Zoom IN: De ce este totuşi necesară o pregătire/instruire psihologică specifică a magistraţilor?

Acest text constituie un fragment din articolul Specificul legiferării domeniului psihologic pentru profesiile de judecător și procuror publicat în revista Curierul Judiciar nr. 5/2018

Autor: Dr. Ion Popa 
Judecător, Curtea de Apel Bucureşti

Articolul este publicat în rubrica Legile justiției.

Sumar:

I. Introducere
II. Psihologia clinică la magistraţi
1. Evaluarea psihologică iniţială
2. Suspendarea din funcţie a magistratului inapt psihologic
3. Evaluarea psihologică periodică
III. Psihologia profesională
IV. Concluzii

Rezumat:

Pornind de la modificările aduse legii statutului magistraţilor în anul 2018, apreciate de autor ca fiind nu doar benefice, ci chiar imperios necesare, prezentul articol aprofundează argumentat două aspecte de bază în recrutarea, formarea şi evoluţia unui judecător/procuror, aspecte ce din păcate au fost marginalizate sau chiar excluse din preocupările celor ce gestionează sistemul judiciar din România şi chiar şi de către magistraţi. Este vorba despre psihologia magistratului, privită din perspectiva celor două componente ale sale, psihologia clinică sau medicală şi psihologia profesională. Din perspectiva psihologiei clinice s-a reţinut o reglementare insuficientă în actul normativ în vigoare, prejudiciantă atât pentru magistrat, cât şi pentru sistem şi cetăţean. Potrivit acestei reglementări, magistraţi inapţi psihologic nu pot fi suspendaţi din funcţie, însă magistraţii afectaţi medical ce nu mai realizează natura faptelor comise în exercitarea funcţiei, nu trebuie în mod greşit şi incorect îndepărtați din profesie din motive disciplinare ci din motive medicale. Aceste neajunsuri au fost înlăturate prin noile modificări adoptate în anul 2018. Din perspectiva psihologiei profesionale, care să creeze magistratului conştiinţa statutului său, a obligaţiilor de atitudine şi comportament în societate şi limitele acestora, s-a constatat inexistenţa unei minime preocupări a legiuitorului în actuala reglementare, dar, din păcate şi în noua reglementare. Pentru evitarea riscului de a forma generaţii de activişti radicali în locul unora de magistraţi, concluzia articolului vizează nevoia împlinirii deficienţelor semnalate, dar nu sectorial, ci în cadrul unui amplu proces de transformare a instituţiilor chemate prin lege să gestioneze aceste domenii, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii şi Institutul Naţional al Magistraturii.

Extras:

(…)

De ce este totuşi necesară o pregătire/instruire psihologică specifică a magistraţilor?

Am încercat într-o lucrare anterioară[1] să oferim un răspuns argumentat, cu precizarea de atunci reluată acum, că toate „consideraţiile avansate nu constituie un exerciţiu logic-argumentativ din partea autorului ori speculaţii filozofico-psihologico-sociologice, ci reprezintă realităţi constatate şi/sau analizate, individual ori prin contribuţii colective instituţionale în decursul multor ani de activitate în cadrul sau în legătură cu sistemul de justiţie românesc şi cel european, în funcţii de execuţie şi de conducere, de supraveghere, control şi sinteză. Pentru a elimina totuşi posibila suspiciune a unui subiectivism excesiv ori a unei deformaţii profesionale, am argumentat acolo unde a fost cazul, cu puncte de vedere exprimate de specialişti în materia respectivă, psihologică, sociologică ori a mijloacelor de persuasiune mascată[2]”. Am analizat acolo, sub forma unor vulnerabilităţi, acele situaţii generate în principal de psihicul diferit al magistraţilor, în funcţie de vârstă, de gen, de cercul relaţional, atât modul în care magistratul devine ţintă prin exploatarea nevoilor sale de moment sau de perspectivă, cât şi modul în care magistratul, pe baza unei pregătiri psihologice specifice şi prealabile, îşi poate adapta propriul comportament şi poate contracara demersurile persuasive sau ostile[3] ale căror ţintă este[4] în decursul carierei.

Nu vom insista în continuare decât exemplificativ asupra unor noţiuni, studii, date, proceduri de psihologie profesională pe care magistraţii ar trebui, în opinia noastră, să le cunoască în folosul nu doar al lor, ci şi în folosul cetăţii, ca element indispensabil al pregătirii lor profesionale iniţiale şi/sau continue, amintind aici doar enumerativ principiile mecanismelor de influenţare[5], piramida lui Maslow, piramida nevoilor şi a trebuinţelor[6], realitatea că totuşi „creierul uman se maturizează la vîrsta de 30 ani sau chiar 40 ani şi nu cum se credea până de curând, la terminarea pubertăţii şi că între 18-29 ani omul este un adult emergent”[7] sau faptul că „magistratul este o fiinţă umană care are şi el o anumită rezistenţă faţă de interdicţiile legale sau morale. Prescripţiile imperative pot fi încălcate atunci când intervin conjuncturi favorabile, ocazie cu care rezistenţa individului faţă de tentaţii dispare. Tentaţia de a încălca legea în vederea obţinerii unor avantaje facile a existat dintotdeauna şi ea devine mai mare atunci când împrejurările favorabile se generalizează la nivel de societate. Este cazul societăţii româneşti (…)”[8].

Cele de mai sus şi multe altele în acelaşi sens, ar putea fi catalogate de unii şi de alţii ca simple enunţuri teoretice nenecesare pregătirii magistratului român. Realităţile recente, pe care le vom concretiza prin doar două exemple, dovedesc altceva.

(…)

______________________________________________

[1] A se vedea I. Popa, Studiu asupra unor factori de risc şi/sau de vulnerabilitate ai sistemului de justiţie din România, în Curierul Judiciar nr. 7/2013, p. 369.

[2] A se vedea, în acest sens, T. Badea Butoi, Psihologie judiciară, Tratat universitar, Ed. Pinguin Book, Bucureşti, 2008, precum şi K. Hogan, J. Speakman, Persuasiunea mascată. Tactici şi trucuri psihologice pentru învingători, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2008.

[3] „(…) Frica poate realmente să motiveze oamenii aşa cum puţine alte lucruri pot s-o facă” – K. Hogan, J. Speakman, op. cit., p. 29.

[4] „Obiectivul fundamental al persuasiunii mascate constă în a-ţi face ţinta să se deplaseze de acolo de unde este acum, acolo unde vrei tu să fie, cu cooperarea sa. Numim acest lucru „direcţionarea deciziei” – K. Hogan, J. Speakman, op. cit., p. 213.

[5] A se vedea, în acest sens, R. Cialdini (psiholog), Totul despre psihologia persuasiunii, Ed. Bussines Tech, 2008. Autorul a identificat un număr de 6 principii ale mecanismelor de influenţare: principiul angajamentului prin care se urmăreşte determinarea ţintei de a lua o atitudine; principiul reciprocităţii – ţinta va crede că acceptă cererea ca răspuns la un comportament binevoitor al partenerului şi va răspunde printr-un serviciu mai mare decât cel primit, strategia presupunând ca anterior formulării cererii, subiectului să i se ofere ceva; principiul validării sociale, ce presupune convingerea ţintei că alţii, aflaţi în situaţii asemănătoare, ar accepta cererea; principiul autorităţii trebuie să convingă ţinta de poziţia de autoritate a celui ce formulează cererea; principiul rarităţii – subiectului i se induce credinţa că ceea ce i se oferă este foarte greu de găsit; principiul atractivităţii, în baza căruia, prin linguşire şi laude constante, sursa devine agreată şi simpatizată de către subiect.

[6] A se vedea Abraham Maslow, psiholog american, cunoscut ca fiind cel ce a pus bazele teoriei ierarhiei nevoilor umane. Piramida lui Maslow (piramida trebuinţelor, a nevoilor) situa pe prima treaptă nevoile elementare biologice, pe treapta a doua nevoia de siguranţă, de protecţie, pe treapta a treia nevoi sociale, de apartenenţă la un grup, nevoia de iubire şi afecţiune în cuplu şi din partea celor apropiaţi, pe treapta a patra nevoia de individualizare, de stimă şi recunoaştere şi pe treapta a cincea nevoia de auto-realizare.

[7] A se vedea Jay Giedd, specialist în ştiinţe neurologice la Institutul american pentru sănătate mintală, respectiv Sarah Jayne Blackmore, Institutul de neuro-ştiinţă cognitivă de la University College din Londra. Studiile s-au bazat pe „analiza cortexului prefrontal, adică acea zonă de responsabilitate, capacitate de planificare, prioritizare sau stăpânire a impulsurilor”.

[8] A se vedea T. Butoi, op. cit., p. 333.