Aniversarea a 10 ani de la aderarea României la Uniunea Europeană
Prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
Data de 1 ianuarie 2007 reprezintă un reper important în istoria recentă a României[1]. Aderarea la Uniunea Europeană a fost momentul cardinal pentru care s-au desfăşurat mai bine de 10 ani de negocieri, armonizări normative şi ajustări de practici administrative şi după care, alţi 10 ani, adaptarea la integrarea europeană a continuat inclusiv în viaţa de zi cu zi. Acest editorial ar fi putut aborda multe tematici din multe perspective. Cred însă că trăsătura definitorie a aderării României la Uniunea Europeană a fost şi a rămas euro-optimismul, fapt , confirmat inclusiv de Euro-barometru numeroşi ani la rând. Acesta este motivul pentru care am ales să prezint pe scurt o evoluţie legislativă şi jurisprudenţială ce ilustrează modul dialogic entuziast în care s-a dezvoltat interacţiunea dintre autorităţile statului român şi instituţiile europene, cu sprijinul nemijlocit al cetăţenilor români, deci europeni.
În vederea pregătirii aderării la Uniunea Europeană Constituţia României a fost revizuită încă în 2003. Între altele, atunci a fost introdusă o prevedere constituţională (art. 148) care consacră prioritatea de aplicare a dreptului Uniunii Europene faţă de reglementările din sistemul juridic intern. În acelaşi timp, numeroase alte reglementări interne au fost armonizate cu standardele juridice ale Uniunii Europene; între acestea s-a numărat şi Legea contenciosului administrativ care, începând cu 2004, a inclus şi remedii specifice (o cale de atac extraordinară) pentru situaţia în care o hotărâre judecătorească definitivă ar fi fost adoptată cu nerespectarea dreptului Uniunii Europene. Legiuitorul român a considerat că astfel răspunde exigenţelor impuse încă din 2001 prin Carta drepturilor fundamentale care, în art. 47, a dat expresie unei trăsături definitorii pentru orice stat de drept, anume existenţa unor căi de atac eficiente puse la dispoziţia persoanelor care şi-ar vedea încălcate drepturile şi libertăţile garantatede normele europene.
Astfel, dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil a fost consacrat la nivelul reglementărilor primare ale Uniunii Europene în următorii termeni: „Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în faţa unei instanţe judecătoreşti, în conformitate cu condiţiile stabilite de prezentul articol.Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public şi într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe judecă-toreşti independente şi imparţiale, constituită în prealabil prin lege.Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată şi reprezentată.
Asistenţa juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care aceasta este necesarăpentru a-i asigura accesul efectiv la justiţie”.Primirea acestui novum juridic nu a fost unanim entuziastă la nivelul practicii şi al doctrinei din România. Cu toate acestea el a rezistat în timp până după aderarea ţării la Uniunea Europeană. Confirmată în 2008 şi 2009 de Curtea Constituţională, printr-un reviriment de jurisprudenţă – Decizia nr. 1609/2010 – soluţia legislativă a fost infirmată doar în privinţa unor termene procedurale, care nu afectau şi substanţa materiei. Cu toate acestea, subliniind importanţa principiului res judicata pentru toate statele părţi la Convenţia europeană pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilorfundamentale, în special în lumina jurisprudenţei dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legiuitorul român adecis să renunţe la această cale extraordinară de atac prin Legea nr. 299/2011, dar a fostinvalidat de aceeaşi Curte Constituţională care, prin Decizia nr. 1039/2012, a insistat asupra principiului cooperării.loiale între statele membre ale Uniunii Europene şi a invocat prioritatea de aplicare a dreptului european. Astfel remediul, special, dar eficient, a continuat să subziste în contenciosul administrativ român. De altfel, configurarea sa normativă fiind frugală, mai ales în ceea ce priveşte detaliile de ordin procedural, practica instituţională a oferit numeroase variante şi alternative de utilizare concretă aşa cum dovedesc studii recente, publicate în revistele de specialitate[2].
El nu a fost preluat însă şi la nivelul celorlalte tipuri de proceduri judiciare. Deşi un nou Cod de procedură civilă şi un nou Cod de procedură penală au fost adoptate în 2010 (intrând în vigoare în 2011 şi, respectiv, 2014), o cale extraordinară de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti de nitive ce ar fi adoptate cu nerespectarea prevederilor dreptului Uniunii Europene nu a fost creată. Relativizarea principiului res judicata (calea extraordinară de atac a revizuirii) este posibilă în dreptul civil şi penal roman doar în legătură cu nerespectarea Convenţiei europene pentru salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale aşa cum este aceasta interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu şi în ce priveşte dreptul Uniunii Europene.
Diferența de tratament dintre eficienţa juridică a reglementărilor de la nivelul UE şi cea a CEDO nu au scăpat atenției justițiabililor români. În încercarea de a valorifica pe deplin libera circulație a bunurilor în cadrul Uniunii Europene şi de a recupera o taxă pentru importul de autovehicule second hand plătită, dar declarată chiar de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fi fost nedatorată, un cetăţean român – şi, deci, european – a solicitat recuperarea pagubei în faţa instanțelor civile în baza hotărârii judecătorești favorabile pe care o obținuse în contencios administrativ. Încercările sale au fost multiple, una anterioară hotărârii Curții de Justiție C-402/2009 (2011) din cauza Tatu, respinsă inclusiv în contencios administrativ pe fond, şi una ulterioară pronunțării hotărârii în cauza Tatu, când a câștigat în contencios administrativ, dar a pierdut în contenciosul civil tocmai din pricina absenţei din Codul de procedură civilă unui remediu special, dar eficient precum relativizarea principiului res judicata.
În acest context, trebuie subliniat entuziasmul justițiabilului român: încrezător nu doar în prioritatea de aplicare a dreptului european, ci şi în eficienţa sa concretă, acesta s-a adresat Curții de Justiție cu o cerere preliminară în cadrul celei de-a doua proceduri din faţa instanțelor civile, întrebând-o dacă diferența de tratament existentă în dreptul român în privința remediului special nu ar fi cumva contrară chiar integrării europene prin nerespectarea principiului echivalenţei dintre remediile oferite în dreptul european şi remediile oferite în dreptul intern în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor cetățenilor. Răspunsul dat de Curtea de Justiție în cauza C-69/2014 (2015) Târşia nu diminuează cu nimic valoarea art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, ci pune într-o lumină diferită principiile echivalenţei şi al autonomiei procedurale a statelor membre, lăsând la latitudinea acestora din urmă armonizarea internă a remediilor pe care ele decid să le ofere cetăţenilor europeni. Principiul eficienţei dreptului Uniunii Europene nefiind un concept normativ, ci unul creat pe cale empirică, prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie, conţinutul şi intensitatea sa depind de succesul şi/sau activismul jurisdicţiei supranaţionale. Cu toate acestea, el rămâne o bună modalitate de a testa în ce măsură statele membre se achită de obligaţia ce le revine în baza altui principiu structurant al dreptului Uniunii Europene, anume cel al cooperării loiale în vederea realizării depline a obiectivelor şi misiunilor Uniunii. Sau, în formularea Tratatului asupra Uniunii Europene, „Uniunea și statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii”.
Cauza Târşia are meritul de a sublinia – încă o dată – natura compozită a eficienţei de care se bucură protecția juridică a drepturilor cetățenilor europeni izvorâte din reglementările Uniunii Europene, precum şi gradul mare de dependenţă al acestei eficienţe de cooperarea loială efectivă a statelor membre. Dar cauza Târşia are şi meritul de a sublinia optimismul constant ridicat al românilor în legătură cu Uniunea Europeană.
Prin astfel de manifestări ale cetățenilor şi autorităţilor, şi acum, la 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România se dovedește a fi un stat membru loial integrării europene şi rămâne, în continuare, un partener entuziast.
[1] Textul reprezintă varianta revizuită a alocuţiunii susţinută pe 12 ianuarie 2017 la sediul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu prilejul aniversării a 10 ani de la ceremonia depunerii jurământului de către judecătorii români.
[2] A. Damcali, Considerații interpretative asupra prevederilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în Revista de Drept Public nr. 4/2016, p.72 și urm.
