Interimatul prim-ministrului în România

Având în vedere poziţia constituţională a prim-ministrului, în cazul în care acesta se află în una din situaţiile care au ca efect încetarea calităţii de prim-ministru, potrivit art. 106 sau este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României va desemna un prim-ministru interimar. Prim-ministrul interimar nu poate fi decât un alt membru al Guvernului care, prin efectul desemnării, va îndeplini atât funcţia de ministru la ministerul unde este titular, cât pe aceea de prim-ministru (A. Iorgovan în M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 181).

Spre deosebire de Preşedintele interimar al României, care nu poate exercita atribuţiile prevăzute de art. 88-90 din Constituţia republicată, prim-ministrul interimar exercită aceleaşi atribuţii ca şi titularul.

Desemnarea este întotdeauna pe o perioadă limitată.

Dacă motivul ce a determinat numirea prim-ministrului interimar se datorează faptului că funcţia prim-ministrului titular a încetat, potrivit art. 110 alin. (2) din Constituţie, Guvernul se consideră demis, prim-ministrul interimar urmând să conducă un Guvern demisionar până la depunerea jurământului de către noul Guvern.

Dacă însă motivul ce a determinat numirea prim-ministrului interimar se datorează faptului că prim-ministrul titular se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile (spre exemplu, din motive de sănătate), interimatul durează doar până când prim-ministrul titular îşi va relua activitatea în Guvern. Dacă însă perioada de interimat este mai mare de 45 de zile, potrivit art. 110 alin. (2) din Constituţie, Guvernul va fi demis (M. Constantinescu, A. Iorgovan înM. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, p. 235).

În plus, remarcă aceiaşi autori, rezultă din cele arătate că prim-ministrul nu-şi poate delega atribuţiile, chiar dacă lipseşte din ţară sau absentează din alt motiv. Numai Preşedintele României poate da o asemenea delegare prin numirea unui prim-ministru interimar în condiţiile mai sus-menţionate.

Prin analogie, niciun alt membru al Guvernului nu-şi poate delega atribuţiile, ci doar prim-ministrul poate face acest lucru.

Prin urmare, interimatul funcţiei de prim-ministru este numai pentru a conduce un Guvern demisionar, cu singura excepţie a interimatului de cel mult 45 de zile pe perioada imposibilităţii prim-ministrului titular de a-şi exercita atribuţiile.

În sfârşit, în art. 107 alin. (4) din Constituţia republicată este adăugată o altă modalitate de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, faţă de conţinutul art. 106, stipulându-se expres că „Prevederile alin. (3) se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.”

Astfel, în situaţia în care funcţia unui ministru sau unui alt membru al Guvernului a încetat sau un ministru ori un alt membru al Guvernului se află în imposibilitatea exercitării atribuţiilor, Preşedintele României poate numi un ministru interimar, alegerea fiind de competenţa prim-ministrului. Şi în cazul interimatului funcţiei de ministru sau a altui membru al Guvernului, numirea este, de asemenea, provizorie, pe o durată de cel mult 45 de zile. După epuizarea termenului maxim de 45 de zile, numirea unui titular este obligatorie, deoarece altminteri, interimatul încetând de drept, postul ar rămâne vacant, ceea ce este contrar mandatului primit de Guvern la învestitură (A. Iorgovan în M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, p. 182 şi urm.).

Această prevedere constituţională este menită să devină aplicabilă chiar şi atunci când un ministru, din motivele precizate, nu poate să-şi exercite una dintre atribuţiile sale constituţionale, şi anume aceea prevăzută de art. 108alin. (4) din Constituţie, potrivit căreia hotărârile şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim-ministru şi se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare.

Termenul de 45 de zile aplicabil şi celorlalţi miniştri a fost considerat, de doctrina actuală, puţin exagerat, deoarece, dacă în cazul prim-ministrului, o personalitate politică proeminentă, care conduce un Guvern, ar fi de înţeles un interval de 45 de zile, în cazul celorlalţi membri ai Guvernului nu acţionează aceleaşi argumente. Şi totuşi, aceiaşi autori se grăbesc să adauge în continuare că o asemenea formulă a fost acceptată probabil pentru toţi miniştrii, inclusiv pentru prim-ministru, deoarece ar fi fost dificil de justificat consacrarea unor discriminări în ceea ce priveşte situaţiile de incompatibilitate între prim-ministru şi ceilalţi membri ai Guvernului (V. Duculescu, C. Călinoiu, G. Duculescu, Constituţia României comentată şi adnotată, p. 313).

În raport cu varianta iniţială a Constituţiei, s-a mai apreciat că termenul de 45 de zile este prevăzut pentru a da posibilitatea Parlamentului să se pronunţe asupra propunerii formulate de prim-ministru de acceptare a numirii unui nou membru al Guvernului, iar, în baza acestei acceptări, ar urma ca Preşedintele României să emită, conform art. 85 alin. (2), decretul de numire (V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a 3-a, p. 108).

Un asemenea punct de vedere se baza pe poziţia exprimată de acelaşi autor, potrivit căreia remanierea guvernamentală, ca şi numirile în posturi vacante de membri ai Guvernului nu s-ar putea face decât cu acceptul Parlamentului (V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a 3-a, p. 108).

Noua configuraţie a art. 85, după revizuire, prin adăugarea alin. (3), a permis doctrinei fundamentarea unei poziţii diferite, potrivit căreia doar o schimbare a structurii sau compoziţiei politice a Guvernului, prin propunerea de remaniere guvernamentală, ar duce la obligativitatea obţinerii unei aprobări din partea Parlamentului.

Procedura interimatului este compatibilă cu mandatul acordat Guvernului prin votul de învestitură, fiind menită să asigure continuitatea funcţionării Guvernului.

Faţă de acest text constituţional, care permite numirea unui ministru interimar pe maxim 45 de zile, când ministrul în exerciţiu se află în imposibilitatea exercitării atribuţiilor, dispoziţia art. 51 din Legea nr. 90/2001 – potrivit căreia, în cazul în care ministrul, din diferite motive, nu îşi poate exercita atribuţiile curente, va desemna secretarul de stat care exercită aceste atribuţii, înştiinţându-l pe prim-ministru despre aceasta – este cel puţin discutabilă. De altfel, textul acestui articol nu este în concordanţă nici cu dispoziţiile art. 48 din aceeaşi lege, potrivit cărora secretarii de stat exercită atribuţiile delegate de către ministru. Dacă s-ar accepta, aşa cum prevede art. 51, ca un ministru să-şi delege toate atribuţiile unui secretar de stat, ar însemna ca, pe această cale, un secretar de stat, numit prin decizie a prim-ministrului, să devină ministru, adică membru al Guvernului, or acest lucru nu este posibil (V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ed. a 3-a, p. 145 şi urm.).

În concluzie, învestitura, ca şi demisia unui Cabinet sunt indisolubil legate de persoana prim-ministrului, iar interimatul pentru această funcţie nu poate fi mai mare de 45 de zile, interval de timp în care reluarea activităţii de către prim-ministrul titular permite rămânerea la guvernare, în timp ce depăşirea acestui termen de către prim-ministrul titular duce la un Cabinet demisionar şi, implicit, la declanşarea procedurii de învestitură a unui nou Cabinet, de către Preşedintele României.

În plus, dacă Parlamentul este nemulţumit de prim-ministru, această nemulţumire se răsfrânge asupra întregului Guvern, asupra tuturor membrilor acestuia.

* Acest articol constituie un fragment din lucrarea Constituția României. Comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, 2008, fiind semnat de prof.dr. Dana Apostol Tofan. 

Lucrarea este disponibilă și în format online în Biblioteca Legalis.ro.