România a fost condamnată la CEDO pentru încălcarea art. 6 din Convenţie în cauza Potoroc împotriva României

În Monitorul Oficial nr. 411 din 31 mai 2015 a fost publicată Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 14 februarie 2017 în cauza Potoroc împotriva României.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 59.452/09) îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Ioan Potoroc (reclamantul), a sesizat Curtea la 20 octombrie 2009, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
La 6 iunie 2004, faţă de reclamant a fost luată măsura reţinerii şi apoi măsura arestării preventive, pe motivul că era bănuit a fi un traficant internaţional de stupefiante. I se imputa în mod special faptul că îi ceruse lui C.I., lucrător al Brigăzii Antiteroriste, să intervină pe lângă B.C., vameş, pentru a facilita trecerea lui R.R. prin punctul de control la frontieră de pe Aeroportul Internaţional Henry Coandă din Bucureşti fără a-i verifica bagajele, deşi ştia că acesta transporta cocaină.
În cursul anchetei penale, au fost efectuate mai multe acţiuni de investigaţie şi au fost audiaţi martori. Reclamantul şi R.R. au fost interogaţi de mai multe ori. Reclamantul nu a recunoscut niciodată faptele de care era acuzat. A fost organizată o confruntare între reclamant şi C.I.
Prin rechizitoriul din 27 august 2004, reclamantul şi R.R. au fost trimişi în judecată în faţa Tribunalului Bucureşti (tribunalul) pentru trafic internaţional de stupefiante. Rechizitoriul se întemeia pe documente scrise, declaraţii ale martorilor şi înregistrări video.
Prin Hotărârea din 1 iunie 2005, tribunalul l-a condamnat pe R.R. la pedeapsa de şaisprezece ani de închisoare pentru trafic internaţional de stupefiante. Prin aceeaşi hotărâre, tribunalul l-a achitat pe reclamant, cu motivarea că nu reiese cu certitudine din probele prezentate că acesta din urmă a comis faptele de care a fost acuzat. După ce a studiat declaraţiile martorilor, tribunalul a considerat că nimic nu dovedea că reclamantul îi ceruse lui C.I. să faciliteze tranzitul lui R.R. prin aeroport şi că nu fusese demonstrată existenţa unei legături sau a unei înţelegeri prealabile între partea interesată şi R.R., argumentele rechizitoriului fiind întemeiate pe simple supoziţii în această privinţă. Tribunalul a mai considerat că nu exista nicio dovadă că reclamantul a cunoscut conţinutul bagajelor lui R.R.
În urma apelului parchetului, prin Decizia din 21 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti (curtea de apel) a reîncadrat juridic faptele şi l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru complicitate la trafic internaţional de stupefiante.
În urma recursului reclamantului, prin Hotărârea din 13 decembrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte) a casat Hotărârea din 21 septembrie 2005 şi a trimis cauza în faţa curţii de apel pentru rejudecare, pe motiv că această instanţă condamnase persoana în cauză fără să o asculte în prealabil.
Prin Hotărârea din 10 mai 2007, curtea de apel, după ce a audiat reclamantul, l-a condamnat la o pedeapsă de cincisprezece ani de închisoare pentru complicitate la trafic internaţional de stupefiante.
În urma unui nou recurs al reclamantului, prin Hotărârea din 5 decembrie 2007, Înalta Curte a casat Hotărârea din 10 mai 2007 şi a trimis cauza în faţa curţii de apel pentru rejudecare, pe motiv că hotărârea fusese pronunţată de un judecător incompatibil.
În Hotărârea din 16 octombrie 2008, curtea de apel a respins apelul parchetului şi a confirmat Hotărârea tribunalului din 1 iunie 2005.
Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil, susţinând că a fost condamnat de Înalta Curte fără administrarea nemijlocită de probe şi mai cu seamă de mărturii, deşi fusese achitat de instanţele de grad inferior pe baza aceloraşi probe. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie.
Curtea face trimitere la principiile generale care reglementează modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie la procedurile în apel pe care le-a reamintit în Cauza Găitănaru împotriva României, (nr. 26.082/05, pct. 26-28, 26 iunie 2012; a se vedea, mai recent, Flueraş împotriva României, nr. 17.520/04, pct. 53-55, 9 aprilie 2013, şi Moinescu împotriva României, nr. 16.903/12, pct. 33-35, 15 septembrie 2015).
Curtea relevă că, în speţă, singurul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Înaltei Curţi. În mod cert Curtea nu poate specula care ar fi fost rezultatul procesului în cazul în care art. 6 din Convenţie ar fi fost respectat, dar apreciază că este rezonabil să considere că partea interesată a suferit pierderea unei şanse reale în procesul respectiv [Pelissieri Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, pct. 80, CEDO 1999-II].
Prin urmare, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
De asemenea, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană particulară, precum în speţă, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea persoanei în cauză reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate [Sejdovic împotriva Italiei (GC), nr. 56.581/00, pct. 126, CEDO 2006-II]. În această privinţă, Curtea observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale unui reclamant (Moinescu, citată anterior, pct. 48).
Astfel, în unanimitate, Curtea a declarat cererea admisibilă şi a hotărât că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie şi că statul pârât trebuie să îi plătească reclamantului, în termen de trei luni, 3.000 EUR (trei mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de prejudiciu moral, care va fi convertită în moneda statului pârât, la rata de schimb aplicabilă la data plăţii.