul arestării preventive, se adaugă presiunile firești ale anchetei sau anchetelor în curs și, evident, spectrul unei posibile pedepse. Toate aceste „ingrediente” alcătuiesc un „cocktail” extrem de periculos din punctul de vedere al adevărului judiciar.
Să luăm ca ipoteză de lucru situația unei persoane care a comis mai multe infracțiuni de corupție, care se știe vinovată, iar faptele ei sunt probate fără orice urmă de îndoială. Prin ipoteză, persoana în cauză nu are prea mari scrupule de ordin moral (din moment ce a comis infracțiuni de corupție). Întrebarea care se pune este: poate o astfel de persoană, arestată preventiv fiind și ținând cont de toate ”ingredientele” descrise anterior, să furnizeze organelor judiciare informații false, mai concret să aducă acuzații mincinoase altei persoane, pentru a-și ameliora propria situație? Răspunsul este categoric da, este posibil.
Răspunsul la întrebarea anterioară naște o altă întrebare: ce efect ar putea avea un astfel de denunț (calomnios, cum îl denumea vechiul Cod penal)? Un posibil răspuns ar fi: niciun efect; într-o cauză penală probatoriul nu se poate rezuma la un simplu (singur) denunț. Deși este vorba de un denunț, nu de o mărturie, funcționează, sau ar trebui să funcționeze, și în acest caz, bătrânul adagiu latin: testis unus, testis nullus.
Un alt posibil răspuns ar fi: depinde, de la caz la caz. Principiul enunțat nu are o consacrare legislativă în sistemul nostru procesual, de aceea el este relativizat. Există, cel puțin teoretic, posibilitatea ca un astfel de denunț, mincinos, să fie coroborat cu probe indirecte care nu indică vinovăția persoanei acuzate pe nedrept, dar care aruncă unele suspiciuni asupra acesteia. Să admitem însă că magistratul, vigilent și de bună-credință, nu va accepta o astfel coroborare, iar în lipsa unei alte probe directe și concludente va considera că fapta nu este probată.
Dar dacă multiplicăm ipoteza de la care am plecat? Să presupunem că există în aceeași cauză (sau în alta) o a doua persoană aflată în exact aceeași situație cu primul denunțător. O astfel de persoană, pusă în fața primului denunț ar putea să confirme ”realitatea” acestuia? Răspunsul este și de această dată categoric da, este posibil. Într-o astfel de situație, un denunț mincinos dublat de alt denunț mincinos ar putea produce efecte, în sensul că ar putea să reprezinte un material probatoriu suficient pentru reținerea vinovăției. În cazul dosarelor complexe, cu zeci de persoane cercetate, probabilitatea de a avea două sau chiar mai multe denunțuri mincinoase este, firește, considerabil sporită. Chiar dacă, aparent, conjugarea ipotezelor propuse pare puțin probabilă ea este posibilă. Prin urmare, ideea că un denunț mincinos nu poate produce efecte este, de principiu, greșită.
Nu discut aici despre provocarea într-un fel sau altul a unor astfel de denunțuri, activitate ce ar fi ea însăși infracțională. Sigur că într-o astfel de situație riscurile ca denunțurile mincinoase să ducă la o condamnare nedreaptă ar fi mult mai mari. Poate și o astfel de situație ar merita o analiză atentă, mai ales din prisma garanțiilor oferite de lege pentru preîntâmpinarea unor astfel de abuzuri, dar nu este locul aici.
În ipoteza de lucru am plecat de la premisa unei anchete efectuate profesionist, de bună-credință și vreau să atrag atenția că inclusiv în astfel de situații denunțurile făcute de persoane arestate preventiv implică riscuri majore și ele trebuie analizate cu multă prudență de către magistrați indiferent de faza în care se află procesul penal.
Gândul că oameni încâlciți în propriile lor fapte penale, aflați în angoasa celulei și sub spectrul pedepsei ar putea zdrobi destinele altor oameni ar trebui să ne sperie. Și dacă cineva își imaginează că astfel de lucruri abjecte nu se pot întâmpla, să se gândească la faptul că s-au întâmplat ”grozăvii” mai mari, să se gândească la ”Pluta Meduzei”…
[1] A se vedea în acest sens: H. Schadewaldt, ”L’odyssée du „Radeau de la Méduse”. Un exemple classique de „l’état de nécessité”, Revue internationale de criminologie et de police technique, vol. XXIII, 1969, n° 2, p. 119-134, și J. Graven, ”L’état de nécessité justificatif des naufragés. A propos du ”Radeau de la Méduse”, Revue internationale de criminologie et de police technique, vol. XXIII, 1969, n° 2, p. 135-146.
Redacția revistei Curierul Judiciar vă recomandă lucrarea:
Opinii juridice în cauze penale controversate
sub semnătura dlui profesor Valerian Cioclei
