România condamnată de CEDO în cauza Uzinexport

În Monitorul Oficial nr. 677 din 7 septembrie 2015 a fost publicată Hotărârea CEDO din 31 martie 2015 în Cauza S.C. Uzinexport – S.A. împotriva României.

La originea cauzei se află o cerere prin care reclamanta se plânge de încălcarea dreptului său la un proces echitabil, determinată de respingerea unei cereri de acordare a dobânzilor datorate pentru plata cu întârziere de către stat a unei creanțe.

Reclamanta denunță respingerea cererii sale de acordare a dobânzilor de întârziere, considerând arbitrară aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 în cazul său. Având în vedere jurisprudența constantă a curților și instanțelor naționale, aceasta a considerat că Decizia din 23 mai 2006 a Înaltei Curți aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Guvernul a admis că aceasta reprezintă o abatere izolată de la jurisprudența constantă a instanțelor naționale. Cu toate acestea, a apreciat că Curtea nu ar trebui să se substituie curților și instanțelor naționale, cărora le revine sarcina de a interpreta și aplica legislația internă în baza puterii lor de apreciere.

Curtea observă că Decizia pronunțată la 23 mai 2006 de către Înalta Curte nu denotă o divergență care ar putea exista în cadrul acestei jurisdicții, ci constituie, așa cum o recunoaște Guvernul, o abatere singulară în raport cu jurisprudența Înaltei Curți și cu cea a altor instanțe interne. Curtea constată că art. 12 din Decretul nr. 167/1958 prevede că, pentru fiecare prestație succesivă, curge un nou termen de prescripție. Jurisprudența constantă a instanțelor interne, inclusiv cea a Înaltei Curți, consideră că dobânzile de întârziere se analizează ca prestații succesive, al căror termen de prescripție este, prin urmare, diferit de cel al creanței principale. Aplicarea acestui articol în cazul reclamantei era, prin urmare, previzibilă. De altfel, într-un litigiu între aceleași părți, Înalta Curte a dat câștig de cauză unei cereri similare, formulată de reclamantă. Prin urmare, Decizia Înaltei Curți, care a respins ca prescrisă cererea reclamantei, apare ca fiind diametral opusă Decretului nr. 167/1958, așa cum este interpretat de către însăși Înalta Curte și de jurisprudența constantă a altor curți și tribunale. Această decizie a suprimat orice posibilitate pentru reclamantă de a obține daune-interese pentru plata cu întârziere de către stat a creanței a cărei titulară era reclamanta.

Ca atare, CEDO a hotărât:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăște că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție;
3. hotărăște că nu este cazul să analizeze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1;
4. hotărăște:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenție, suma de 94.933 euro, care va fi convertită în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plății pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea acestui termen și până la efectuarea plății, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.