BREXIT – trecut, prezent, viitor – mai multe întrebări și tot atâtea răspunsuri posibile –
Prof. univ. dr. Augustin Fuerea
Universitatea „Nicolae Titulescu” din București
Parafrazând titlul lucrării „Construcția europeană – trecut, prezent, viitor”[1], aparținând autorului francez Charles Zorgbibe, considerăm că Brexit-ul, deși vizează prezentul și viitorul Uniunii Europene, își găsește originile în trecutul referitor la existența Marii Britanii în Uniunea Europeană. Potrivit lui Zorgbibe, „Marea Britanie, ostilă oricărei înstrăinări de suveranitate (…) a refuzat să participe la negocierile”[2] care au declanșat construcția europeană, odată cu Tratatul de la Paris (1951/1952). Totuși, Marea Britanie a participat, mai târziu, la negocierile de la Val-Duchesse, „însă Guvernului de la Londra nu i-a trebuit mult până să se retragă”[3], acesta ezitând „să adere la o piață europeană ale cărei frontiere vamale – tariful exterior comun – ar separa Regatul Unit de Commonwealth”[4]. În plus, „englezii se îndoiau de eficacitatea relansării europene atunci când s-au autoexclus de la deliberările de la Val-Duchesse”[5]. Acesta este momentul în care, Marea Britanie se reorientează către o zonă de liber schimb, pe care dorea să o „opună”[6] uniunii vamale create de Comunitățile Europene. Propunerea unei zone de liber schimb a fost considerată ca fiind „ultimul mijloc de presiune asupra celor șase”[7], din interiorul Comunităților.
Cu toate acestea, în anul 1961, Marea Britanie își exprimă dorința de a adera la Comunitățile Europene, însă, numai în anul 1973 devine stat membru cu drepturi și obligații depline al acestora.
În timp, nu puține au fost problemele care au particularizat statutul britanicilor, raportat la acela de care beneficiau alți cetățeni ai Uniunii Europene. Momentul Maastricht (1992/1993) este edificator pentru trecutul „Brexit-ului”, în sensul că Marea Britanie, alături de alte două state (Danemarca și Irlanda) rămânea ostilă „oricărui nou transfer de suveranitate”[8], cu referire directă la Carta Socială Europeană, în legătură cu care „Margaret Thatcher amenințase de mai multe ori cu ieșirea din Comunitate”[9] (1991).
Procedând la un demers științific, important în România pentru această etapă, demers care a presupus inclusiv inventarierea termenilor juridici, necesar a fi definiți, literele A-C, am ajuns la concluzia potrivit căreia unul dintre aceștia era omis, și anume „Brexit-ul”, care, cu prilejul declanșării cercetării, în urmă cu peste 8 ani, nu era identificat, chiar dacă unele semnale se conturau.
Același termen, în prezent, este susceptibil de a fi definit și în dicționarele/enciclopediile economice, financiare, bancare, politologice, sociologice, psihologice, filosofice ș.a., deoarece consecințele acestei decizii, la rându-le, sunt multiple (juridice, economice, financiare, bancare, politologice, sociologice, psihologice, filosofice etc.). Efectele, de asemenea, fac obiectul interpretărilor și studiilor intra, inter și pluridisciplinare, fiind identificate cele pe termen lung, mediu și scurt, atât pozitive, cât și negative, chiar dacă, în această etapă se găsesc numai la nivelul așteptărilor. De ce? Pentru că, juridicește analizând „Brexit-ul”, suntem doar în etapa declanșării procedurii, celelalte etape de urmat fiind multiple. Cauzele și finalitatea se găsesc la nivelul intereselor cetățenilor britanici, dar nu numai, majoritari fiind cei care au votat pentru „exit”. Legătura de cauzalitate este una extrem de interesantă. Când spunem „cetățeni britanici majoritari” avem în vedere „majoritatea simplă” sau „majoritatea calificată” definite prin legislația Uniunii Europene. Ne raportăm numai la participanți sau și la ansamblul populației britanice? Ce înseamnă 48% în economia referendumului? Dar 52%? Unde s-ar încadra? Sunt multe întrebări, stimulate de acest prim referendum care, sigur, în timp, își vor găsi răspunsuri și, bineînțeles, și mai multe sunt reflecțiile, dintre cele mai profunde și diverse, pentru juriști, și nu numai, la care sunt îndemnați atât cetățenii europeni, cât și decidenții de la nivelul Uniunii Europene, respectiv al statelor membre.
Dacă vom continua în aceeași logică, efectele, atât pozitive, cât și negative, pot avea ținte dintre cele mai diferite. Particularii (persoane fizice și persoane juridice) aparținând Marii Britanii și celorlalte state membre, pe de o parte, statele membre, statele terțe și organizațiile internaționale, pe de altă parte.
Domeniile care pot face obiectul acestor efecte pozitive ori negative sunt, de asemenea, dintre cele mai diverse, pornind de la aplicarea principiului libertății de circulație a persoanelor și serviciilor, continuând cu libertatea de circulație a mărfurilor și ajungând, chiar la libertatea de circulație a capitalurilor și plăților, respectiv la aspectele de ordin concurențial (abuzul de poziție dominantă și interzicerea înțelegerilor) ori la cele care trimit la practicile comerciale neloiale (dumpingul, subvențiile, contrafacerea și obstacolele în calea comerțului). Participarea la Piața internă este foarte importantă, inclusiv pentru britanici, generând consecințe de ordin economic, financiar, bancar, și nu numai, imprevizibile.
Dacă am proceda la o analiză politologică (ceea ce nu intenționăm), am putea trimite și la „fenomenul de bumerang”, care poate fi luat în calcul la un moment dat, motiv pentru care, nu întâmplător, decidenții britanici chiar invocă neliniștile generate de „Brexit” în cadrul guvernării actuale.
Cât ar putea dura adaptarea la noul statut a Marii Britanii, ca stat nemembru, respectiv a Uniunii Europene, într-o componență restrânsă la numai 27 de state membre? Din evenimentele la care asistăm în ultima perioadă, rezultă că astfel de evoluții, dacă pot fi numite așa, concretizate în avantaje sau dezavantaje (ori costuri), de o parte sau de alta, nu au fost calculate, estimate, anticipate. Negocierile privind ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană pot angrena obținerea unor perioade de tranziție, în mod similar celor pe care un stat candidat la aderare le poate dobândi. Etapele privind aderarea pot fi privite versus etapele privind ieșirea din Uniunea Europeană, potrivit principiului simetriei.
Indiferent dacă suntem eurosceptici[10] sau eurooptimiști trebuie să privim cu echilibru avantajele, deja, obținute de Marea Britanie în cadrul reuniunii Consiliului European din februarie 2016. Funcționează, în mod clar, teoria „paharului pe jumătate plin” sau a „paharului pe jumătate gol”. Putem considera că britanicii, care au participat sau nu la vot, au fost îndeajuns de bine informați asupra consecințelor pe care le poate genera finalitatea acestui demers? Aceștia își vor păstra statutul de beneficiari ai spațiului Schengen? Sunt dispuși să participe la procesul liberei circulații în statele membre chiar și numai mergând în vacanță, să parcurgă lungul și obositorul drum al vizelor? Ce se va întâmpla cu cetățenii celorlalte state membre ale Uniunii Europene aflați la studiu sau la lucru în Marea Britanie? Gândim la categoriile de beneficiari, deloc puține, ai aplicării principiului liberei circulații, și anume: lucrătorii salariați, lucrătorii independenți, membrii de familie ai lucrătorilor salariați și independenți (soț, ascendenți, descendenți ș.a.), beneficiarii prestării unui serviciu și membrii familiilor acestora, studenții, masteranzii, doctoranzii. Toate acestea, analizate din perspectivă strict juridică, ilustrează complexitatea demersului, complexitate în legătură cu care ne putem exprima rezerve serioase care trimit la faptul că, anterior declanșării referendumului, au fost fundamentate într-o măsură suficientă teoriile, ipotezele de lucru și chiar scenariile de natură anticipativă.
Procedural, ca etape de parcurs, în continuare, sunt cele prevăzute în art. 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
Articolul 50
(1) Orice stat membru poate hotărî, în conformitate cu normele sale constituționale, să se retragă din Uniune.
(2) Statul membru care hotărăște să se retragă notifică intenția sa Consiliului European. În baza orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază și încheie cu acest stat un acord care stabilește condițiile de retragere, ținând seama de cadrul viitoarelor sale relații cu Uniunea. Acest acord se negociază în conformitate cu articolul 218 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. Acesta se încheie în numele Uniunii de către Consiliu, care hotărăște cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului European.
(3)Tratatele încetează să se aplice statului în cauză de la data intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absența unui astfel de acord, după doi ani de la notificarea prevăzută la alineatul (2), cu excepția cazului în care Consiliul European, în acord cu statul membru în cauză, hotărăște în unanimitate să proroge acest termen.
(4) În înțelesul alineatelor (2) și (3), membrul care reprezintă în cadrul Consiliului European și al Consiliului statul membru care se retrage nu participă nici la dezbaterile și nici la adoptarea deciziilor Consiliului European și ale Consiliului care privesc statul în cauză.
Majoritatea calificată se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (b) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene. (5) În cazul în care statul care s-a retras din Uniune depune o nouă cerere de aderare, această cerere se supune procedurii prevăzute la articolul 49.
Unele schimbări de paradigmă, cum se exprimă analiștii fenomenului, în această etapă, sunt inevitabile, cu trimitere la globalizare, bipolarism ori chiar multipolarism, din perspectivă economico-financiară, politică și, de ce nu, chiar militară, date fiind evoluțiile înregistrate, în materie, în acest ultim an, când așteptările, potrivit sondajelor de opinie, anterioare votului exprimat, în majoritatea lor nu au fost confirmate.
Nu puține sunt întrebările de genul: Asistăm la încă o criză la nivelul Uniunii? Sau la un posibil eșec al acesteia? Poate fi vorba numai despre o criză, dar și despre un eșec, deopotrivă, dacă analizăm caracterul ciclic pe care istoria îl pune în valoare, caracter de la care dezvoltarea construcției Uniunii Europene nu se sustrage, dacă analizăm faptul că în urmă cu peste 10 ani, la acest nivel (al Uniunii Europene), neratificarea, de către Franța și Olanda, a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, a dobândit conotațiile fie ale unei crize, fie ale unui eșec, fie ale ambelor, în egală măsură.
Istoricește analizând, Tratatul de la Lisabona a fost considerat un succes, apreciat ca fiind o etapă nouă parcursă de Uniunea Europeană, Uniune care a dobândit personalitate juridică[11], devenind, în acest fel, subiect de drept internațional[12]. Cauzele care au determinat un astfel de rezultat al referendumului ar putea fi plasate și pe terenul a ceea ce, din perspectivă juridică, înseamnă o desăvârșire a statutului Uniunii Europene, prin Tratatul de la Lisabona, adică riguroasa repartizare a competențelor[13] (exclusive, partajate și de sprijinire, coordonare și completare a acțiunilor statelor).
Se pot adăuga și alte întrebări care fac referire, de exemplu, la viitorul extinderii Uniunii Europene de după Brexit.
Departe de a considera construcția europeană ca fiind una perfectă, ci, mai degrabă, perfectibilă, nu putem nega progresele înregistrate și, uneori, caracterul inevitabil al integrării statelor. Continuarea acestui proces necesită profunzime, realism și echilibru, atât din partea decidenților statali, cât și din partea decidenților de la nivelul Uniunii Europene.
De ce toate aceste multe întrebări și tot atâtea răspunsuri posibile, acum? Pentru că rezultatul referendumului britanic, din vara acestui an, a fost neașteptat, chiar și pentru unii dintre cei care au votat pentru ieșirea din Uniunea Europeană.
Dezbaterile ar putea continua invocând și obiectivul propus de Uniunea Europeană, referitor la realizarea spațiului de libertate, securitate și justiție, care include, în mod corelativ, probleme precum migrația, azilul, cooperarea judiciară în materie civilă sau penală, respectiv poliţienească. Fenomenul imigraționist și cel al terorismului ar putea determina noi abordări, inclusiv de natură legislativă.
În loc de concluzie, supunem atenției ultima și cea mai importantă întrebare, relevantă pentru demersul nostru, dar care face, în mod obiectiv necesar trimitere la o analiză distinctă, și anume: Cum și în ce măsură ar fi afectată România, ca stat membru al Uniunii Europene, de „succesul” referendumului? Dar cetățenii Uniunii Europene de origine română, aflați, acum, în exercitarea libertății de circulație în Marea Britanie, cum ar fi afectați. Și, bineînțeles că, toate întrebările de mai sus, formulate la modul general, dar legitim, cu trimitere la toate statele membre ale Uniunii Europene, pot fi particularizate la situația țării noastre.
[1] Ch. Zorgbibe, Construcția europeană – trecut, prezent, viitor, Ed. Trei, Bucureşti, 1998.
[2] Idem, p. 31.
[3] Idem, p. 40
[4] Ibidem.
[5] Idem, p. 41.
[6] Idem, p. 40.
[7] Idem, p. 41.
[8] Idem, p. 344.
[9] Idem.
[10] A se vedea Ch. Booker, R. North, Uniunea Europeană sau Marea amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene, Ed. Antet, București, 2004.
[11] Art. 47 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
[12] Apreciem că Uniunea Europeană, ca subiect de drept internaţional, are caracter special, în sensul că împrumută caracteristici proprii atât statelor, cât şi organizaţiilor internaţionale, deosebindu-se, deopotrivă, şi de state şi de organizaţiile internaţionale. Caracterul special este dat de sistemul instituţional, atipic, cel normativ, nonclasic, respectiv de particularităţile diplomaţiei Uniunii Europene.
[13] Art. 3-6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.
