Prof. univ. dr. Valerius M. Ciucă
Facultatea de Drept, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi
Poate, ştiind în mod pozitiv, demonstrat ştiinţific, poate, doar intuind (tot o formă de cunoaştere), românii şi judecătorii lor implicaţi care-au demonstrat în stil „maraton” împotriva relativizării de principiu a „abuzului în serviciu” (demonstraţii ce-au impresionat plăcut şi au entuziasmat o lume întreagă, inclusiv prin implicarea altor multe categorii de jurişti – practicieni, profesori, jurisprudenţi sau „filosofi ai dreptului” etc.) s-au apropiat de una dintre prerogativele primordiale pe care omenirea şi le-a atribuit, cu asumarea unor riscuri greu de evaluat, şi anume dreptul de a dispune (ne)limitat, (ne)moderat de o putere oarecare – jus abutendi, abusus, abuso.
Tema dispunerii este prea puţin juridică, ştiinţa dreptului nu o poate bine decripta, dar o păstrează ca nucleu al dezbaterilor ei, un nucleu de esenţă teologico-morală, după cum însăşi instituţia centrală a dreptului, proprietatea, este mai mult o credinţă civilizatorie şi antropocentrică decât o „instituţie” juridică.
Având această natură predominant teologico-morală, are o funcţie de „psihopomp” de călăuză între dreptul privat, cel viu şi „personal” şi respectiv dreptul public, al marilor „cadre comune” de viaţă socială (decelare oricum chestionabilă, din ce în ce mai des; Gaius ar păstra-o doar pentru studenţii începători…; acesta-i, însă, alt subiect, cum este şi acela al apartenenţei dreptului penal la marea ramură a dreptului privat, nu public…). Abuzul, un uz aparent nelimitat, un ab usus, un „uz în sine”, un „uz de dragul uzului” (ca arta pentru artă…) exprimat în modul acesta absolut, care-i oripilează, îiexasperează în egală măsură pe moralişti, pe teologi şi pe filosofii dreptului, pe jurişti, este întâlnit ca prerogativă oarecum acceptabilă doar în dominium, în stăpânire sau proprietas, în proprietate.
În rest, abuzul, cu proteicile-i forme (uneori, chiar proteiforme, bazate pe magie, viclenie, pe capcane, inclusiv semantice) este un peiorativ, un depreciativ comportamental. Ca orice exces de putere, n-a avut „drept de cetate” în morala vreunei civilizaţii demne de acest rang. Cel mai apropiat de figura excentrică, de-a dreptul inclasabilă, extravagantă, a proprietarului este emfiteotul care ar putea dispune, prin vânzare de bun, dar, pentru aceasta, ar avea nevoie, totuşi, de acordul stăpânului bunului.
Deci, poate fi un uzurpator, dar nu unul perfect. Cel mai bun uzurpator al acestuia rămâne el, stăpânul, însuşi proprietarul, dominus… Doar el poate să-şi distrugă bunul, doar el, să-l înstrăineze gratuit, doarel… Aparent, are postura de Dumnezeu al patrimoniului personal pe pavimentul lui jus abutendi. Crede aproape în mod absolut în animus sibi habendi nechestionabil… Doar crede.
În esenţă, niciodată lucrurile n-au stat aşa. Prodigalitatea, boala-pedeapsă a danaidelor, risipa, excesul, concupiscenţa lupului travestit în oaie, fie şi-n fieful său, furtul togelor vişinii sau al tunicilor albastre, al „gulerelor albe”, cum le numim astăzi, delapidările de orice gen, deturnările de fonduri, sabotajele, devalorizările sau, per a contrario, valorizările extravagante, abuzul de poziţie dominantă, delictele şi crimele anticoncurenţiale, favorizările neprincipiale sau tot ce este îndreptat abuziv contra actului de înfăptuire a justiţiei et ejusdem farinae au fost tot considerate a fi tot atâţia muguri sterpi ai unei singure înşelătorii primare şi, ca atare, îndiguite în maniere diferite, prin legi punctuale, circumstanţiale.
Nici abusus din ce le predăm noi studenţilor pentru a înţelege spiritul proprietăţii nu mai reprezintă, încă din dreptul roman (mai ales din acest sistem ce sancţiona prodigalitatea, risipa, cu pierderea capacităţii omnis vitae, mai grav decât la funambuli, decât la furiosi…), nici acest abusus nu mai are decât substanţă metaforică, dar foarte poroasă…
În esenţă, nimeni nu poate uita, nici măcar un proprietar (cu atât mai puţin un gestionar al binelui colectiv, naţional şi european…) lecţia primordială de drept, aceea care a urmat unui „abuz de încredere” şi „de putere” ce s-a consumat în lumea eterică a Paradisului în jurul corectei gestionări a Arbor vitae et scientiae… Este lecţia fundamentală care a atras după sine apariţia conceptelor de „culpă”, de „scrupul” (pudoare, ruşine, sentiment al vinei) şi de „justiţie” (mod de restituire a armoniei pierdute, a „Paradisului pierdut”, după Milton)…
Bănuind că a încolţit o nelămurire în spiritul cititorilor noştri trebuie să vă confiez că evoc acest prim conflict al omului primordial cu divinitatea pentru a răspunde unei vehiculate idei din ultima perioadă, aceea cum că „abuzul în serviciu” este o creaţie bolşevică, sovietică, aculturată în România postbelică şi cuibărită nelegitim precum decretulinfam de dez-coronare a Ţării… Nu-i chiar aşa.
Descoperim, în această faptă, in nuce, ceea ce noi numim astăzi, oarecum pretenţios, „schema delictuală funda-mentală” ce l-a caracterizat pe omul adamic. N-o întâlnim doar la iudeo-creştini, pe calea Genezei, ci şi în mitologiile antice, uneori, însoţită de explicite dualităţi moralizatoare (de exemplu, furtivului Prometeu i se asociază moralul său frate Epimeteu; protectorului necondiţionat Vishnu, justiţiarul, decompozantul, distrugătorul Shiva; „su% etistului” tribalist reacţionar Remus, justiţiarul individualist şi civilizator Romulus etc.).
Tema centrală a acestor contrarii este, ne varietur, abuzul, ca element chintesenţial al fenomenului general de degradare, de putrefacţie & zică şi morală, de& nit printr-un termen generic, de ordine & loso& că, „corupţie” (corruptio, de la corrumpere, în latina veche, chiar asta însemnând: alterare, denaturare, depravarea spiritului sau moravurilor, putrezire…).
Anticii, după degringolada şi scufundarea republicii romane, dar şi modernii (ulterior războaielor religioase şi Renaşterii) au considerat că această maladie socială este cea mai gravă pentru menţinerea unităţii statale sau, chiar, unităţii trans-tribale, populare, naţionale. După ce, în feudalism, unii strălucitori jurişti (e.g., Bartolus) ajunseseră să-i recunoască principelui puteri absolute, ca izvor voluntar de drept (Princeps legibus solutus…), iată, noii jurişti şi-au amintit de riscurile puterii absolute „logodite” cu superbia voinţei personale, o lecţie stoică ce formează astăzi nucleul dur al „teoriei statului de drept”: Corruptio optimi pessimaest. Coruperea celor buni este cea mai gravă maladie socială. Ei sunt primii care trebuie să clameze imposibilitatea suprapunerii voinţei legii. Iar între aceşti „cei mai buni” îi regăsim pe judecători,pe demnitari, pe legiuitori, pe regi şi pe toţi cei „aleşi”, pe preoţii şi pe magiştrii care au rol formator etc.
Legea însăşi, încă din Epoca Clasică romană, a dobândit o altă percepţie, una legată tot de abuzul de putere. Spune Ovidius: Inde datae leges ne fortior omnia posset! Aceasta-i suprema & loso& e a dreptului. Puţini gânditori au surprins-o. Tendinţa generală, de la uzurpatorul despot Creon, cu al sau edict de uz personal (un gen de Ordonanţă 13…) şi Antigona, jertfelnica apărătoare a ordinii de drept, bazată pe morala consuetudinară, este, din nefericire, aceea de-a asocia „legea” cu „puterea”, în loc de-a o asocia cu forţa raţiunii şi a moralei, deci, cu forţa binelui. „Legea” (nu necesarmente cea „scrisă”, fapt oarecum minor în marea jurisprudenţă legată de noetica juridică), ei bine, legea în sens de totalitate a normelor „pământului” (Schmitt), este o garanţie pentru „cel slab”, în sensul ovidian de mai sus, în acela că „cel mai puternic nu va putea totul”…
Într-adevăr, orice încrengătură oligarhică sau de sorginte cleptocratică este „stingherită” de legea neconvenabilă, de norma ce se opune pro& lului ei moral (axiologic) şi acţional (praxiologic). În acest fel, ideea de libertate este decuplată de însuşi fermentul ei natural, echitatea, şi transformată în atribut al puterii pure, dobândind conotaţie pur funcţionalistă („pragmatică”), la dispoziţia doar a celui care deţine o putere oarecare.
Prin „simpatie”, prin contaminare, întreaga societate se va transforma într-una a silniciilor, a conjecturilor „fabricate” sau capcanelor, a cabalelor, intrigilor şi spiritului falacios al „majorităţilor” de circumstanţă, o societate a legii omertei (botezată, de curând, „disciplină de partid”…); ce mai, un pandemoniu. Odată obţinută o astfel de „majoritate”, ea va deveni lucrativă şi în mod cinic instrumentată pentru interese discreţionare (a se vedea, de altfel, toate aceste democraturi orientale, leviatanice, ce vor să contamineze, precum în smithiana lume nouă din Matrix, statele de drept dintre cele mai onorabile, cu experienţă istorică remarcabilă).
Statele de drept, pentru îndiguirea abuzului „majorităţilor”, au extrapolat semnificaţia, iniţial procesuală şi, apoi, de deontologie judiciară, a principiului roman nemo debet esse judex in propria causa la nivel legislativ şi executiv. Societăţile, naţiunile, le-au urmat statelor exemplul şi au dezvoltat în sânul lor structuri normative statutare în cadrul instituţiilor cu valoare simbolică evidentă (academii, universităţi, agenţii publice, administraţii etc.) şi, pe cale de consecinţă, tendinţa naturală de a-şi rezerva pars leonina a aceluia ce administrează un bun sau interes public a trebuit să reculeze în faţa acestei tendinţe de „moralizare” a spaţiului public. Practic, abuzul, dispunerea neîngrădită, uzurparea interesului public prin promovarea celui personal, fie în mod travestit, disimulat şi disimulant, fie „la vedere”, în baza „susţinerii” publice, au fost îndiguite în anii din urmă în statele civilizate şi morale.
Pe măsura acestei îndiguiri a imoralităţilor publice, stat ele civilizate au dezvoltat chiar teoria expectanţelor legitime ale cetăţenilor. Cu alte cuvinte, nu doar abuzul evident est e sancţionabil, ci şi nepriceperea, lipsa de vigilenţă sau de imaginaţie în rezolvarea unei probleme publice, incompetenţa şi impostura, conduite cvasidelictuale tot mai inacceptabile în ochii celor ce învestesc cu o oarecare putere pe oricine aspiră să se posteze în fruntea grupurilor de oameni… Este şi aceasta o formă de renaştere, o palingenezie romană pe seama unei instituţii uitate în negura timpului, consacratoare a răspunderii contractuale în absenţa consimţământului expres, bazată doar pe „promisiuni electorale”, în cazul alegerii funcţionarilor pentru diverse mag istraturi statale (consuli, pretori, tribuni, questori, edili etc.), şi anume pollicitatio.
Oare, mă întreb, cum ar arăta clasa demnitarilor aleasă pe baza „policitaţiunilor” moderne care să angajeze propriul lor patrimoniu, nicidecum bugetul public. Şi, când ne amintim că cele mai importante magistraturi funcţionau, încă de la Constitutio Valeriana, pe baza principiului anualităţii (cu „mandate” de un an…), ne putem forma o mai clară imagine asupra necesităţii reveni rii la ideea de jertfelnicie personală pentru binele public, pentru ca galeria onorurilor (în fapt, a gratuităţilor, în sensul vechi latin…) să-i fie cuiva deschisă… Chintesenţial: orice funcţie publică nu este una a chivernisirii personale, ci a jert& rii. Prestigiul, ulterior, poate crea „putere”.
Puterea pură şi pentru sine macină, corupe, distruge orice brumă de prestigiu (dacă va & existând cândva…). Sunt adevăruri vechi cât lumea. În sfârşit, poporul român este demn de toată admiraţia lumii deoarece a făcut proba sapienţei şi a marii intuiţii juridice într-o chestiune extrem se sensibilă (aparent rezolvată solomonic de Curtea Constituţională), aceea a de& niriiabuzului. Acest popor, cu propensiuni poetice şi matematice, a înţeles că abuzul (de putere, de încredere, de poziţie dominantă, în serviciu etc.) este o „figură geometrică” poliedrică şi neregulată; nici măcar un cristal… Este un Proteus cu mai mult de o sută de feţe… Nu este o fracţie matematică cu un numitor comun, nici cel mai mic (legea sau nedefectuozitatea…), nici cel mai mare (conduitele oamenilor in abstracto).
Cu toate acestea, nu este ceva aleatoriu, deoarece, „vectorial” fiind, se deplasează pe „spatele” oricărui statut… Tinde, prin aceasta, spre infinit; altfel spus,câte relaţii sociale întâlnim, atâtea virtuale abuzuri descoperim… Înţelegând aceasta, românii şi-au dat seama că orice definiţie a cadrului generic (in jure civile de! nitio periculosa est…) atrage, ipso facto, o multiplicare a fiefurilor de expurgare a conduitelor abuzive.
Relativizarea prin precizare n-a fost inventată ieri… Statele excepţionaliste, frugale, „revoluţionare” au fost experte în cazuri date peste noapte… Poate, exempli gratia , valora viaţa unui pacient în mod abuziv neoperat mai mult sau mai puţin de 200 de mii de lei? Poate valora un examen destinal, capital, cum se spune, al unui învăţăcel oarecare, în mod abuziv neexaminat, mai mult sau mai puţin de acest prag atunci când, într-o cauzalitate mai amplă, însăşi propria-i vocaţie devine chestionabilă? Poate, oare, o excomunicare abuzivă dintr-un ordin religios oarecare, una ce-a atras un şir întreg de maledicţiuni familiale şi sociale, să fie estimată? Non est pretio aestimabilis… întâlnim la tot pasul şi nu doar în vânzări sau donaţii… Cu alte cuvinte, dintotdeauna, definiţia abuzului îi revine, circumstanţial, judecătorului. Jurisprudenţa, această „înţelepciune aplicată” a dreptului, în sensu-i originar, este titulara definiţiilor precise, nu cadrul larg al legiuitorului.
Într-o lume a dreptului tot mai jurisprudenţialistă, mai civilizată, mai „europeană” (vom vedea altădată ce-nseamnă asta), ei bine, a ne-ntoarce la legalismul formalist de cândva, la un drept ridicol de precar prin in% aţia-i de criterii şi subcriterii favorizante pentru imoralitate şi injustiţie, pare a fi ceva neraţional. Cred că românii au intuit această iraţionalitate venind din exces (abuz) de definiţii. Republica romană s-a năruit, se ştie, din pricina a două fenomene (corupţia generalizată, clientelară, cleptocratică) şi legalismul formalist steril, impropriu capitalismului (avant la lettre). Primul fenomen îl favoriza pe al doilea şi viceversa…
Era dificil în postura-ţi de judex să-i răspunzi şi să fii convingător unei victime a distrugerii şi furtului viţei de vie că autorul delictului se bucură de impunitate întrucât Legea celor XII table incriminează tăierea arborilor, nu şi a viţei de vie…(Gaius); sau că hoţul măgăruşului nu a făcut decât să-i taie legăturica (faptă neincriminată nici măcar de Lex Aquilia)…; faptului că măgăruşului îi plăceau morcovii şi, ca din întâmplare, autorul avea un asemenea „desert al seducţiei” la el, cum să-i răspunzi?; este acesta un delict?…; faptului că abuzivii ocupau samavolnic terenurile celor „fără acte”, cum puteai să le răspunzi? Romanii au înţeles această corupţie centrată pe abuz de poziţie târziu. Înclin să cred, pentru români, nu modul acesta precipitat şi nocturn de reglementare (pe care, la limită, l-ai putea înţelege într-o stratagemă de război…) a fost siderant, cât fondul problemei.
Fondul este neacceptabil. Normele cadru (cum este aceasta, ce priveşte abuzul) nu se circumstanţiază de plano. Niciodată. Se circumstanţiază întotdeauna numeroasele statute publice, numeroasele „servicii”, infinitele relaţii sociale concrete. Pentru acestea toate avem, în statele de drept, legiuitori, creatori de statute speciale (e.g., înarmate…) şi, mai presus de orice, judecători. Cheia problemei se a% ă la judecători şi la jurisprudenţele lor (plus valet favor in judice quam lex in codice…, spuneau medievalii şi repeta Jókai Mór, umanistul romantic). Norma-cadru trebuie să fie simplă, cât mai simplă. Iată, aici, un excelent exemplu: L’article 432-1 du Code pénal français: „Le fait, par une personne dépositaire de l’autorité publique, agissant dans l’exercice de ses fonctions, de prendre des mesures destinées à faire échec à l’exécution de la loi”… Foarte simplu şi onest; nimic baroc, relativizant…
Voi încheia, să spunem aşa, în stil rondel, gen triolet… Finalmente, judecătorii care s-au implicat şi au ieşit din dispozitivul nobilei lor rezerve (tocmai pentru faptul că, în această iarnă shakesperiană,le-a fost afectat un fief al raţiunii proprii şi al principiului separării puterilor), le-au consolidat românilor încrederea în justiţie, în faptul că echitatea pretoriului este deasupra interesului contingent al unor nomoteţi.
Ar fi putut fi îndreptate nu 120 de norme, ci alte şi alte sute, care ar fi ameliorat cadrul procesului şi, probabil, nimic nu s-ar fi întâmplat. Abuzul, însă, este de esenţa dreptului corectiv, este prima „infracţiune” (avant la lettre), în care dizarmonia încrederii zdruncinate în „gestorii” fructelor interzise este generatoare, în mod natural, la rândul ei, de legi şi de justiţie, de această dată, „omeneşti”; este din afara ordinii temporale, definindu-l pe primul Om paradisiac ce-a îndrăznit să transgreseze porunca primară, a non-decelării Binelui şi Răului şi, pentru aceasta, a trebuit să înţeleagă să ispăşească… în Valea Plângerii.
Nu erau nişte ignari acei primi oameni, nişte vicime inocente ale vicleanului şarpe instigator…; ei ştiau ce este un„om de ştiinţă”, avant la lettre, din moment ce primiseră şi îndepliniseră cu brioprima misiune (an)istorică revelatoare: denumirea, definirea tuturor fiinţelor şi a lucrurilor; cu alte cuvinte, cea mai grea operă ştiinţifică, aceea de decelare, pe baza genului proxim şi a diferenţei specifice, a tuturor entităţilor, una ce fusese încununată cu succes şi cu divine aprecieri… arbor vitae et arbor scientiae sunt lucruri uşor de înţeles; probabil, au fost încă din edenică fază înţelese; fructele consumate abuziv, însă, sunt inacceptabile, exact cum a fost la început..