Privarea de libertate în Noul Cod de procedură penală

Claudia Jderu
judecător la Tribunalul Bucureşti
formator INM
*Acest articol reprezintă un extras din lucrarea
Codul de procedură penală. Comentariu pe articole
Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile MĂSURILOR PREVENTIVE – Art. 202 NCPP
În situaţia în care măsura preventivă este privativă de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă) în cauză este incident art. 5 CEDO. Potrivit jurisprudenţei CtEDO, pentru ca o măsură privativă de libertate să fie convenţională nu sunt necesare elemente suplimentare cum ar fi : durata pedepsei; împiedicarea sustragerii de la proces etc. Convenţia nu impune existenţa acestor elemente suplimentare pentru a se permite privarea de libertate a unei persoane.
Singurele condiţii sunt cele care rezultă expres din textul Convenţiei – pentru aducerea în faţa autorităţii: dacă există motive verosimile de a-l bănui că a săvârşit o infracţiune, precum şi o condiţie pretoriană vizând proporţionalitatea măsurii cu scopul legitim urmărit.
În lipsa unei suspiciuni rezonabile, privarea de libertate nu trebuie să fie impusă în scopul de a-l face să mărturisească, să depună mărturie împotriva altor persoane sau să furnizeze informaţii care să servească drept bază a suspiciunii rezonabile (İpek şi alţii c. Turciei).
Codul de procedură penală. Comentariu pe articole
Coordonator: Mihail Udroiu
Editura C.H. Beck, 2015
Structura comentariului este astfel concepută încât să prezinte o maximă utilitate pentru orientarea cititorului.
Din colecţia Lucrări fundamentale
Dacă totuşi aceste elemente suplimentare sunt obligatorii conform dreptului intern şi nu sunt respectate, atunci măsura nu este „legală” şi nu se respectă condiţia generală a „legalităţii măsurii”, ajungându-se astfel, indirect, la încălcarea Convenţiei. Trebuie făcută totuşi distincţie între măsurile preventive care sunt în mod evident nevalabile (ex facie invalide: de exemplu, depăşirea competenţei de către instanţă – Calmanovici c. României, Marturana c. Italiei, neaudierea persoanei private de libertate – Khudoyorov c. Rusiei, Tám c. Slovaciei, neindicarea motivelor pentru privarea de libertate – Stašaitis c. Lituaniei, arestarea unei persoane care benefi ciază de imunitate de jurisdicţie – Kolevi c. Bulgariei, reaua-credinţă din partea autorităţilor) în cazul cărora instanţa de contencios al drepturilor omului constată o încălcare a art. 5 parag. 1 CEDO şi măsurile care sunt aparent (prima facie) valide şi efective până la momentul când sunt anulate de instanţele superioare, în cazul cărora concluzia Curţii va fi contrară.
Caracterul plauzibil al bănuielii presupune existenţa unor fapte sau informaţii apte să convingă un observator obiectiv cu privire la suspiciunea rezonabilă că persoana în cauză a săvârşit infracţiunea (Imakayeva c. Rusiei; Iliev c. Bulgariei) Nu este deci suficient ca bănuiala să se bazeze pe buna-credinţă a autorităţilor (Gusinskiy c. Rusiei). Pe de altă parte, lipsa inculpării sau a trimiterii în judecată este irelevantă.