Revocarea măsurilor preventive în Noul Cod de procedură penală

Isabelle Tocan

judecător la Curtea de Apel Bucureşti
formator INM

*Acest articol reprezintă un extras din lucrarea
Codul de procedură penală. Comentariu pe articole

REVOCAREA MĂSURILOR PREVENTIVE şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă – ART. 242 NCPP

Măsura preventivă este revocată fie dacă au încetat temeiurile care au deter minat-o (încetarea existenţei tuturor temeiurilor de fapt şi de drept ce au fost avute în vedere la luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii), fie dacă au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii.

Motivele de nelegalitate a măsurii care au fost invocate cu ocazia discutării luării măsurii şi asupra cărora organele judiciare s-au pronunţat nu mai pot fi invocate la un moment ulterior.

Cerinţa unui temei juridic continuu pentru fi ecare privare de libertate se extinde pe toată perioada arestării. Această cerinţă impusă la art. 5 parag. 1 CEDO are ca scop să asigure că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar. Astfel, în principiu, temeiul legal al oricărei arestări trebuie să existe din momentul în care măsura este luată împotriva persoanei în cauză, iar aceasta trebuie să acopere întreaga perioadă a arestării (CtEDO, Bujac c. României, hotărârea din 2 noiembrie 2011).

Pentru a stabili dacă art. 5 parag. 1 din Convenţie a fost respectat, este cazul să se facă o distincţie clară între actele privind detenţia categoric nevalabile – de exemplu, cele care sunt emise de o instanţă în afara competenţei sale – şi actele privind detenţia care sunt prima facie valabile şi eficiente până în momentul în care sunt anulate de o altă instanţă internă (CtEDO, Lloyd ş.a. c. Regatului Unit, hotărârea din 1 martie 2005, parag. 83, 108, 113 şi 116; Khoudoyorov c. Rusiei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, parag. 128-129).

Din jurisprudenţa Curţii rezultă că au fost considerate încălcări flagrante ale dispoziţiilor legale depăşirea competenţei instanţei, nelegala citare a inculpatului în cazul arestării preventive a acestuia în lipsă, neaudierea inculpatului în cadrul procedurii prevăzute de art. 5 parag. 3 din Convenţie, absenţa oricărei motivări a actului procesual prin care s-a dispus măsura privativă de libertate. Se constată astfel că Instanţa de la Strasbourg consideră a fi fl agrante doar încălcări ale dispoziţiilor legale interne care privesc aspecte esenţiale ce vizează protecţia individului contra oricărei forme de privare arbitrară, şi nu orice potenţială încălcare a dispoziţiilor interne. În consecinţă, în măsura în care ne aflăm în ipoteza încălcării unor astfel de dispoziţii legale (e.g. cele privind competenţa) standardul de protecţie oferit de blocul convenţional este superior celui intern şi ar trebui aplicat cu prioritate potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie.