Zoom IN: Necesitatea dovedirii originalităţii
Acest text constituie un fragment din articolul Dovada originalităţii publicat în revista Curierul Judiciar nr. 3/2017.
Autor: Lector univ. dr. Alin Speriusi-Vlad, Facultatea de Drept, Universitatea de Vest din Timişoara
Avocat, Baroul Timiş
Articolul este publicat în rubrica Drept privat.
Sumar:
I. Necesitatea dovedirii originalităţii
II. Neaplicarea regulilor referitoare la sarcina probei
III. Faptul cunoscut pe care se fundamentează prezumţia de originalitate
IV. Determinarea anteriorităţii prin regulile referi-toare la data certă din Codul de procedură civilă
V. Inexistenţa similarităţii fortuite: opera originală este în mod obligatoriu nouă
VI. Concluzii
Rezumat:
Studiul răspunde la întrebarea dacă originalitatea operei este prezumată, fără cercetarea elementelor din care ar putea rezulta o astfel de concluzie, sau, dimpotrivă, originalitatea trebuie dovedită și în ce fel se face proba acesteia. Exigenţa dovedirii originalităţii sau prezumarea acesteia trebuie delimitată de obligaţia procedurală privind sarcina probei în procesul civil.
O eventuală prezumţia de originalitate a operei protejate prin dreptul de autor trebuie să se raporteze exclusiv la raportul juridic de drept material din acest domeniu, existenţa acestei prezumţii ducând la răsturnarea sarcinii probei în cursul procedurii judiciare, fără ca obligaţia reclamantului de a-și proba susţinerile să dea naștere unei prezumţii în favoarea celui chemat în judecată.
O eventuală prezumţia de orginalitate a unei opere se fundamentează pe faptul vecin și conex al noutăţii creaţiei intelectuale din domeniul dreptului de autor, noutate certificată (confom regulilor datei certe a înscrisului sub semnătură privată) de lipsa altei opere anterioare identice, care îi conferă acelei opere un caracter de unicitate apt să atragă protecţia juridică a dreptului de autor.
Protecţia juridică subzistă până în momentul dovedirii lipsei oricărei activităţi de creativitate, care să poarte amprenta personalităţii autorului operei, deoarece orice prezumţie de originalitate, fie ea și fundamentată pe cercetarea elementelor din care ar putea rezulta, nu poate fi decât relativă.
Extras:
Dovada originalităţii operelor din domeniul dreptului de autor trebuie să suscite un interes deosebit. Din perspectiva practicii judiciare, în România se recunoaşte existenţa unei prezumţii de originalitate, prezumţie care, pe de altă parte, este aspru sancţionată de instanţa supremă din Franţa prin casarea hotărârilor instanţelor inferioare care procedează în acest fel, respectiv fără cercetarea elementelor din care ar putea rezulta originalitatea operei.
Această practică divergentă între două sisteme de drept din aceeaşi familie continentală pare inexplicabilă atât timp cât este fundamentată pe o legislaţie similară, în sensul că nicio prevedere legală din România sau din Franţa nu instituie, cel puţin în mod expres, o astfel de prezumţie de originalitate.
Având în vedere lipsa unei astfel de dispoziţii legale, pare mult mai coerentă practica judiciară franceză unde este casată o hotărâre a unei instanţe inferioare care s-a mulţumit doar să afi rme efortul creativ, purtând amprenta persona lităţii autorului, fără să cerceteze elementele din care ar putea rezulta o astfel de concluzie[1].
Faţă de practica judiciară din Franţa, practica instan-ţelor din România este diferită, recunoscând o astfel de prezumţie de originalitate fi e pe baza regulilor referitoare la sarcina probei, în sensul că cel care invocă lipsa de originalitate trebuie să o dovedească[2], fi e prin simpla invocare a unui drept de proprietate intelectuală[3], fără să ţină cont că un asemenea drept poate fi invocat şi asupra unui element banal, neprotejabil, care face parte din domeniul public al proprietăţii intelectuale, acesta fiind exact motivul pentru care instanţele franceze refuză să admită existenţa unei prezumţii de originalitate[4].
(…)
[1] „În 1979, o curte de apel franceză a admis existenţa unei contrafaceri pe motiv că ea nu trebuie să facă o judecată de valoare asupra caracterelor artistice, originale și armonioase ale planurilor (implicit a prezumat originalitatea rezultând din genul operei, în acest caz fiind vorba de planuri arhitecturale). Hotărârea a fost casată pentru că instanţa a refuzat să cerceteze dacă planurile litigioase au sau nu uncaracter original, permiţând astfel autorului să se prevaleze de legea dreptului de autor” – a se vedea A. Circa, Reflecţii privind originalitatea operei intelectuale, în Dreptul nr. 1/2013, p. 141.
[2]„În acest caz instanţele fac dovadă de pragmatism, decizând că nu vor cerceta originalitatea unei creaţii decât dacă acest argument nu este invocat de către parte, ceea ce nu este decât aplicarea art. 243 din noul Cod de procedură civilă” – a se vedea A. Circa, loc. cit., p. 141.
[3]„Instanţele române au considerat că originalitatea unei opere este presupusă și de aceea revine autorului contrafacerii sarcina să probeze că opera căreia i-a adus atingere nu este originală (…) admisibilitatea prezumţiilor simple este condiţionată de admisibilitatea probei prin declaraţiile martorilor” – a se vedea I.C.C.J., decizia nr. 6428/2006, citată de O. Spineanu-Matei, Proprietate ntelectuală (2). Practică judiciară, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 245 și urm.
[4] „Instanţele franceze încearcă să identifice de o manieră concretă amprenta personalităţii autorului, pentru că o operă banală nu este protejabilă (de exemplu o carte de vinuri realizată în ordine alfabetică sau cronologică sau o bază de date construită pe un clasament alfabetic)” – a se vedea A. Circa, loc. cit., p. 132.
