Despre identitatea constituţională şi rolul integrator al Constituţiei

feature photo

Prof. univ. dr. Elena-Simina Tănăsescu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti

Textul reprezintă varianta revizuită a alocuţiunii susţinută de autoare pe 8 decembrie 2016 la sediul Curţii Constituţionale a României cu prilejul aniversării a 25 de ani de la adoptarea Constituţiei României.

Ordinea constituţională instituită în România în 1991 a dat expresie juridică atât trăsăturilor fundamentale, atemporale şi invariante, ale societăţii româneşti, cât şi – sau mai ales – aspiraţiilor şi proiecţiilor sale de viitor, într-o încercare de diagnoză a constantelor şi de prognoză a evoluţiilor unei comunităţi umane care, descătuşată de experienţele trecutului, îşi dorea cu ardoare să se manifeste la nivelul întregului său potenţial. Altfel spus, Constituţia intrată în vigoare în urma referendumului organizat pe 8 decembrie 1991, cu modificările sale din 2003, a dat expresie identităţii constituţionale a României moderne postcomuniste. Pentru a putea înţelege mai bine această identitate constituţională ar trebui mai întâi să ştim ce este însuşi conceptul de identitate constituţională.

I. Sensurile noţiunii de identitate constituţională

Dintru început trebuie precizat că, într-adevăr, noţiunea de identitate constituţională este susceptibilă de mai multe sensuri, uneori fiind pur şi simplu contestată.

Un jurist de talia lui Lawrence Tribe, profesor de drept constituţional la Harvard Law School şi dascăl, pe vremuri, al Preşedintelui Statelor Unite ale Americii Barack Obama, susţine în al său monumental manual de drept constituţional[1] că identitatea constituţională rămâne un concept eminamente subiectiv şi nu poate fi dedusă în mod obiectiv. Singura realitate cu care se poate opera este identitatea Constituţiei, ce poate fi dedusă pe cale de interpretare şi aplicare din normele pe care aceasta le conţine.[2] Însă identitatea constituţională a unei comunităţi umane nu poate fi dedusă din standardele şi regulile de comportament pe care acea comunitate şi le stabileşte, căci respectivele standarde şi reguli pot fi ori simple codificări ale practicilor din trecut, ori pot avea valoare prescriptivă, încercând să impună noi modele de conduită umană. Or, e greu de tranşat între abordările juridice conservatoare şi cele novatoare şi, prin urmare, dificil de precizat care ar fi identitatea constituţională a respectivei comunităţi. De altfel, ambele abordări sunt de natură să relativizeze conceptul de identitate constituţională, mai ales atunci când sunt confruntate cu practica socială. Astfel, atunci când o Constituţie ar dori să fie militantă şi să schimbe realitatea socială în care se manifestă, „lipsa de docilitate”[3] a experienţelor colective face ca relaţia dintre normele ce ar prescrie juridic o anumită identitate constituţională şi modul concret în care se desfăşoară viaţa socială să fie mai degrabă o aproximare sau o negociere decât o simplă conformare a realităţii la norme. Invers, atunci când o Constituţie şi-ar propune să menţină starea de lucruri existentă şi nu să inducă schimbări în comportamentele colective, evoluţia societăţii este cea care determină modificări în atitudini şi practici, iar acestea riscă să nu mai fie corelate cu normele constituţionale, deci cu însăşi identitatea constituţională prescrisă. O astfel de situaţie ar pune în evidenţă eventuala lipsă de adaptare a legii fundamentale la realitatea concretă, fără a releva identitatea constituţională a colectivităţii umane. Prin urmare, în această viziune, identitatea constituţională rămâne un concept ambiguu, profund subiectiv, neadecvat contextualizării sociale sau unui test ştiinţific din punct de vedere epistemologic, posibil chiar inexistent din punct de vedere juridic.

Atunci când nu este negat sau pur şi simplu juxtapus peste conceptul de identitate a Constituţiei[4], conceptul de identitate constituţională pare a avea înţelesuri diferite pe cele două maluri ale Atlanticului.

În SUA identitatea constituţională pare a fi relevantă pentru înţelegerea unor aspecte mai degrabă meta-juridice, sociologice, istorice şi psihologice care înconjoară sau, mai bine zis, învăluie fenomenul constituţional propriu-zis (normele constituţionale). Sintetizând un amestec de aspiraţii politice şi angajamente prin care sunt exprimate atât trecutul unui popor, cât şi dorinţa acestuia de a transcende acel trecut[5], identitatea constituţională pare a viza mai degrabă cultura juridică[6] în cadrul căreia operează o Constituţie; cu acest sens, ea se poate declina în tot atâtea state câte au Constituţii sau în tot atâtea tipuri de culturi juridice câte pot fi identificate pe glob.

Un sens uşor diferit dar nu foarte îndepărtat al conceptului de identitate constituţională pune în relaţie directă caracteristicile legii fundamentale cu alte tipuri de identităţi specifice unei comunităţi umane, cum ar fi cea naţională, etnică, lingvistică, religioasă, ideologică, instituţională etc.[7] O abordare reducţionistă ar putea pune semnul egalităţii între oricare din aceste tipuri de identităţi şi cea constituţională; o viziune mai generoasă de acest gen ar putea contribui la stabilirea unor tipologii, chiar posibile „modele”[8], pentru o eventuală întrebuinţare funcţională sau utilitaristă. În definitiv, bună parte din consultanţa instituţionalizată, mai ales internaţională, acordată diverselor state în zona dreptului constituţional foloseşte astfel de tipare cu aspiraţii de generalitate.

O astfel de abordare a identităţii constituţionale pune accentul pe particularităţi şi diferenţe, permite comparaţia, dar, în egală măsură, face mai dificil cosmopolitanismul şi, paradoxal, pune sub semnul întrebării vocaţia universală a constituţionalismului modern căci îşi găseşte izvorul şi resursele dinamismului în specificităţi endogene.

De partea cealaltă a Atlanticului, noţiunea de identitate constituţională şi-a făcut apariţia pregnant în contextul integrării europene. Alin. (2) al art. 4 din Tratatul privind Uniunea Europeană impune organizaţiei supranaţionale respectarea egalităţii statelor membre, precum şi „a identităţii lor constituţionale, inerentă structurilor lor fundamentale politice şi constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte autonomia locală şi regională”. Fără a defini conceptul, tratatele europene fac totuşi trimitere nu la trecut şi transcenderea sa, nu explicit la seturi de valori, ci mai degrabă la variatele modalităţi în care sunt structurate din punct de vedere politic şi instituţional statele membre, subliniind egalitatea în diversitate atât de dragă integrării europene şi faptul că organizaţia supranaţională acţionează în conformitate cu principiul subsidiarităţii în raporturile sale cu statele membre. Interpretarea acestui pasaj din tratatele fondatoare ale Uniunii Europene ca o justificare a unei autonomii constituţionale a statelor membre, derogatorie de la exigenţele integrării europene şi mergând până la relativizarea supremaţiei dreptului UE, pare a fi fost înlăturată în practică.

Astfel, deşi codificarea identităţii constituţionale la nivel european s-a realizat încă din 1993 prin Tratatul de la Maastricht, ea a fost remarcată abia după Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în 2009. O contribuţie importantă în materie a avut-o şi jurisprudenţa relativ activistă a Curţii de Justiţie de la Luxembourg. Cu toate acestea, practica nu a înregistrat efecte semnificative ale acestei operaţiuni de codificare şi nici schimbări importante ale jurisprudenţei europene relevante.[9] Identitatea constituţională nu a funcţionat ca o stavilă eficientă în calea integrării europene ori ca un mecanism de salvgardare a suveranităţii statelor membre nici înainte şi nici după codificarea sa la nivelul tratatelor originare ale UE. Variata cazuistică naţională (germană, franceză, italiană etc.) de rang constituţional în care s-a invocat identitatea naţională în diferite state membre ale Uniunii Europene nu a avut impact la nivelul jurisdicţiei supranaţionale. Puţinele excepţii observate până acum în jurisprudenţa Curții de Justiție (e.g. hotărârile Omega Spielhallen[10] sau Schmidberger[11]) întăresc regula care spune că invocarea identităţii constituţionale nu este cu adevărat eficientă decât atunci când are rol complementar în apărarea unor drepturi fundamentale ale cetăţenilor europeni şi numai dacă nivelul de protecţie oferit în dreptul UE este considerat vădit insuficient nu doar într-un singur sistem juridic naţional, ci şi faţă de alte standarde de protecţie relevante în respectivul domeniu.

II. Noţiunea de identitate a Constituţiei

Dacă noţiunea de identitate constituţională este atât de cameleonică, să fie mai uşor de definit cea de identitate a Constituţiei? În măsura în care constructele juridice sunt determinate social, Constituţiile sunt rezultatul evoluţiilor din cadrul societăţii. Caracteristicile şi identitatea legilor fundamentale sunt, prin urmare, determinate de caracteristicile şi identitatea pe care respectivele societăţi au dorit să le imprime normelor. Dacă suntem de acord că într-o Constituţie se pot regăsi atât norme ce codifică unele practici considerate bune, utile, pertinente sau necesare într-o societate, cât şi norme prin care se stabilesc deziderate ce urmează a fi realizate în viitor, ajungem la concluzia că acest amestec de elemente poate fi unul specific pentru fiecare stat în parte şi adaptat diferitelor momente ale evoluţiei sale. Prin urmare, lectura unei Constituţii poate fi instructivă pentru identificarea trăsăturilor sale caracteristice; împreună cu practica instituţională ea poate conduce la stabilirea identităţii specifice a respectivei legi fundamentale.

III. Pluralismul ca valoare identitară a Constituţiei României

Care ar fi atunci identitatea Constituţiei României? Fără îndoială ea nu poate fi altfel decât complexă în măsura în care, conform art. 1 din text, ea include atât „tradiţiile democratice ale poporului român”, cât şi „spiritul Revoluţiei de la 1989”. De altfel întreg Titlul I al Constituţiei poate fi citit într-o cheie identitară, căci sunt acolo stabilite valorile considerate esenţiale de comunitatea umană reunită în cadrul României şi coordonatele fundamentale ale statului român. Astfel, România este republică, stat de drept democratic şi social, unitar şi indivizibil, ce are ca valori supreme dreptatea, libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Coroborate cu prevederile din Titlul V, în special cu cele care stabilesc limitele revizuirii Constituţiei[12] „caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială” toate acestea permit trasarea conturului acelor caracteristici pe care românii le-au dorit indestructibile şi care definesc identitatea unei Constituţii moderne, raţionale, contemporane. Identitatea Constituţiei României este în mod necesar adaptată realităţilor contemporane, care presupun diversitate socială şi implică pluralism de opinii şi atitudini. Inerent atât „tradiţiilor democratice ale poporului român”, cât şi „spiritului Revoluţiei de la 1989”, pluralismul, mai ales cel politic, se constituie într-o valoare reper şi o trăsătură identitară pentru Constituţia contemporană României.

În aceste condiţii să fie oare posibil ca pluralismul să se transforme într-un pericol pentru identitatea Constituţiei care îl consacră drept principiu fundamental şi nerevizuibil şi să devină o ameninţare pentru identitatea constituţionalăa României? Argumente juridice, metajuridice şi sociologice pledează în favoarea unui răspuns negativ.

  1. În plan strict normativ, Constituţia României menţionează pluralismul politic drept valoare supremă (în art. 1) şi declară pluralismul, sub toate formele sale, drept o condiţie şi o garanţie a democraţiei constituţionale (în art. 8). Unitatea poporului român, fundament al solidarităţii cetăţenilor, rezultă din nediscriminare (ne spun art. 4 şi 16 din Constituţie), iar statul naţional are în vedere definiţia civică şi nu pe cea etnică a suveranităţii (conform art. 1 şi 2 din Constituţie). Libertatea conştiinţei este garantată şi trebuie să se manifeste în spirit de toleranţă şi de respect reciproc (art. 29), iar libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile (ne spune art. 30). Mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere (conform art. 39), iar cetăţenii se pot asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere, în vreme ce organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic sunt interzise (prin art. 40). Salariaţii au, pe lângă alte drepturi sociale, şi dreptul la grevă pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale (conform art. 43). Parlamentul este organul reprezentativ al poporului (art. 62), în care organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu întrunesc în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament au dreptul la câte un loc de deputat (art. 63). Pluralismul politic constituie chiar o limită de netrecut pentru revizuirea Constituţiei (art. 152). Recurgând la metafore ce fac trimitere la alte ştiinţe, putem afirma că pluralismul a fost în ADN-ul Constituţiei României încă de la originea acesteia, ca element inerent şi indispensabil al oricăreiconstrucţii statale plasată în cadrele modernităţii. Chiar dacă ne putem imagina boli autoimune la nivelul organismului social, în plan raţionalştim că ele sunt epifenomene, iar medicina modernă a identificat antidoturi pentru ele.
  2. În plan metajuridic, funcţia integratoare a oricărei Constituţii vizează tocmai realizarea deplină a pluralismului prin armonizare şi nu prin dezintegrare[13]. Deşi este adevărat că funcţia integratoare depinde în bună măsură şi de eficienţa juridică a Constituţiei, dar şi de măsura în care ea îşi realizează funcţia simbolică, sentimentul apartenenţei la o comunitate de valori poate constitui un fundament pentru coeziunea socială necesară în cadrul unui stat. Unificarea şi pacificarea internă a unei societăţi nu pot fi determinate, dar pot fi accelerate de existenţa unui reper puternic precum o lege fundamentală. Unitatea poporului, coeziunea socială, integrarea tuturor cetăţenilor în cadrele unice ale statalităţii – care presupune claritate în idei şi coordonare în acţiune şi respinge ontologic orice formă de fragmentare ori destructurare – nu presupun însă absenţa diversităţii ori respingerea pluralismului, ci dimpotrivă. Constituţia este prin excelenţă instrumentul juridic necesar şi util pentru amenajarea şi gestionarea diversităţii din societate. Integrarea prin Constituţie nu înseamnă anihilarea diferenţelor şi aneantizarea particularităţilor, ci concilierea lor astfel încât rezultatul să fie unul armonios şi viabil pe termen lung. Tocmai în aceasta constă arta constituţionalismului modern: în a face posibilă atât luarea deciziilor de majoritate, cât şi exprimarea poziţiilor particulare, chiar unic identitare, de către minoritate. Îndepărtarea de tirania majorităţii şi protejarea minorităţilor ca factor de îmbogăţire în plan social constituie una din cele mai de preţ cuceriri ale raţionalismului modern. Exprimarea tuturor opiniilor, inclusiv – sau mai ales – a celor divergente, dezbaterea transparentă şi un proces decizional cât mai incluziv sunt premise indispensabile pentru o democraţie consolidată, iar maturitatea ei poate fi evaluată inclusiv prin prisma reuşitei funcţiei integratoare a Constituţiei[14]. Pluralismul este deci inerent oricărei democraţii consolidate; la 25 de ani de la adoptarea Constituţiei ar trebui să ne felicităm pentru faptul că România se manifestă ca o democraţie stabilă, în care pluralismul nu polarizează, ci reuneşte cetăţenii în jurul unei axiologii internalizate şi nu impuse.
  3. În sfârşit, în plan sociologic, este binecunoscută teoria forţei normative a faptelor. Atunci când i-a dedicat mai multe pagini în a sa monumentală teorie generală a statului[15], Georg Jellinek îşi propunea să explice modul în care, deşi – în concepţia sa – tărâmul faptelor şi cel al normelor (ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie) sunt deplin distincte şi necesită abordări şi instrumente metodologice diferite, atât formarea, cât şi validitatea dreptului se bazează pe aspecte de natura socială şi chiar psihologică. În ştiinţa dreptului românesc această dihotomie s-a tradus cel mai adesea prin dualitatea izvoarelor dreptului, cele materiale făcând trimitere la faptele care determină necesitatea adoptării unor norme juridice, în vreme ce izvoarele formale fac trimitere la actele normative în care se găsesc respectivele norme juridice. Pentru Jellinek însă forţa normativă a faptelor nu se reducea la simpla constatare a unei realităţi sociale prin transpunerea brutală a acesteia în drept; normele nu se nasc ex ipso facto bruto. Pentru ca faptele să genereze norme este necesară şi respectarea unor minime exigenţe de moralitate; altfel spus, pentru Jellinek gradul de acceptare şi conformare socială juca un rol important în teoria forţei normative a faptelor. Iar acest aspect, de natură eminamente sociologică, nu putea fi neglijat, altminteri norma nu ar fi beneficiat de legitimitate. Teoria forţei normative a faptelor este instructivă şi astăzi, mai ales în contexte care doar aparent impun sau reclamă cu necesitate anumite intervenţii normative, deşi, pluralismul contemporan, ar obliga mai degrabă la alte tipuri de reacţii, mai consensuale şi mai incluzive, care să permită atât manifestarea majorităţii, cât şi exprimarea minorităţii, pe scurt, la toleranţă şi la respectul diversităţii bazate pe observarea strictă a egalităţii şi libertăţii.

Pentru toate aceste motive pluralismul a fost, este şi rămâne o caracteristică identitară a societăţii şi a Constituţiei României, o trăsătură care, prin aderenţă şi conformare socială, poate induce norme de comportament viabile, ce se impun prin consens şi toleranţă mai degrabă decât prin forţa coercitivă a statului. Departe de a ameninţa identitatea Constituţiei sau identitatea constituţională a României, pluralismul o potenţează.

IV. Relaţia dintre identitatea Constituţiei şi identitatea constituţională

Am glisat însă aproape imperceptibil de la identitatea Constituţiei României, concept juridic ce poate fi dedus pe care de interpretare, la identitatea constituţională, concept metajuridic, vag şi subiectiv. Una din aplicaţiile cele mai controversate ale acestui din urmă concept pune în lumina însăşi o latură a sa mai puţin abordată în analizele juridice europene, dar foarte prezentă în discursul constituţional nord-american, anume cea care priveşte declararea ca neconformă cu identitatea constituţională a unui stat sau a unei societăţi nu a unor imperative supranaţionale (cum a fost cazul cel mai adesea în rândul statelor membre ale Uniunii Europene), ci a însăşi prevederilor constituţionale. Plastic, dar – în acelaşi timp – expresiv şi tehnic-juridic precis spus, conceptul de identitate constituţională poate avea şi rolul de a face posibilă apariţia unor revizuiri contra constitutionem sau chiar a unor constituţii… neconstituţionale[16]. Veritabil test pentru rezilienţa constituţională a unor valori, conceptul de identitate constituţională poate fi utilizat şi pentru a devoala tensiuni între norme şi societatea căreia ele se adresează. Astfel, tensiuni pot apare fie atunci când legea fundamentală se mulţumeşte să codifice realitatea iar evoluţia rapidă a societăţii poate face normele caduce, fie atunci când legea fundamentală este programatică, dar societatea nu ţine pasul cu aspiraţiile exprimate normativ la un moment anterior şi doreşte să revină asupra deciziei (progresive) iniţiale.

Însă glisarea de la constatarea unei tensiuni între norme şi fapte la necesitatea ajustării normelor pentru a le face să corespundă faptelor, deşi are aparenţa aplicării în practică a teoriei normative a faptelor, uită un element esenţial al acesteia, anume exigenţa moralităţii unui astfel de demers şi a rezultatului său. În absenţa imperativului moral kantian, orice parte a societăţii se poate considera îndreptăţită să reclame orice normă juridică ar servi intereselor sale, justificând pe deplin actualitatea perenă a chestionării pe care sfântul Augustin şi-a adresat-o sieşi şi ne-a adresat-o tuturor: dacă nu ar fi justiţia, ce ar diferenţia statele de bandele de tâlhari?[17]

Poate fi şi aceasta o lectură a art. 48 din Constituţia României şi o altă modalitate de raportare la recenta iniţiativă populară de revizuire a acestuia, validată de Curtea Constituţională[18] în ciuda limitelor materiale ale revizuirii Constituţiei, ce interzic orice modificare a legii fundamentale care ar conduce la suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. A testa validitatea juridică a unor norme prin raportare la fapte şi nu la alte norme echivalează cu o glisare la fel de imperceptibilă ca trecerea de la identitatea Constituţiei, concept juridic ce poate fi dedus pe cale de interpretare din textul legii fundamentale, la identitatea constituţională, concept cameleonic şi cu întrebuinţări diverse. Fiind vorba nu de norme, ci de concepte şi teorii, dezbaterea este liberă şi merită să continue.

În acest context, trebuie să constatăm că identitatea Constituţiei României este una pe deplin modernă, raţională, contemporană. Ea include o organizare etatică democratică, bazată pe statul de drept şi are ca valori supreme dreptatea, libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Pluralismul face parte din elementele cărora constituantul de la 1991, confirmat de cel de la 2003, le-a acordat o stabilitate aparte. De aceea, orice normă constituţională favorabilă protecţiei juridice a pluralismului nu ar trebui să poată fi interpretată, necum modificată, într-un sens limitativ sau uniformizant şi cu atât mai puţin în direcţia unei suprimări a drepturilor fundamentale ori a garanţiilor acestora. Unei astfel de atitudini i s-ar opune nu doar identitatea constituţională, ci chiar cea a Constituţiei României contemporane.


[1] L. Tribe, American Constitutional Law, Ed. Foundation Press, New York, 2000, Third Edition, Volume One, p. 70 și urm., p. 110 și urm.

[2] A se vedea şi L. Tribe, A Constitution We are Amending: In Defense of a Restrained Judicial Role, Harvard Law Review nr. 97/1983, p. 433 și urm.

[3] G.G. Jacobsohn, The Formation of Constitutional Identities, T. Ginsburg, R. Dixon (ed.), Comparative Constitutional Law, Edward Elgar, Cheltenham, UK, Northampton, USA, 2014, p. 131.

[4] Pentru o abordare în acest sens din cadrul doctrinei europene a se vedea şi D. Grimm, Comments on the German Constitutional Court’s Decision on the Lisbon Treaty – Defending Sovereign Statehood against Transforming the European Union into a State, European Constitutional Law Review nr. 5/2009, p. 353.

[5] G.G. Jacobsohn, Constitutional Identity, The Review of Politics nr. 68/2006, p. 361 și urm.

[6]A se vedea şi E.S. Tănăsescu, Constitutional Semantics and Legal Culture, Andrzej Szmyt & Boguslaw Banaszak (ed.), Transformation of Law Systems in Central and South-Eastern Europe, Gdansk University Press, Gdansk, 2016, p. 385 și urm.

[7] M. Rosenfeld, Constitutional Identity, M. Rosenfeld, A. Sajo (ed.) The Oxford Handbook of Comparative Law, OUP, 2012.

[8] „Pe cât de importante sunt aspectele specifice fiecărui stat în parte, cel puţin la fel de importante sunt şi asemănările trans-naţionale, observabile sub forma unor modele (s.n.) ale identităţii constituţionale”. G.G. Jacobsohn, The Formation of Constitutional Identities, op. cit., p. 130.

[9] Th. Konstantinides, The Constitutionalisation as a Shield and as a Sword: The European Legal Order within the Framework of National Constitutional Settlement, Cambridge Year Book of European Legal Studies nr. 13/2011, p. 195 și urm.

[10] C-36/02 (2004), Omega Spielhallen c. Oberbürgermeisterin der Bundesstadt Bonn, ECR I-9609.

[11] C-112/00 (2003), Schmidberger c. Republik Österreich, ECR I-5659.

[12] Conceptul de „limite materiale” ale revizuirii Constituţiei, dezvoltat iniţial în doctrina şi – mai ales – în jurisprudenţa constituţionale germane, a fost preluat ulterior în Constituţiile multor alte state, între altele şi în cea a României. În acest context merită subliniată recurenţa ridicată în dreptul comparat a protecţiei drepturilor fundamentale în rândul acestor limite; în textul Constituţiei României acest lucru este exprimat în alin. (2) al art. 152, care interzice atât suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, cât şi a garanţiilor acestora.

[13] D. Grimm, Integration by Constitution, International Constitutional Law Review nr. 2-3/2005, p. 193 și urm.

[14] E.-S. Tănăsescu, Despre evaluarea Constituţiilor, în Curierul Judiciar nr. 6/2010, p. 303-304.

[15] G. Jellinek, L’Etat moderne et son droit (trad. Georges Fardis), V. Giard & E.Brière, Paris, 1911, p. 82 și urm.

[16] G.G. Jacobsohn, Constitutional Identity, Harvard University Press, 2010, passim.

[17] „Regatele unde nu domneşte spiritul de dreptate se aseamănă regimurilor unde îşi fac de cap tâlharii”, A. Augustin, Despre Cetatea lui Dumnezeu (trad. P. Găleşanu), Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1998, cartea a IV-a cap. 4, p. 257.

[18] A se vedea DCC nr. 580/2016 (M.Of. nr. 857/27.10.2016).

Adauga un comentariu

*

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării presupune că ești de acord cu utilizarea cookie-urilor. Detalii

The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.

Close