ICCJ a pronunţat o decizie de interpretare în privinţa aplicării legii penale mai favorabile
În Monitorul Oficial nr. 464 din 21 iunie 2017 a fost publicată Decizia nr. 13 din 25 aprilie 2017 a ICCJ – completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
În cadrul Deciziei ICCJ se arată:
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.874/233/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal”.
Opinia specialiştilor consultaţi
Domnul profesor universitar doctor Valerian Cioclei din cadrul Departamentului de Drept Penal al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti a opinat, în raport cu chestiunea de drept, aşa cum ea a fost formulată în sesizare, că: instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal.
În argumentarea opiniei, în esenţă, s-a precizat în primul rând că dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt imperative, nu facultative, iar aplicarea lor, obligatorie, revine instanţei competente, inclusiv din oficiu, potrivit dispoziţiilor art. 595 din Codul de procedură penală.
În al doilea rând, s-a arătat că dispoziţiile noului Cod penal, ale noului Cod de procedură penală, ale legilor de punere în aplicare ale acestora, precum şi ale Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 (privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor) au creat cadrul legal necesar pentru ca, odată cu intrarea în vigoare a noilor Coduri, nicio persoană să nu continue executarea unei pedepse devenite ilegală.
Contrar opiniei primei instanţe care a judecat cauza s-a menţionat că cererea se încadrează în cazurile prevăzute de lege, mai exact cel la care se referă art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală: „când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea, sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei”. S-a considerat că, în mod evident, invocarea art. 6 din Codul penal şi aplicarea acestuia reprezintă o cauză de stingere a pedepsei în raport cu „restul” adăugat şi o cauză de micşorare în raport cu pedeapsa totală, care ar trebui executată.
S-a mai notat că admiterea contestaţiei nu „echivalează cu o atingere adusă lucrului judecat”. Pe lângă argumentul adus de instanţa de sesizare, respectiv că problema art. 6 din Codul penal nu a fost pusă în discuţie anterior contestaţiei la executare, s-a precizat că este admis, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, faptul că, în procedura contestaţiei la executare, problema autorităţii de lucru judecat ar putea fi ridicată numai în măsura în care, pe această cale, s-ar urmări soluţionarea unei probleme de fond. Or, în speţa analizată, nu este vorba despre o reapreciere cu privire la fondul cauzei, ci pur şi simplu despre constatarea unei cauze de stingere a pedepsei.
Prin opinia juridică s-a subliniat că, urmând logica primei instanţe, instituţia contestaţiei la executare ar fi aproape total lipsită de conţinut deoarece, cu excepţia cazului prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (unde este vorba despre punerea în executare a unei hotărâri care nu era definitivă), celelalte cazuri vizează executarea unor pedepse stabilite prin hotărâri definitive, deci susceptibile de protecţia autorităţii de lucru judecat. Or, propunerea unei astfel de interpretări ar fi contrară logicii instituţiei contestaţiei la executare care are tocmai rolul de a împiedica executarea unei pedepse în condiţii contrare legii. Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal prevăzut în art. 2 din Codul penal, consacrat constituţional şi consolidat convenţional în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este valabil, şi el trebuie să funcţioneze, adică să fie aplicat, pe toată durata executării pedepsei, până la stingerea acesteia.
Totodată, s-a menţionat că, în realitate, răspunsul la chestiunea de drept în discuţie este că dispoziţiile privind legea penală mai favorabilă prevăzută de art. 6 din Codul penal pot fi aplicate în procedura contestaţiei la executare, dacă instanţa care a pronunţat hotărârea de condamnare rămasă definitivă a omis, în mod greşit, acest lucru.
ICCJ a decis admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Galaţi – Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 4.874/233/2016, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:
„Dacă instituţia aplicării legii penale mai favorabile reglementată de art. 6 din Codul penal este incidentă sau nu în situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată din executarea pedepsei, iar ulterior modificării legislative restul de pedeapsă rămas neexecutat a fost revocat printr-o altă hotărâre de condamnare, rămasă definitivă, prin care nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal”.
Stabileşte că dispoziţiile art. 6 din Codul penal sunt incidente în ipoteza în care legea penală mai favorabilă a intervenit după liberarea condiţionată a persoanei condamnate, iar ulterior s-a dispus executarea restului de pedeapsă, printr-o nouă hotărâre definitivă de condamnare, prin care instanţa nu s-a pronunţat cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.
