Obligativitatea transpunerii în legea română a dispozițiilor instrumente juridice adoptate la nivelul Uniunii Europene în domeniul cooperării judiciare în materie penală. Cele două modalități adoptate de legiuitorul român
Prof. univ. dr. Alexandru Boroi
Universitatea „Titu Maiorescu” din București
Prof. univ. dr. Ion Rusu
Asist. univ. dr. Minodora-Ioana Rusu
Asigurarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pe teritoriul Uniunii Europene, obiectiv asumat, implică eforturi deosebite din partea Uniunii și a tuturor statelor membre, eforturi orientate în special în domeniul asigurării unui cadru legislativ coerent și a unor instituții flexibile care să-l aplice, completate desigur de perfecționarea sistemului complex de cooperare judiciară în materie penală.
Noile mutații survenite în structura situației operative care, în ultimii ani, s-a concretizat în creșterea fără precedent a criminalității de toate genurile și în special a celei organizate, a determinat adoptarea unor noi instrumente juridice europene.
Pentru a-și avea eficiența scontată, majoritatea acestor instrumente juridice trebuie transpuse în legislațiile interne ale fiecărui stat membru, într-un termen indicat chiar în cuprinsul instrumentului juridic european.
În vederea asigurării unui cadru legislativ coerent în acest domeniu, România a adoptat încă din anul 2004 o lege specială în domeniu, respectiv Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală[1].
După ce a fost admisă în Uniunea Europeană, în vederea respectării obligațiilor asumate, respectiv cele de transpunere în legea internă a instrumentelor juridice europene, actul normativ în cauză a fost modificat și completat succesiv prin mai multe acte normative, ultima modificare fiind introdusă prin adoptarea Legii nr. 300/2013.
Pe lângă modificarea și completarea legii speciale, legiuitorul român a introdus în ultimul timp și o altă procedură de transpunere a actelor normative europene în legea internă (în domeniul cooperării judiciare internaționale în materie penală), respectiv adoptarea unor acte normative speciale, cum este cazul Legii nr. 151/2016 privind ordinul european de protecție, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative[2].
Așa cum arată și denumirea sa, prin acest act normativ au fost transpuse în legea română dispozițiile Directivei 2011/99/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind ordinul european de protecție[3].
Precizăm însă că potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) din Directivă, dispozițiile acestui instrument juridic european trebuiau transpuse în legea internă până la 11 ianuarie 2015; constatăm așadar că acest act normativ a fost transpus în legea internă română printr-o lege specială cu o întârziere de peste un an și jumătate.
Proiectul de lege aflat pe site-ul Ministerului Justiției cu titlul „Lege pentru modificarea și completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, se înscrie în categoria actelor normative speciale prin care sunt transpuse în legea internă română unele instrumente juridice europene, statul român fiind obligat să adopte asemenea măsuri (într-o modalitate asemănătoare Legii nr. 151/2016).
Între cele două acte normative există unele deosebiri fundamentale, deoarece în cadrul proiectului la care facem referire sunt transpuse în legea internă doar câteva dispoziții dintr-un instrument juridice european deosebit de important, în contextul în care asigurarea dreptului la apărare al persoanelor suspectate sau bănuite de comiterea unor infracțiuni și împotriva cărora se dispun măsuri privative de libertate prezintă o importanță majoră în această perioadă.
Astfel, pentru susținerea celor expuse mai sus, precizăm că prin această lege sunt propuse transpunerea în legea internă numai a dispozițiilor art. 10 alin. (4), (5) și (6) din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate[4].
Faptul că prin această lege se urmărește de către Guvern transpunerea în legea internă a instrumentului juridic european menționat mai sus, rezultă explicit din dispozițiile pct. 7, care modifică lista instrumentelor juridice europene din domeniul cooperării judiciare în materie penală (din Legea nr. 302/2004), modificarea constând în adăugarea la pct. 10 a Directivei 2013/48/UE.
În aceste împrejurări, odată cu adoptarea acestei legi de modificare și completare a legii-cadru, Guvernul României va transmite Uniunii Europene transpunerea în legea internă a instrumentului juridic european la care am făcut referire.
Examinarea dispozițiilor cuprinse în proiect, raportate la dispozițiile Legii nr. 302/2004 și ale Codului de procedură penală, toate privind modul de reglementare a dreptului la apărare, dar prin prisma Directivei 2013/48/UE, permite observarea unui mod incomplet de transpunere.
Astfel, în expunerea de motive se arată că „În ceea ce privește Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale și al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum și dreptul ca o persoană terță să fie informată în urma privării de libertate și dreptul de a comunica cu persoane terțe și cu autorități consulare în timpul privării de libertate, dispozițiile acesteia își au corespondent în Codul de procedură penală și în forma actuală a Legii 302/2004, cu excepția art. 10 alin. (4), (5) și (6) din Directivă”.
Observăm că inițiatorul motivează transpunerea în legea română a doar trei alineate din instrumentul juridic european, motivând că celelalte dispoziții cuprinse în Directivă au corespondent în legea specială și Codul de procedură penală.
Nu suntem de acord cu această opinie, deoarece, în afara dispozițiilor art. 10 alin. (4), (5) și (6) din Directivă, există și altele care nu se regăsesc în Codul de procedură penală și Legea nr. 302/2004.
În concret, ne referim în primul rând la dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. a) din Directivă, unde se prevede că persoanele suspectate sau acuzate au dreptul de a avea acces la un avocat, înainte de a fi interogate de poliție sau altă autoritate de aplicare a legii.
În dreptul român, printre drepturile avocatului suspectului sau inculpatului, se prevede și cel potrivit căruia poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală (desigur, în cursul urmăririi penale), cu două excepții.
În dispozițiile art. 10 C.proc.pen. sunt prevăzute drepturile suspectului sau inculpatului, printre care și cel referitor la asistarea de către un avocat, însă textul definește acest drept pentru părți, or, în procesul penal român părțile sunt inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Același art. 10 obligă organele judiciare de a asigura dreptul la apărare suspectului și inculpatului.
Dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. a) din Directivă instituie obligația organelor judiciare de a asigura dreptul la apărare persoanelor suspectate sau acuzate.
Precizăm că noțiunile de persoană suspectată sau acuzată folosite de legiuitorul european nu sunt identice cu cele de suspect sau inculpat folosiți în legea română.
Apreciem că prin dispozițiile menționate, legiuitorul european a dorit să oblige organele judiciare să asigure asistența juridică oricărei persoane bănuite de comiterea unei fapte de natură penală înainte de a fi interogate de către poliție.
În același timp, legea română prevede asigurarea asistenței juridice numai suspectului sau inculpatului, nu și persoanei bănuite (suspectate în sensul instrumentului juridic european).
În acest context, considerăm că dispozițiile legii române care reglementează acest drept sunt neclare și provoacă disfuncțiuni în practica organelor judiciare, în faza de urmărire penală.
Menționăm că nici dreptul de a comunica cu o persoană terță pe perioada reținerii sau arestării preventive, prevăzut în dispozițiile art. 6 din Directivă, nu este prevăzut în legea română.
Tot astfel, în dreptul român nu sunt menționate dispoziții exprese care să prevadă condițiile generale pentru aplicarea derogărilor temporare de la respectarea drepturilor la apărare, situațiile de acest gen fiind lăsate la aprecierea procurorului (în Directivă acestea sunt menționate expres în cuprinsul art. 8).
Așa cum am menționat și anterior, Ministerul Justiției din România a apreciat că dispozițiile Directivei sunt deja prevăzute în legea română, excepție făcând doar dispozițiile art. 10 alin. (4), (5) și (6) din instrumentul juridic european.
Facem precizarea că art. 10 din Directivă este denumit Dreptul de a avea avocat în procedurile privind mandatul european de arestare.
Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (4) din Directivă, autoritatea competentă din statul membru de executare are obligația de a informa, fără întârzieri nejustificate de la momentul privării de libertate, persoana căutată că are dreptul de a angaja un avocat în statul membru emitent. Avocatul astfel angajat are rolul de a oferi asistență avocatului din statul membru de executare, furnizându-i informații și consultanță pentru a permite persoanei căutate să își exercite efectiv drepturile în temeiul Deciziei-cadru nr. 2002/584/JAI.
În cadrul alin. (5) al aceluiași articol, se prevede că „În situația în care persoanele căutate doresc să își exercite dreptul de a desemna un avocat, autoritatea competentă din statul membru de executare informează prompt autoritatea competentă din statul membru emitent. Fără întârzieri nejustificate, autoritatea competentă din statul membru respectiv furnizează informații persoanelor căutate pentru a le ajuta să angajeze un avocat în locul respectiv”.
În proiectul de transpunere în legea română a dispozițiilor menționate mai sus, inițiatorul a prevăzut introducerea unui nou alineat, respectiv alin. (3) după alin. (2) de la art. 90 din legea specială, unde se prevede că „În cazul în care persoana solicitată, aflată în stare de arest în statul de executare, își exercită dreptul de a-și desemna un avocat în România, instanța română emitentă a mandatului european de arestare transmite la cerere autorității de executare informațiile privind tabloul avocaților cu drept de a profesa înscriși în unul din barourile membre ale Uniunii Naționale a Barourilor din România. Informațiile pot fi transmise inclusiv în formă electronică”.
Dispoziția este incompletă, deoarece nu transpune în legea internă dispozițiile instrumentului juridic european.
În opinia noastră, transpunerea corectă în legea internă a dispozițiilor actului normativ european ar trebui să instituie obligația instanței competente din România de a solicita baroului din circumscripția teritorială a instanței de judecată numirea unui avocat din oficiu cu pregătire în domeniu, completată de indicarea adreselor de contact ale avocatului în cauză.
Dispozițiile proiectului prin care instanța de judecată română, emitentă a mandatului european de arestare, transmite autorității de executare din statul membru numai tabloul avocaților cu drept de a profesa reprezintă un mod superficial de transpunere în legea internă a dispozițiilor instrumentului juridic european, cu efecte directe în ceea ce privește atingerea dreptului la apărare al persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare emis de către o instanță de judecată din România.
Concluzia care se impune, având în vedere complexitatea și totodată importanța asigurării dreptului la apărare, dar mai ales situația specială în care se află o persoană împotriva căreia s-a dispus o măsură privativă de libertate în alt stat membru, este aceea că transpunerea în legea internă a Directivei 2013/48/UE trebuie să se realizeze prin adoptarea unei legi speciale, într-o modalitate asemănătoare modului de transpunere a ordinului european de protecție.
[1] M.Of. nr. 594/01.07.2004.
[2] M.Of. nr. 545/20.07.2016.
[3] JO L nr. 338/21.12.2011.
[4] JO L nr. 294/06.11.2013.