Modificarea Codului de procedură civilă. Oportunități materializate și oportunități ratate

Dr. Alexandru Dimitriu
Avocat Partener, Piperea și Asociații

 

Modificarea Codului de procedură civilă reprezintă o necesitate din ce în ce mai apăsătoare, atât pentru a pune în acord prevederile sale cu deciziile Curții Constituționale, cât mai cu seamă pentru a rezolva problemele generate de punerea în aplicare a Codului în cei peste 5 ani de la intrarea sa în vigoare.

În acest context în iunie 2018 Camera Deputaților, în calitate de cameră decizională, a adoptat proiectul de lege PL-x nr. 346/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative[1]. Aceste modificări nu vor intra în vigoare, întrucât, ca urmare a sesizării Curții Constituționale cu problema constituționalității anumitor prevederi din proiectul de lege, Curtea Constituțională a admis în parte această sesizare, proiectul de lege reluându-și astfel procedura de adoptare în Parlament.

Poate, cu această ocazie, vor fi rezolvate și alte probleme generate a aplicarea Codului de procedură civilă – câteva dintre acestea fiind amintite și infra în cadrul secțiunii destinate concluziilor.

 

⇒ Instituția reprezentării a suferit modificări în sensul celor impuse de către Curtea Constituțională prin Decizia nr. 485/2015. Întrucât prevederile legale ce impuneau părților din procesul civil obligația de a fi reprezentate în fața instanțelor de recurs prin avocat sau consilier juridic, a fost declarată neconstituțională, au fost modificate toate articolele ce reglementau această condiție [art. 13 alin. (2), art. 80 alin. (5), art. 83 și art. 84 C.proc.civ.].

⇒ Sfera cazurilor de incompatibilitate absolută a fost restrânsă, prin modificarea art. 41 alin. (1), în sensul introducerii unei excepții: „cu excepția cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs”. Practic, se va putea pune problema incompatibilității judecătorului doar în acele situații în care acesta s-a pronunțat asupra fondului, iar cauza prin admiterea căii de atac a fost trimisă spre rejudecare. În ipoteza în care litigiul a fost soluționat pe cale de excepție, iar în calea de atac această soluție este invalidată, judecata pe fond se va face de același judecător care a admis excepția în mod eronat, întrucât, prin trimiterea spre rejudecare, incidentul va fi fost soluționat în mod definitiv, instanța nefiind chemată să se pronunțe asupra aceluiași aspect.

Această modificare nu este una de bun augur. Odată revenit dosarul la judecătorul ce a soluționat în mod greșit un incident procedural, este posibil, chiar inconștient, să fie tentat să dea câștig de cauză aceleiași părți, astfel încât „greșeala comisă anterior” își piardă din importanță.

⇒ În materia cererii de intervenție a survenit o modificare binevenită care va pune capăt unor abuzuri procesuale ce au avut tendința de a se generaliza. Potrivit vechii reglementări, încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenție (principală sau accesorie) putea fi atacată pe cale separată în termen de 5 zile de la pronunțare, judecata cererii principale fiind suspendată pe durata soluționării căii de atac. Practic putea fi formulată o cerere de intervenție vădit inadmisibilă, urmărindu-se astfel respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție și, ulterior, exercitarea căii de atac în vederea paralizării judecării cererii principale.

În noua arhitectură a art. 64 C.proc.civ., inclusiv cererea de respingere în principiu a cererii de intervenție se va ataca odată cu fondul, urmând ca, în ipoteza admiterii căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie, hotărârea pronunţată să fie desfiinţată de drept, iar cauza trimisă spre rejudecare instanței în faţa căreia s-a formulat cererea de intervenţie. Procedura se va relua de la momentul discutării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenție.

⇒ În materie de competență noua reglementare aduce cele mai multe modificări.

Competența materială a judecătoriei este extinsă, fiind introduse 3 noi categorii de litigii ce sunt de competența judecătoriei: j¹) cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare (pentru a se da efect acestei modificări, a fost abrogat art. 105 C.proc.civ. care stabilea competența cererilor în materie de moștenire în funcție de valoarea litigiului); j²) cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare; j³) cererile în materia fondului funciar, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe.

Au fost aduse modificări și în privința competenței materiale a Tribunalelor și a Curților de apel în ceea ce privește recursurile soluționate de aceste categorii de instanțe. Pentru a evita interpretările potrivit cărora I.C.C.J. ar fi instanța competentă general în vederea soluționării recursurilor, indiferent de instanța care a pronunțat hotărârea în apel, textele art. 95 pct. 3 și art. 96 pct. 3 C.proc.civ. au fost modificate în consecință, stabilindu-se că Tribunalele judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege, iar Curțile de Apel judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege.

Competența facultativă reglementată de art. 127 C.proc.civ. a suferit câteva modificări. În ipoteza în care parte a procesului este un judecător, litigiul trebuie depus (dacă judecătorul este reclamantul – este imperativă reglementarea) sau poate fi depus (dacă judecătorul este pârât – hotărârea aparține reclamantului) acțiunea se va soluționa de una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Noua reglementare nu mai extinde acest „beneficiu” și față de procurori, asistenți judiciari și grefieri, în schimb permite aplicarea în mod corespunzător a competenței facultative şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau pârât. În acest sens este introdus un nou alineat (2¹).

Sunt aduse clarificări suplimentare în privința competenței de ordine publică, fiind incluse în mod expres în această categorie și competența funcțională a unei alte secții, respectiv a unui alt complet specializat [art. 129 alin. (2) pct. 2 C.proc.civ.].

În privința momentului până la care poate fi invocată excepția de necompetență (art. 130), respectiv momentul în care instanța este datoare să își verifice din oficiu competența (art. 131), sunt aduse modificări. „Primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate” este înlocuit cu „primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii”. Această modificare va permite părților și instanței să analizeze dacă o eventuală modificare a cererii de chemare în judecată, făcută la primul termen de judecată, schimbă obiectul cererii de chemare în judecată de o asemenea manieră încât să atragă competența unei alte instanțe/secții/complet specializat.

⇒ În materie de strămutare este adusă o modificare (art. 142) în privința competenței de soluționare pentru ipoteza în care motivul de bănuială legitimă vizează calitatea părţii de judecător la o instanţă din circumscripţia curţii de apel competente, precum şi calitatea de parte a unei instanţe din circumscripţia aceleiaşi curţi. În aceste situații competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu Curții de Apel.

⇒ Procedura de comunicare a actelor de procedură a fost de asemenea modificată. O primă modificare este legată de prevederile art. 154 alin. (4) C.proc.civ., în sensul că a fost abandonată cerința ca scrisoarea prin care sunt comunicate actele de procedură către părți nu mai trebuie să fie transmisă cu conținut declarat, fiind suficientă scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Procedura de comunicare prin telefax sau poștă electronică a suferit de asemenea modificări, art. 154 alin. (6) C.proc.civ. a fost modificat, fiind introdus un nou alineat, (6¹). Aceste modalități de comunicare a actelor de procedură vor fi însoţite de semnătura electronică extinsă a instanţei care va înlocui ştampila instanţei şi semnătura grefierului de şedinţă din menţiunile obligatorii ale citaţiei. Fiecare instanţă va trebui să aibă o singură semnătură electronică extinsă pentru citaţii şi acte de procedură. Dovada comunicării prin aceste mijloace a citațiilor şi a celorlalte acte de procedură se va face cu mesajul din partea sistemului folosit (fax sau e-mail) ce atestă primirea comunicării – art. 163 alin. (11¹) C.proc.civ. În acest sens grefierul va certifica copia imprimată a expedierii – art. 165 pct. 3 C.proc.civ.

⇒ Au fost aduse modificări în ceea ce privește momentul de la care se socotește că actul de procedură a fost depus la instanță în ipoteza comunicării prin fax sau e-mail. Potrivit vechii reglementări și a interpretării date de I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în Decizia nr. 34/2017, actul de procedură transmis prin fax sau poștă electronică, în ultima zi a termenului care se socotește pe zile, după ora la care activitatea încetează la instanță, nu era socotit a fi depus în termen. Prin modificările aduse Codului de procedură civilă – art. 183 alin. (1) și (3) – actul de procedură trimis prin fax sau email, este socotit a fi făcut în termen, potrivit mențiunii datei şi orei primirii faxului sau a email-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanţei, servind ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.

⇒ Procedura de verificare a cererii şi de fixare a primului termen de judecată a suferit la rându-i câteva modificări. Nu vor mai fi anulate cererile de chemare în judecată în cadrul procedurii de verificare, în ipoteza în care reclamantul nu indică temeiul în drept al cererii, respectiv dacă nu respectă prevederile art. 194 lit. e) – arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Totodată este introdus un nou alineat, (4¹), potrivit căruia reclamantului nu i se mai poate cere să completeze sau să modifice cererea de chemare în judecată cu date sau informaţii de care acesta nu dispune personal şi pentru obţinerea cărora este necesară intervenţia instanţei.

Aceste modificări aferente procedurii de verificare a cererii de chemare în judecată sunt binevenite, dar insuficiente. De la adoptarea noului Cod de procedură civilă, aplicarea prevederilor art. 200 C.proc.civ. a pus serioase probleme. Fie procedura a fost aplicată cu mult zel de către instanțele de judecată, ajungându-se adesea să fie încălcat liberul acces la o instanță de judecată, prin impunerea unor condiții draconice, fie nu a fost aplicată, fiind comunicate cereri de chemare în judecată vădit informe.

În privința procedurii de fixare a primului termen de judecată sunt aduse modificări menite a urgenta această etapă. Astfel, pe de o parte, depunerea răspunsului la întâmpinare nu mai este obligatorie, iar pe de altă parte, judecătorul va fi dator să emită rezoluția în vederea fixării primului termen de judecată după momentul depunerii întâmpinării, fără a mai fi necesar să se aștepte expirarea termenului de 10 zile în care ar fi trebuit să se formuleze răspuns la întâmpinare – art. 201 alin. (2)-(4) C.proc.civ.

⇒ În privința reglementărilor ce vizează cercetarea judecătorească au fost aduse câteva mici modificări. Trebuie remarcat faptul că este abandonată reglementarea (care nu a apucat să intre niciodată în vigoare) potrivit căreia cercetarea judecătorească în fața primei instanțe s-ar face în camera de consiliu, fără prezența publicului. În lumina noilor reglementări – art. 240 – cercetarea procesului se va realiza în ședință publică. Întrucât s-a abandonat ideea desfășurării cercetării judecătorești în camera de consiliu, nu va mai fi obligatorie, ulterior declarării închise a cercetării judecătorești să se acorde un nou termen în ședință publică în vederea punerii de concluzii. Instanța va putea totuși să fixeze un alt termen pentru dezbaterea fondului, din oficiu sau la cererea părţilor

Au fost aduse o serie de modificări și asupra art. 231 C.proc.civ., prin care se indică faptul că se poate elibera și procurorului o copie a înregistrării ședinței de judecată. Alin. (4) al art. 231 este modificat în sensul că este eliminată reglementarea potrivit căreia „în caz de contestare de către participanții la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate și, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din ședința de judecată”. În ciuda acestei modificări, instanța de judecată, ascultând înregistrarea ședinței, și observând că cele consemnate de grefier nu concordă cu înregistrarea, va proceda în continuare la rectificare încheierilor de ședință, fără însă a dispune modificarea notelor grefierului.

⇒ În privința administrării probelor modificările sunt minore. Este reglementată expres procedura prin intermediul căreia sunt consemnate întrebările adresate martorilor – „dacă întrebarea este încuviinţată, întrebarea, împreună cu numele părţii care a formulat-o, urmată de răspunsul martorului, se vor consemna literal în declaraţia martorului conform dispoziţiilor art. 323 alin. (1)”. În vechea reglementate era prevăzută doar ipoteza respingerii întrebărilor de către instanța de judecată.

O altă modificare este cea de la art. 323 alin. (1) C.proc.civ., potrivit căreia mărturia se va scrie de grefier, care va consemna întocmai şi literal declaraţia martorului. Se renunță astfel la obligația judecătorului/președintelui de complet de a dicta grefierului răspunsul dat de către martor.

⇒ Deliberarea și pronunțarea hotărârii suferă de asemenea câteva mici modificări. În privința formării completului de divergență – art. 398 alin. (3) –, se renunță la vechea reglementare care impunea includerea în completul inițial și a președintelui instanței sau a vicepreședintelui, a președintelui de secție ori a unui judecător desemnat de președinte, menționându-se că al treilea judecător va fi cel din planificarea de permanență.

În ceea ce privește pronunțarea hotărârii în ședință publică, această procedură devine facultativă, instanțele având de ales între a se pronunța în ședință publică și a pune soluția la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei – art. 402 C.proc.civ. 

⇒ Suspendarea facultativă a procesului se va putea face și în ipoteza în care într-o cauză similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o cerere de decizie preliminară – art. 413 alin. (1) pct. 1¹ C.proc.civ.

În privința reluării judecății urmare a încetării motivului de suspendare, a fost adăugată și ipoteza suspendării în vederea pronunțării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu unei chestiuni de drept cu care a fost învestită I.C.C.J. – art. 519 și urm. C.proc.civ.

⇒ În privința redactării hotărârii judecătorești o modificare importantă este legată de termenul de redactare și comunicare al acesteia. Astfel, noua arhitectură a art. 426 alin. (5) stabilește faptul că hotărârea se redactează şi semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunţării, urmând ca în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori. Prin această reglementare este creată posibilitatea prelungirii termenului de redactare al hotărârii de la 30 de zile la un maxim de 90 de zile. Este de observat faptul că prelungirea termenului în care trebuie redactată hotărârea trebuie să fie motivată temeinic.

⇒ Ipoteza indicării în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac nu era acoperită în vechea reglementare. Noua reglementare a art. 457 alin. (2) C.proc.civ. stabilește în termeni extrem de clari faptul că indicarea greșită a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie o cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitată cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei. Practic, în ipoteza în care instanța menționează greșit că o cale de atac trebuie exercitată în termen de 30 de zile în loc de 10 zile, partea care a exercitat în termen de 30 de zile calea de atac va fi considerată repusă din oficiu în termen și, implicit,  se va reține că a formulat calea de atac în termen.

⇒ Reglementarea căii de atac a apelului a suferit o serie de modificări. Prevederile art. 471 C.proc.civ. se modifică în mod consistent. Prevederile alin. (3)-(4) se modifică, iar prevederile alin (5)-(8) se abrogă. Totodată și art. 475 se abrogă. În schimb, este introdus un nou art. – 471¹ – care preia în mare textele abrogate. Se renunță la prevederile – neintrate niciodată în vigoare – potrivit cărora comunicarea actelor de procedură aferente căii de atac a apelului ar fi trebuit să se realizeze de către instanța a cărei hotărâre se atacă.

⇒ Reglementarea recursului suferă o serie de modificări consistente. Urmare a modificărilor aduse art. 483 alin. (2)-(4) C.proc.civ., mai multe categorii de litigii nu vor avea deschisă calea de atac a recursului:

– cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare;

– cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare;

– cererile în materia fondului funciar, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe;

– cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor;

– cererile pronunţate în materia asigurărilor;

– cererile ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Pe de altă parte, cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare nu mai sunt enumerate în lista materiilor pentru care nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Procedura de filtrare a recursurilor din fața I.C.C.J. se abrogă – art. 493 C.proc.civ.

În ceea ce privește soluțiile pe care le poate pronunța I.C.C.J., prin modificarea art. 497 C.proc.civ., se reinstituie regula potrivit căreia în caz de casare I.C.C.J. trimite în cursul procesului, o singură dată cauza spre o nouă judecată.

⇒ Contestația în anulare va fi admisibilă și în ipoteza în care, în cauzele care sunt soluționate în ultimă instanță în apel, instanța, respingând apelul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motive invocate de apelat în termen – modificarea art. 503 alin. (3) C.proc.civ.

⇒ Revizuirea, în ipoteza în care hotărârea nu evocă fondul, va putea fi exercitată și pentru motivul indicat la art. 509 alin. (1) pct. 11 – după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții.

Odată cu modificarea art. 513 alin. (4) C.proc.civ. se modifică efectele pe care le produce admiterea unei cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri. Astfel, în cazul hotărârilor potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre şi, după caz, va trimite cauza spre rejudecare atunci când s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

⇒ În materie de executare silită o primă modificare notabilă ține de abrogarea alin. (8) art. 666 C.proc.civ. care impunea, odată încuviințată executarea silită, adăugarea în partea finală a încheierii de încuviințare a următorului text: „Noi, Președintele României, Dăm împuternicire și ordonăm executorilor judecătorești […]”.

O altă modificare, de această dată în materia contestației la executare, va avea efecte nocive în ceea ce privește posibilitatea debitorilor de a se apăra împotriva executărilor silite pornite fără temei, în baza altor titluri executorii decât hotărârile judecătorești. Potrivit noii reglementări de la art. 713 alin. (2) C.proc.civ. În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui alt titlu executoriu decât o hotărâre judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare şi motive de fapt sau de drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu, numai dacă legea nu prevede în legătură cu acel titlu executoriu o cale procesuală pentru desfiinţarea lui, inclusiv o acţiune de drept comun. În acest mod, spre exemplu, este exclusă formularea unor apărări ce vizează existența unor clauze abuzive, în ipoteza în care este pus în executare un contract de credit cu un consumator.

Ne manifestăm serioase dubii în ceea ce privește constituționalitatea acestei modificări. Practic debitorul va trebui să inițieze atât o contestație la executare, cât și o acțiune pe drept comun, în încercarea de a opri o executare silită. În plus, este necesar a se nota faptul că în materie de clauze abuzive, această modificare încalcă inclusiv dreptul UE. Potrivit jurisprudenţei CJUE, judecătorul naţional poate să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract atunci când decide asupra admisibilităţii unei cereri [Hotărârea CJCE, cerere având ca obiect pronunţarea unei hotărâri preliminare cauzele conexate Oceono Grupo Editorial SA v. Rocio Murciano Quintero (C-240/98) şi Solvot Editores SA v. Jose M. Sonchez Alcon Prodes (C-241/98), Jose Luis Copono Bodillo (C-242/98), Mohommed Berroane (C-243/98) şi Emilio Vihos Feliu (C-244/98), 27 iunie 2000)].

Concluzii. Se observă că majoritatea modificărilor, pe lângă faptul că pun în acord prevederile Codului de procedură civilă cu deciziile Curții Constituționale, își propun a simplifica cât mai mult procedura de judecată. Se renunță la majoritatea prevederile legale ce nu au intrat niciodată în vigoare, fiind amânate succesiv (derularea cercetării judecătorești în camera de consiliu, pregătirea dosarului de apel de instanța a cărei hotărâre se atacă etc.). Eliminarea procedurii filtru specifică recursurilor date în competența Înaltei Curți va conduce cel mai probabil la soluționarea mai rapidă a acestor categorii de căi de atac.

Din nefericire, procedura de verificare a cererii de chemare în judecată nu a fost modificată de o asemenea manieră astfel încât problemele generate de această procedură să fie rezolvate. La un moment dat însă legiuitorul este dator a se apleca cu multă atenție asuprea acestei proceduri și mai cu seamă asupra modului în care a fost pusă în aplicare de instanțele de judecată.

O altă problemă nerezolvată este cea a procedurii de sesizare a Înaltei Curți cu dezlegarea unei probleme de drept. Nu este rezolvată în nicio modalitate restrângerea anormală a sferei de aplicare a acestei proceduri și, mai cu seamă, inexistența unei căi de atac împotriva hotărârii instanței de a respinge sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei probleme de drept.

Se poate concluziona că s-a pierdut o șansă serioasă de a rezolva toate problemele generate de aplicarea Codului de procedură civilă ce a intrat în vigoare la 15 februarie 2013. Parlamentul s-a limitat în a integra, în mare parte, exclusiv propunerile de modificare formulate de CSM[2], fiind aduse practic modificări exclusiv în acele reglementări care impactează activitatea instanțelor de judecată.

_____________________________________________

[1] (http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?cam=2&idp=17146)

[2] (http://www.cdep.ro/comisii/suasl_justitie/pdf/2018/rp346.pdf)